Medicul rezident de 28 de ani care a murit la Spitalul Universitar și întrebarea pe care sistemul o evită: „Mesajele de regret nu salvează vieți”

Ai 28 de ani. Ești un medic tânăr, la început de carieră. Mai ai, în față, cel puțin 40 de ani de profesie. Lucrezi într-un spital de top din București. Și, totuși, viața poate ajunge atât de grea, încât să nu mai simți că poți continua.

FOTO Arhivă

Nu cunoșteam multe detalii, vom afla...

Este o mare greșeală să spunem că oamenii „aleg să moară”. De cele mai multe ori, ei nu aleg moartea. Vor doar să scape de o suferință pe care nu o mai pot suporta și pentru care, în acel moment, nu mai văd nicio altă soluție. Durerea psihică devine atât de intensă, de la o zi la alta, de la o oră la alta, încât perspectiva de a continua pare imposibilă.

De aceea, cred că trebuie să schimbăm fundamental felul în care spitalele privesc sănătatea mintală a propriilor angajați.

1. În primul rând, fiecare secție clinică, indiferent de dimensiunea spitalului, ar trebui să aibă acces real și permanent la un psiholog dedicat cadrelor medicale, nu doar pacienților. Munca în sănătate înseamnă contact zilnic cu suferința, boala, moartea, stresul, gărzile, orele suplimentare, epuizarea și, uneori, agresivitatea pacienților sau a aparținătorilor.

Un psiholog care cunoaște specificul acestei profesii poate identifica din timp semnele unei probleme de sănătate mintală — fie prin discuția directă cu medicul sau asistentul medical, fie prin semnalele observate de colegi ori familie — și poate interveni înainte ca situația să devină critică.

2. În al doilea rând, în contextul creșterii numărului de cazuri de suicid în rândul cadrelor medicale, nu mai este suficient să transmitem comunicate de condoleanțe și sincere regrete după producerea unei tragedii.

Fiecare spital ar trebui să aibă o politică reală de prevenire a suicidului, cu proceduri clare, mecanisme de identificare a persoanelor aflate în dificultate și măsuri concrete de sprijin.

Un sistem medical responsabil nu ar trebui să observe doar cât produce un medic, ci și cât suferă pentru a putea produce.

Dincolo de problemele personale sau familiale care pot precipita o criză, spitalele trebuie să creeze un mediu în care medicii și asistenții să poată veni la serviciu în siguranță, sănătoși atât fizic, cât și mintal.

O astfel de strategie trebuie gândită nu doar la nivelul Ministerului Sănătății sau al Colegiului Medicilor, ci și la nivelul fiecărui spital, adaptată realităților și specificului fiecărei unități medicale.

S-a ajuns prea departe. Mesajele de regret nu salvează vieți.

3. Da, este adevărat. Sunt multe situații pe care nu le observăm gravitatea — nici colegii, nici prietenii, nici familia. Sunt oameni care suferă în tăcere și care ascund foarte bine ceea ce li se întâmplă. Vin zâmbind la serviciu, au un comportament aparent normal și funcționează profesional. Nu știi niciodată ce este în inima fiecărui om.

De multe ori, însă, există și semne pe care le putem vedea. Un om care suferă poate deveni trist și retras, dar poate fi, la fel de bine, furios fără un motiv aparent, iritabil, nervos, agitat sau incapabil să-și găsească liniștea.

Și, de multe ori, ajungem să auzim între colegi lucruri despre ceea ce se întâmplă în viața unui om. Vorba circulă, bârfa circulă — suntem, din păcate, experți în asta. Dar informația care circulă între colegi ar trebui să fie un semnal de alarmă, nu un subiect de bârfă.

Dacă ești colegul acelui om, indiferent de funcția pe care o ai — și cu atât mai mult dacă ești șef de secție sau medicul senior al unui rezident — ar trebui să te oprești și să-l întrebi cum este. Să-ți aloci măcar 20 de minute din timpul tău, să-l inviți în cabinet și să ai o discuție reală cu el.

Nu pentru a-i da sfaturi superficiale sau soluții care, pe termen lung, nu rezolvă nimic. Ci pentru a-l ajuta să facă un pas bun pentru sănătatea lui și, dacă este nevoie, să ajungă la ajutorul specializat de care are nevoie.

Trebuie să învățăm să facem asta. Trebuie să învățăm să recunoaștem semnele, să identificăm situațiile de risc și, mai ales, să știm ce avem de făcut atunci când un coleg de-al nostru prezintă un risc suicidar.

Cum îl protejăm? Cum ne asigurăm că primește îngrijirea potrivită? Cum ne asigurăm că este evaluat, tratat și susținut corespunzător?

Pentru că, în astfel de situații, nu este suficient să observăm că unui om îi este rău. Trebuie să știm și ce să facem mai departe.