Pașii pe care trebuie să îi urmăm pentru a le asigura copiilor echilibrul emoțional. „Ce simți?” și „Ce crezi?”, întrebările care le pot da încredere

Nu lipsa disciplinei este problema. Nici lipsa ambiției. Ci faptul că mulți copii nu se simt în siguranță să spună ce simt. După o analiză a peste 200 de cazuri, specialista Reem Raouda atrage atenția asupra unei greșeli comune: părinții cresc copii performanți, dar emoțional deconectați. Ce-i de făcut?

Sursă foto: Shutterstock

Presiunea pe rezultate a devenit normă în parenting. Note mari, comportament impecabil, activități extracurriculare bifate. În teorie, rețeta succesului. În realitate, explică Reem Raouda, mamă și coach certificat în creșterea copiilor, într-un articol publicat în CNBC, această strategie ratează exact fundamentul de care depinde echilibrul unui copil: siguranța emoțională.

Copilul nu are nevoie să fie „corectat”, ci înțeles

Specialista, care a observat direct peste 200 de copii, spune că, dincolo de comportamentele dificile sau de opoziție, se ascunde de multe ori o problemă ignorată: copiii nu se simt în siguranță să exprime ce simt și de ce au nevoie. Efectele nu apar imediat, dar se văd mai târziu, în viața adultă.

„Felul în care se simte copilul în relația cu părintele său spune mult despre adultul care va deveni”, explică specialista.

În momentele în care copilul trece printr-un episod emoțional intens, mulți părinți reacționează instinctiv. Când plânge, încearcă să-l oprească imediat. Când se enervează, îi cer să se liniștească. Când este copleșit, se grăbesc să repare situația. Intenția este una bună, dar copilul poate înțelege altceva: că emoțiile lui trebuie oprite repede, nu înțelese.

În astfel de momente, copilul nu are nevoie în primul rând de corectare sau de soluții rapide, ci de un adult care să rămână lângă el și să-i arate că ceea ce simte este firesc.

„Văd că ești foarte supărat. Sunt aici. Ia-ți timpul de care ai nevoie”, recomandă Reem Raouda să le spunem celor mici.

Aceasta este, potrivit autoarei, reacția corectă. Nu intervenția rapidă, nu corectarea emoției, ci prezența. Copilul învață astfel că ceea ce simte nu este periculos și nu trebuie ascuns.

O altă problemă frecventă este minimalizarea a ceea ce simte copilul. Fraze precum „nu are cum să-ți fie foame” sau „nu ai niciun motiv pentru care să fii obosit” îi transmit că propriile trăiri nu sunt corecte. În timp, copilul ajunge să nu mai aibă încredere în ce simte și să se bazeze pe ceilalți pentru a-și înțelege emoțiile.

„Ce simți?” sau „Ce crezi?” sunt întrebările pe care părinții ar trebui să le pună mai des, spune Raouda, și apoi să lase copilul să răspundă în ritmul lui. De multe ori, copilul are nevoie doar să fie lăsat să vorbească, fără să fie întrerupt sau corectat. Asta contează mai mult decât orice explicație.

De asemenea, un lucru trecut adesea cu vederea apare în cazul copiilor considerați „foarte cuminți”. De multe ori, aceștia nu sunt neapărat mai echilibrați, ci mai degrabă adaptați. Au învățat devreme că sunt mai ușor acceptați atunci când sunt liniștiți și nu creează probleme. În schimb, copilul care protestează și își arată frustrările este, de multe ori, cel care se simte suficient de în siguranță încât să fie el însuși.

La fel, formulări precum „bravo” sau „nu a fost bine”, deși par inofensive, pot transmite în timp un mesaj greșit. Copilul ajunge să creadă că este evaluat constant și că valoarea lui depinde de ceea ce face. În locul acestor etichete, e mai util ca părintele să spună concret ce vede, fără să judece. De exemplu, în loc de „bravo”, părintele poate spune: am observat cât de mult ai muncit la asta.

Diferența pare mică, dar contează enorm. Accentul se mută de pe rezultat pe efort, iar copilul nu mai simte că trebuie să facă lucrurile perfect pentru a fi acceptat.

O altă problemă apare atunci când părinții simt nevoia să intervină la fiecare pas. Explică tot, corectează tot, reacționează imediat. În ritmul ăsta, copilul nu mai apucă să-și înțeleagă singur emoțiile. Ajunge să caute răspunsuri în afară și, treptat, nu mai știe să se asculte.

Reem Raouda atrage atenția că, uneori, cel mai util lucru pe care îl poate face un părinte este să nu intervină. Să fie acolo, fără să spună nimic. Simpla prezență devine, astfel, un sprijin real.

În final, problema nu ține doar de copil, ci și de adult. Siguranța emoțională nu poate fi mimată. Copiii simt diferența dintre un calm forțat și unul autentic

„De ce reacționez atât de tare acum?” E genul de întrebare pe care părintele și-o poate pune atunci când simte că situația îl depășește. Simplul fapt că își dă seama ce se întâmplă cu el schimbă felul în care îi va răspunde copilului. „La ce reacționez, de fapt: la ce face copilul sau la ce simt eu?”

O pauză de câteva secunde poate fi suficientă ca să oprească un tipar care se repetă de ani de zile. Mesajul coach-ului nu e confortabil, dar e clar. Echilibrul unui copil nu ține, în primul rând, de note sau de disciplină strictă, ci de cât de în siguranță se simte în relația cu părintele. Iar această siguranță nu se construiește prin control, ci prin felul în care adultul rămâne prezent și își gestionează propriile reacții.

În contextul în care succesul e măsurat în mare parte doar în rezultate, perspectiva se schimbă. Pe termen lung, nu contează doar ce obține copilul, ci dacă a învățat că poate fi el însuși fără teamă.

De ce contează cum reacționează părinții la emoțiile copiilor

Un număr tot mai mare de studii publicate în Frontiers in Developmental Psychology arată că problema nu sunt emoțiile copiilor, ci modul în care adulții le interpretează și reacționează la ele. Cu alte cuvinte, nu furia, frica sau tristețea în sine creează dificultăți, ci mesajul pe care copilul îl primește despre aceste trăiri.

Într-o analiză amplă „Parental beliefs about children's emotions within and across sociocultural contexts”, cercetătorii arată că felul în care părinții își definesc emoțiile copiilor - fiind utile sau deranjante, normale sau problematice - se reflectă direct în comportamentul lor de zi cu zi.

Pe scurt, părinții care consideră emoțiile drept firești și importante tind să le trateze ca pe oportunități de conectare: ascultă, explică, pun în cuvinte ceea ce simte copilul. În schimb, atunci când emoțiile sunt văzute ca fiind „prea mult”, „nepotrivite” sau chiar periculoase, reacțiile merg în direcția opusă: minimalizare, ignorare sau corectare rapidă.

Efectele se văd în timp. Copiii care cresc într-un mediu în care emoțiile sunt acceptate învață mai ușor să le recunoască și să le gestioneze. Dezvoltă strategii sănătoase de reglare emoțională și sunt mai capabili să ceară ajutor sau să facă față situațiilor dificile. În schimb, atunci când emoțiile sunt constant respinse sau invalidate, copiii tind să le evite, să le reprime sau să nu le mai înțeleagă corect - ceea ce poate duce la dificultăți sociale și emoționale pe termen lung.

În esență, reacțiile repetate ale părinților creează un „manual nescris” despre emoții: ce este acceptabil, ce trebuie ascuns și cât de sigur este să fii vulnerabil. Iar pentru copil, acest manual devine baza modului în care își va înțelege și exprima emoțiile mai târziu.