La Pesaro, două generații de tenori rossinieni, celebrul Juan Diego Flórez și un rising-star, Dave Monaco

În 1996 când Juan Diego Flórez debuta la renumitul festival de pe malul Adriaticii, eveniment în cinstea căruia a avut loc în 2026 celebrarea de 30 de ani, Dave Monaco se năștea în orașul Palazzolo Acreide, lângă Siracusa, Sicilia și acum, după exact trei decenii, primea onoarea unui concert de belcanto la Teatro Rossini într-o zi de luni 17 august, ca antemergător al marii Gale Flórez 30 de la Auditorium Scavolini. Luminoasă coincidență sub semnul cifrei 30.

Fabulosul Dave Monaco

Cei care au lipsit de la teatrul Rossini au avut ce regreta. Pentru că tenorul a programat un recital complex din componistica de uriașă dificultate stilistică a maestrului italian, care i-a pus în evidență valoroasele daruri native de vocalitate di grazia, precum și stadiul de înaltă perfecționare tehnică și interpretativă.

Dedicat în covârșitoare proporție lui Gioachino Rossini, în acompaniamentul pianistei Claudia Foresi, recitalul a debutat cu cavatina lui Ilo „Terra amica” din primul act al operei „Zelmira”, o pagină infernal de complicată pentru tenor și de mare spectaculozitate pentru public, începută vehement cu atacuri acute de sunet, țesături vocale înalte impregnate cu nuanțe de dolce și finalizate de supra-acute pătrunzătoare.

A continuat cu cascade de fiorituri întrepătrunse cu alte dificile intervale acute și supra-acute fabulos rezolvate cu penetranță, fermitate și strălucire. Dacă însuși Rossini ar fi putut să-l audă peste veacuri pe Dave Monaco l-ar fi preferat - pentru premiera absolută -  legendarului Giovanni David, creatorul istoric din 1822 al rolului. Sfârșind fantezia îl ascult pe Monaco în strofa a doua începând să fileze note înalte prin diminuendi și zămislind fiorituri în piano, crescându-le în energie pe aceleași arce de respirație și finalizând cavatina într-un final acut prelung. Ovații, aplauze în sală, care aveau să urmeze aproape după fiecare piesă a programului.

Dave Monaco. Foto ©Amati Bacciardi

Din ciclul „Péchés de veillesse”, Dave Monaco a ales cinci piese (din totalul de... 150) aparținând secțiunilor „Album italiano” și „Morceaux réservés” (din cele 14), prilejuri pentru expuneri de fraze cantabile, atacuri în mezzavoce urmate de modelări moi („La lontananza”) sau energice („Il fanciullo smarrito”). După cum „L'esule” a inoculat un lamento descriptiv ca o confesiune, iar boleroul „Mi lagnerò tacendo” (după „Tirana alla spagnola” rossinizată, pe text de Metastasio) a adus în cântul lui Dave exemplare alternanțe de fiorituri cu fraze spianato di grazia și pasaje de virtuozități acute.

Dave Monaco. Foto ©Amati Bacciardi

Din culegerea de opt ariette și patru duete reunite de Rossini sub titlul „Les soirées musicales”, Dave Monaco a ales un florilegiu compus din cinci piese. Le-a dăruit diininuendi și fraze morbido e legato în piano (canțoneta „La partenza”), fasonări continue cu final sublimat într-un piano similar  (barcarola - serenadă „La gita in gondola”), virtuozitate debordantă în prestissimo amețitor, cu accentuări de cuvinte și un deznodământ în care prelunga acută încheietoare a căutat și găsit pe nesimțite poziția optimă de sunet, demonstrând controlul ideal al tehnicii vocale (șlagărul - tarantelă napolitană „La danza”). În fine, arietta „L'orgia” și canțoneta „La promessa” au confirmat suplețea și acuratețea cântului plin de prospețime al tenorului, după cum  a făcut-o și „Addio ai Viennesi”, canțonetă compusă de Rossini în 1822 la părăsirea orașului imperial în care îl întâlnise pe Beethoven. În tălmăcirea lui Dave Monaco, a fost un adevărat rămas-bun plin de nostalgie, „Ma da voi non parte il cor”, cu deja celebrele sale diminuendi rafinate, despre care am tot vorbit.

Încheierea recitalului a revenit ariei „Cessa di più resistere” (Almaviva, „Bărbierul din Sevilla”), un expozeu concluziv al calităților lui Dave, energii dezlănțuite, perlaturi pirotehnice, adresări sensibile, limpezi și fluide către Rosina, delicatețe, final spectacular vijelios.

Dave Monaco. Foto ©Amati Bacciardi

Surpriza a venit la primul bis când glasul di grazia al lui Dave Monaco a abordat o pagină lirică a repertoriului verist „Lamento di Federico” din „Arlesiana” de Cilea, înzestrând-o cu poezie pură („Anch'io vorrei dormir così”), pasiune cotropitoare („Perchè degg'io tanto penar?”) și un Si natural înalt de încheiere, dominator și prelung, legat într-o frază de unică respirație.

Ultimul bis a fost „Bella enamorada” din zarzuela „El último romántico” de Reveriano Soutullo și Juan Vert (1928).

Greu recital, mare succes pentru Dave Monaco.

Claudia Foresi și Dave Monaco. Foto ©Amati Bacciardi

Ca solo de pian, Claudia Foresi a interpretat „Une caresse à ma femme” din „Album pour les enfants dégourdis” („Péchés de veillesse”) de Rossini precum și, din creația compozitorului și pianistului austriac Sigismund Thalberg (1812 - 1871), prelucrarea serenadei lui Almaviva „Se il mio nome saper voi bramate” din „Bărbierul din Sevilla”, inclusă în albumul său „L'Art du chant appliqué au piano” op. 70. O lectură mai mult tristă decât o declarație înaripată de iubire, precum originalul.

Concertul de belcanto al lui Dave Monaco, o dovadă a priceperii selecției de glasuri a managementului de la Rossini Opera Festival.

Juan Diego Flórez. Foto © Amati Bacciardi

Confirmarea unei vedete, Juan Diego Flórez

Peruanul de 53 de ani, actual director artistic al Rossini Opera Festival, a fost sărbătorit la Auditorium Scavolini prin aplauzele, ovațiile, uralele, bătăile din picioare ale celor peste 1000 de spectactori și fani care i-au urmărit cu frenezie concertul, desigur și cariera mondială exemplară, ca și anterioarele prezențe pesariene. Dovezi de admirație, prețuire și dragoste.

În compania Orchestrei de la Teatro Comunale di Bologna și a unei formații masculine aparținătoare Corului teatrului Ventidio Basso (pregătit de Pasquale Veleno), totul sub bagheta lui Iván López-Reynoso, Juan Diego Flórez a ales un program ce i-a reflectat evoluția carierei, începând cu rolurile belcantiste rossiniene care i-au construit și permanentizat gloria, până la cele romantice, în care a avut performanțe notabile. Este de specificat că din cele șapte arii ale afișului, numai două au fost de limbă italiană (rossiniene, desigur), restul fiind de idiom francez (compozitori din Hexagon, dar și Rossini sau Donizetti). Desigur o preferință, dar și o demonstrație de exemplară adaptare lingvistică de stil.

Juan Diego Flórez. Foto © Amati Bacciardi

Talentul lui Flórez a venit întotdeauna dintr-o vocalitate di grazia, cu culoare fără armonice abundente, dar cu stupefiantă omogenitate de glas pe toate registrele, în care a desenat fraze melodice de desăvârșită eleganță. Pentru acutele „normale” dar și pentru supra-acutele firești țesăturilor rossiniene și nu numai, a avut și are (a demonstrat-o fără echivoc) facilitate în atacuri flamboaiante, fermitate și susținere tehnică perfectă, ca și pentru restul ambitusului. Să nu se uite capabilitatea de a prelua cu maximă acuratețe fioriturile rossiniene, cheia rolurilor maestrului de la Pesaro, acel canto fiorito di grazia, dar și di forza.

La vârsta la care alți vocaliști de orice tipologie de glas acuză uzuri, Juan Diego Flórez rămâne inoxidabil. Repet, a probat-o în 18 august.

Recitativul „Oh come il fosco impetuoso nembo”, aria lui Giocondo „Quell'alme pupille” („La pietra del paragone”) și aria lui Don Ramiro „Sì, ritrovarla io giuro” („La Cenerentola”) au fost primele contacte cu arta lui Flórez, exprimată calm și gânditor, cu cantilene continuate în canto vocalizzato, respectiv frazare luxoasă. Nu mai insist asupra acutelor, deja spectaculos preluate.

Juan Diego Flórez și membri ai Corului Ventidio Basso. Foto © Amati Bacciardi

Trecând la limba franceză, tenorul a abordat și o punte spre romantism, recitativul „Ne m'abandonne point, espoir de la vengeance” și aria lui Arnold „Asile héréditaire” („Guillaume Tell”, același Rossini), urmate de recitativul „Ah! Tout est bien fini!” și aria lui Rodrigue „Ô souverain, ô juge, ô père” (Massenet, „Le Cid”), de recitativul „Quel trouble inconnu me pénètre?” și cavatina lui Faust „Salut! demeure chaste et pure” (Gounod, „Faust”). Ruga fierbine, rostirea cuvintelor din opusul lui Massenet au impresionat, nuanțele picturale descrise prin portativele lui Gounod l-au  validat pe Flórez drept „senior al frazei melancolice”.

Suculența de spirit alăturată sentimentului elegiac din scena „Il était une fois à la cour d'Eisenach” (Offenbach, „Les Contes d'Hoffmann”) au fost alte momente de bună impresie. Partener, Emanuel Vagnini, Nathanael.

Campion al Do-urilor acute, nouă la număr în aria lui Tonio „Ah! mes amis quel jour de fête!... Pour mon âme” (Donizetti, „La Fille du régiment”, cu Akihiro Shiraishi în rolul Caporalului), Juan Diego Flórez a incendiat sala.

A fost nevoie de trei bis-uri, canțonetele „Mattinata” (Leoncavallo), „L'alba separa dalla luce l'ombra” (Tosti) și aria „La donna è mobile” (Verdi, „Rigoletto”) ca publicul entuziasmat să se decidă să părăsească sala.

Iván López-Reynoso, orchestra bologneză și Juan Diego Flórez. Foto © Amati Bacciardi

Orchestra și corul au însoțit discret solistul, instrumentiștii au susținut pasajele simfonice care le-au revenit, uverturile „La Cenerentola” (Rossini), „Orphée aux Enfers” (Offenbach), „La Fille du régiment” (Donizetti) și finalul operei „Il viaggio a Reims” (Rossini) cu știință a redăriifaimoaselor crescendi rossiniene și vervă în ultima parte a uverturii lui Offenbach.

Aplauze pentru Juan Diego Flórez. Foto © Amati Bacciardi