Ce se întâmplă în mintea unui om înainte să înșele. Psiholog: „Relațiile nu se destramă peste noapte”

Relațiile nu se destramă peste noapte, iar infidelitatea nu apare, de cele mai multe ori, din senin. În multe cazuri, înainte ca unul dintre parteneri să se apropie de altcineva, relația trece printr-o perioadă în care cei doi încetează să mai fie cu adevărat interesați unul de celălalt. Ce se întâmplă, de fapt, în mintea unui om înainte să înșele și cum se deteriorează relația pas cu pas explică, pentru „Adevărul”, Gabriela Marc, psiholog clinician principal și lector universitar asociat la Facultatea de Psihologie și Științele Educației.

Când începe, de fapt, infidelitatea? Sursă foto: Shutterstock

Un studiu publicat în revista Sexual and Relationship Therapy a încercat să afle de ce unele persoane încearcă să repare relația atunci când apar probleme, iar altele devin mai deschise față de ideea unei relații din afara cuplului. Cercetătorii au analizat răspunsurile a 303 adulți din India, care au completat chestionare despre satisfacția în relație, atitudinea față de infidelitate și orientarea sociosexuală.

Autorii atrag atenția că studiul nu demonstrează că nemulțumirea într-o relație duce automat la infidelitate. Cercetarea a analizat atitudinile participanților față de înșelat, nu comportamentul lor efectiv, astfel că rezultatele arată o asociere între aceste variabile, nu o relație directă de cauză și efect.

„Iubirea are darul de a ne face să credem că, atunci când întâlnim omul potrivit, viața se așază în sfârșit în jurul unei certitudini. Există ceva profund liniștitor în această speranță. După ani în care am căutat, am ezitat, ne-am apărat sau ne-am temut, apare cineva în prezența căruia simțim că putem lăsa garda jos. Începem să ne imaginăm viitorul, construim o casă, o familie, o istorie comună și avem impresia că iubirea înseamnă, înainte de toate, găsirea unui loc în care nimic esențial nu se va mai schimba”, explică Gabriela Marc pentru „Adevărul”.

Viața are însă o altă logică., adaugă ea. „Tot ceea ce este viu se transformă, iar oamenii nu fac excepție. Fiecare experiență lasă urme în identitatea noastră. Bucuriile ne schimbă la fel de mult ca pierderile, succesul ne schimbă la fel de mult ca eșecul, iar timpul lucrează în tăcere asupra fiecăruia dintre noi, fără să ceară permisiunea nimănui. Omul care stă astăzi lângă noi nu mai este același pe care l-am întâlnit cu zece sau douăzeci de ani în urmă. Întrebarea adevărată privește felul în care relația răspunde acestei transformări continue. Rămâne ea locul în care doi oameni continuă să se descopere sau ajunge doar spațiul în care își împart responsabilitățile?”, consideră specialista.

Psihologul spune că apropierea dintre doi oameni nu se pierde, de regulă, din cauza unui conflict major, ci prin acumularea unor schimbări aproape imperceptibile: „Poate că iubirea își arată adevărata profunzime exact aici. La început, curiozitatea vine firesc, îl ascultăm pe celălalt cu fascinație, observăm gesturi pe care nimeni altcineva nu le vede și avem impresia că fiecare conversație mai deschide o ușă către lumea lui interioară. Cu timpul, fascinația lasă loc familiarității. Începem să credem că știm deja cine este omul de lângă noi și, fără să ne dăm seama, încetăm să îl mai privim cu aceeași atenție, pentru că certitudinea ocupă locul pe care, odinioară, îl avea mirarea, umbrind iubirea”.

Aici apare una dintre cele mai subtile forme de îndepărtare dintre doi oameni. Nu se produce în urma unui conflict spectaculos și nici în urma unei decizii conștiente. „Se strecoară încet în viața de zi cu zi, odată cu graba, cu oboseala, cu lista lucrurilor care trebuie rezolvate până seara, cu impresia că timpul petrecut împreună este suficient pentru a păstra apropierea. Doi oameni pot împărți aceeași casă, aceeași masă și același pat, în timp ce lumea lor interioară devine din ce în ce mai puțin cunoscută unul pentru celălalt. Singurătatea capătă atunci o formă aparte, ea apare în prezența celuilalt și se hrănește din sentimentul că nu mai ești văzut în profunzime”, subliniază aceasta.

Când începe, de fapt, infidelitatea

În opinia Gabrielei Marc, momentul în care apare o altă persoană este doar partea vizibilă a unui proces care, de cele mai multe ori, a început cu mult timp înainte.

„În multe dintre cuplurile pe care le întâlnesc, distanța începe cu mult înainte ca cineva să vorbească despre despărțire sau despre infidelitate. Începe în ziua în care întrebările dispar, în ziua în care încetăm să ne mai interesăm de felul în care celălalt privește lumea, de fricile pe care le poartă, de visurile care s-au născut între timp sau de dezamăgirile pe care nu le-a împărtășit nimănui. O relație nu respiră prin simpla prezență a doi oameni în același spațiu, respiră prin interesul viu pe care fiecare îl păstrează față de devenirea celuilalt”, susține ea.

În acest context, actul de infidelitate devine doar vârful aisbergului. „Gestul în sine reprezintă partea cea mai vizibilă a unei povești care, de cele mai multe ori, a început cu mult înainte. Privirea se îndreaptă spre o altă persoană într-un moment în care ceva din interiorul relației și, uneori, din interiorul propriei identități, cere de multă vreme atenție,” a explicat specialista.

Totuși, o relație nefericită nu duce automat la trădare. Studiul arată de ce unii cedează, iar alții nu: diferența o face atitudinea pe care o persoană o are deja față de sexul ocazional. Oamenii care acceptă natural ideea de intimitate fără obligații sunt primii care încep să vadă înșelatul ca pe o soluție acceptabilă atunci când lucrurile merg prost acasă.

Cercetătorii au remarcat și o diferență clară între sexe. Bărbații incluși în cercetare s-au dovedit mai toleranți cu ideea de sex fără angajament și mult mai predispuși decât femeile să ia în calcul o aventură atunci când relația lor a intrat în criză. Oamenii de știință fac însă o precizare importantă: studiul descrie o tendință statistică și evaluează strict intențiile. Faptul că un partener nemulțumit ajunge să vadă infidelitatea cu ochi buni nu înseamnă obligatoriu că va și trece la fapte.

Psihologul explică faptul că, de multe ori, tentația unei noi relații nu are legătură cu partenerul de acasă, ci cu propriile nevoi reprimate. Când cineva spune că s-a îndrăgostit de altcineva, fără să-și dea seama, vorbește de fapt despre sine.

„Oamenii povestesc că au început să râdă din nou, că au redevenit curioși sau că și-au amintit cine erau înainte ca viața să fie acaparată de obligații. Ai impresia că întâlnirea cu o persoană nouă ți-a oferit o altă viață. Însă, privită cu atenție, această experiență vorbește despre o parte din tine care a stat prea mult în umbră și care, în sfârșit, a găsit o cale să iasă la suprafață”, detaliază Gabriela Marc.

Iluzia noului partener

Capcana apare atunci când toată această vitalitate îi este atribuită exclusiv persoanei nou apărute. Această confuzie îi face pe mulți să creadă că schimbarea partenerului le va rezolva o problemă care, în realitate, ține strict de relația cu ei înșiși. Așa se ajunge în situația în care aceeași căutare se repetă de la o poveste de dragoste la alta, pur și simplu pentru că adevăratele întrebări au fost evitate: Ce s-a pierdut din mine pe parcursul acestor ani? În ce moment am încetat să mă simt viu? Cum am ajuns atât de departe de propria mea viață?

Gabriela Marc atrage însă atenția că explicarea motivelor din spatele infidelității nu reprezintă, sub nicio formă, o scuză.

„Durerea provocată de infidelitate rămâne una dintre cele mai profunde experiențe pe care le poate traversa un cuplu. Încrederea se fisurează, iar omul înșelat simte că întreaga lui lume și-a pierdut logica. Nimic din ceea ce înțelegem despre psihologia trădării nu șterge cu buretele această suferință și nici nu ridică responsabilitatea de pe umerii celui care a înșelat”, subliniază psihologul.

Așadar, granița este clară: a găsi o cauză nu înseamnă a oferi o scuză. Când înțelegem de ce s-a întâmplat, putem evolua; când doar justificăm, tăiem din start orice șansă de a repara ceva. Nu în ultimul rând, fidelitatea nu se rezumă la simpla absență a unei a treia persoane din cuplu. Fidelitatea reală înseamnă, de fapt, disponibilitatea de a-ți redescoperi mereu partenerul, acceptând că amândoi vă transformați în timp.

„În acest sens, fidelitatea capătă o semnificație mai profundă decât promisiunea de a nu exista niciodată o altă persoană. Ea înseamnă disponibilitatea de a-l întâlni din nou pe omul de lângă noi, ori de câte ori viața îl schimbă, de a rămâne curios acolo unde familiaritatea invită la indiferență și de a păstra vie conversația despre lumea lui interioară. Poate că iubirea nu cere să rămânem aceiași pentru totdeauna, fiindcă o asemenea promisiune ar fi imposibilă. Ea cere doar să nu încetăm să ne regăsim unul pe celălalt, iar și iar, pe măsură ce devenim oamenii pe care timpul îi modelează. Poate că aici începe adevărata fidelitate și, odată cu ea, una dintre cele mai profunde forme ale iubirii”, conchide Gabriela Marc.