Analiză A fost salvat de două ori de la înec, dar s-a întors în mare cu steagul roșu arborat. Explicația psihologului

Un turist aflat pe litoral a fost salvat de două ori de la înec în aceeași zi, după ce a ignorat avertismentele salvamarilor și a revenit în mare. Cazul ridică o întrebare care pare greu de explicat prin simpla lipsă de informare: de ce continuă unii oameni să se expună unui pericol evident chiar și după ce au simțit pe propria piele cât de grav poate fi?

Un turist a fost salvat de două ori de la înec în aceeași zi Sursă foto: Shutterstock

Incidentul s-a petrecut la Eforie Nord, unde marea agitată și curenții puternici au pus probleme turiștilor, transmite Observator. După prima intervenție, bărbatul a revenit în mare și a ajuns din nou în dificultate, fiind necesară o nouă intervenție pentru aducerea lui la mal.

Cazul poate părea greu de înțeles tocmai pentru că pericolul nu mai era unul abstract. Bărbatul trecuse deja printr-o situație în care avusese nevoie de ajutor pentru a reveni în siguranță la mal.

„Eu cred că, pentru a înțelege un astfel de comportament, trebuie să plecăm de la faptul că omul nu acționează întotdeauna din partea lui rațională. Putem vorbi despre ceea ce în psihologie numim «părți» sau «subpersonalități», adică structuri interioare formate în timp, din experiențele noastre, din felul în care am învățat să ne apărăm, să obținem validare, să supraviețuim emoțional sau să ne raportăm la ceilalți”, explică Olga Ghițac, psiholog, pentru „Adevărul”.

„Nu-mi spune mie ce pot să fac”

Reacția unei persoane la avertismentul salvamarului poate fi influențată de felul în care a învățat, de-a lungul vieții, să se raporteze la pericol, reguli și autoritate.

„Mintea noastră implicită păstrează foarte multe asemenea învățări. Unele provin din experiențele directe, altele din mediul familial în care am crescut. Nu moștenim pur și simplu amintirile bunicului sau ale tatălui, dar într-o familie se pot transmite din generație în generație anumite modele de supraviețuire: «nu te teme», «nu arăta slăbiciune», «descurcă-te singur», «nu lăsa pe nimeni să-ți spună ce să faci», «un bărbat adevărat nu dă înapoi». La un moment dat, acestea pot deveni mult mai puternice decât informația rațională pe care o primim în prezent”, spune psihologul.

De aceea, adaugă Olga Ghițac, doi oameni pot auzi exact aceeași avertizare a salvamarului și pot reacționa complet diferit: „Unul spune: «Omul acesta știe mai bine decât mine ce se întâmplă în mare, mă opresc». Pentru altul, aceeași propoziție poate activa o parte care spune: «Nu-mi spune mie ce pot să fac», «Eu mă descurc», «Trebuie să demonstrez că pot» sau «Mie nu mi se întâmplă». Comportamentul exterior este același, ignoră avertismentul, dar resortul interior poate fi cu totul diferit”.

De ce te întorci în apă după ce tocmai ai fost salvat

Situația devine și mai greu de explicat atunci când avertismentului verbal i se adaugă experiența directă a pericolului.

„Și aici mi se pare interesant cazul omului care este salvat și apoi intră din nou în apă. Din exterior pare aproape imposibil de înțeles: tocmai ai avut dovada că puteai să mori. Dar tocmai acest lucru ne arată cât de puțin este uneori comportamentul nostru condus de logică. Pentru cineva poate interveni supraîncrederea: «Acum știu ce am de făcut». Pentru altcineva poate apărea nevoia de a repara imaginea despre sine: «Prima dată am pierdut controlul, acum trebuie să demonstrez că pot». Iar pentru altcineva poate fi chiar căutarea acelei intensități”, explică psihologul.

Riscul poate avea pentru unele persoane și o componentă de recompensă. Diferența, subliniază specialista, este însă între un risc gestionat și expunerea impulsivă la un pericol imediat.

„Există oameni pentru care riscul produce o senzație foarte puternică de a fi viu. Aici intervine și sistemul de recompensă, adrenalina, căutarea senzațiilor. De aceea există oameni atrași de parașutism, sporturi extreme sau alte experiențe intense. Asta nu înseamnă că practicarea unui sport extrem este în sine un comportament nesănătos. Diferența importantă este între riscul asumat, pregătit și controlat și expunerea impulsivă la un pericol pe care specialiștii tocmai ți l-au semnalat”, completează Olga Ghițac.

Când interdicția produce dorința de a face exact contrariul

În unele situații intervine și felul în care persoana se raportează la autoritate.

„Mai există o componentă foarte interesantă: raportarea la autoritate. Prima autoritate pe care o întâlnim în viață este, de regulă, părintele. Dacă relația cu autoritatea s-a construit în conflict, control excesiv, umilință sau luptă permanentă pentru autonomie, mai târziu o regulă poate fi trăită nu ca protecție, ci ca intruziune: «Cine ești tu să-mi spui mie ce să fac?». Psihologia descrie și fenomenul de reactanță: atunci când omul simte că libertatea îi este restrânsă, poate apărea impulsul de a face exact lucrul care i-a fost interzis, tocmai pentru a-și reafirma libertatea”, mai spune psihologul.

De asemenea, alcoolul și presiunea grupului pot amplifica asemenea reacții.

„Alcoolul poate amplifica foarte mult toate acestea, pentru că scade inhibiția, afectează evaluarea riscului și favorizează deciziile impulsive. Grupul poate adăuga o altă presiune: «Ce o să creadă ceilalți dacă mă retrag?». Dacă pentru mine este foarte important să nu par slab sau fricos, pericolul real ajunge să concureze cu un alt pericol, pe care psihicul meu îl resimte în acel moment ca fiind enorm: rușinea”, adaugă Olga Ghițac.

Eticheta pusă unei persoane care își asumă un asemenea risc poate ascunde tocmai întrebările care ne-ar ajuta să înțelegem comportamentul.

„De aceea, în asemenea situații, nu este suficient să spunem despre cineva că «este inconștient». Întrebarea mai interesantă este: ce anume din omul acela a devenit, în momentul respectiv, mai puternic decât instinctul lui de conservare? Ce trebuia să demonstreze? Ce trebuia să simtă? Împotriva cui se revolta? Sau ce intensitate căuta?”, subliniuază aceasta.

Raportarea la reguli poate fi influențată și de contextul social în care trăim, însă diferențele dintre țări nu pot fi reduse la o împărțire între oameni „disciplinați” și „indisciplinați”.

„În privința diferențelor dintre țări, aș fi atentă să nu împărțim simplist culturile în «disciplinate» și «indisciplinate». Dar există, într-adevăr, societăți în care raportarea la reguli, încrederea în instituții și ideea de responsabilitate colectivă sunt cultivate diferit. Dacă am crescut învățând că regula este în primul rând o formă de protecție comună, probabilitatea de a o respecta poate fi mai mare decât dacă am învățat că regula este ceva impus arbitrar și că «descurcăreț» este cel care găsește modalitatea de a o ocoli”, continua specialista. 

De ce contează încrederea în autoritate

Respectarea regulilor nu depinde însă doar de comportamentul individului. Relația dintre cetățean și instituții se construiește în timp.

„Mai există o dimensiune importantă atunci când vorbim despre raportarea oamenilor la reguli și autoritate: încrederea nu apare pur și simplu pentru că cineva reprezintă statul sau o instituție. Autoritatea capătă greutate atunci când, în timp, demonstrează că este de partea cetățeanului și că își respectă propriile promisiuni”, explică psihologul.

Această neîncredere se poate extinde ulterior și asupra celor care încearcă să protejeze persoana într-o situație concretă.

„Instituțiile, autoritățile locale, poliția, serviciile de intervenție, toate sunt percepute, într-o anumită măsură, ca părți ale aceleiași structuri. Iar când încrederea în structura mare este deteriorată, neîncrederea se poate generaliza inclusiv asupra oamenilor care, în acel moment, chiar încearcă să ne protejeze”, adaugă Olga Ghițac.

O pancartă poate să nu fie suficientă

Prevenția ar putea merge, în opinia psihologului, dincolo de simpla afișare a unei interdicții.

„Iar prevenția cred că trebuie să depășească simpla pancartă cu «Scăldatul interzis». Ca să scoți omul din automatism, uneori ai nevoie de un mesaj care îl oprește pentru câteva secunde și îl face să conștientizeze consecința. Aș vedea pe plaje campanii foarte vizuale, poate chiar intervenții de tip marketing de gherilă, adaptate evident unui mesaj de siguranță: instalații, obiecte sau intervenții vizuale neașteptate, mesaje foarte scurte și puternice, demonstrații făcute de salvamari despre curenții de retur și despre cât de repede poate deveni imposibil să te întorci la mal”, susține ea.

În fine, informația despre pericol trebuie să poată concura, în momentul deciziei, cu impulsul care îi spune persoanei că tocmai ei nu i se va întâmpla nimic.

„Pentru că, până la urmă, salvamarul poate să îți spună că marea este periculoasă. Dar mesajul trebuie să ajungă într-un loc din tine suficient de puternic încât, în secunda în care o altă parte spune «mie nu mi se poate întâmpla», tu să poți răspunde: «Ba da. Și tocmai de aceea mă opresc»”, conchide Olga Ghițac.