Opt greșeli pe care le fac părinții fără să-și dea seama și care pot crește anxietatea copiilor

De la „Ai grijă!” spus prea des până la presiunea pentru rezultate și evitarea situațiilor care îi sperie, unele dintre cele mai obișnuite reacții ale părinților pot alimenta anxietatea copiilor. Psihologii explică ce comportamente pot avea acest efect și ce pot face părinții în schimb.

Uneori, părinți sporesc fără să vrea anxietatea copilului. Foto Shutterstock

Anxietatea este tot mai prezentă în rândul copiilor și adolescenților, însă nu este întotdeauna ușor de recunoscut. Unii copii se plâng de dureri de stomac, dureri de cap sau palpitații, în timp ce alții devin iritabili, se agață mai mult de părinți, evită anumite activități sau se retrag din relațiile cu ceilalți.

Khadijah Booth Watkins, director adjunct al Clay Center for Young Healthy Minds din cadrul Massachusetts General Hospital, explică faptul că anxietatea se poate manifesta diferit în funcție de vârsta copilului și de capacitatea acestuia de a-și exprima emoțiile, scrie huffpost.com.

Mai mult, părinții pot contribui fără intenție la întreținerea anxietății. Nu este vorba neapărat despre greșeli evidente, ci despre reacții aparent firești prin care adulții încearcă să-și protejeze copiii.

1. Îi ferim de tot ceea ce îi sperie

Atunci când copilului îi este teamă de ceva, primul instinct al părintelui este, de multe ori, să îndepărteze motivul fricii. Pe moment, strategia funcționează: copilul se liniștește. Problema este că evitarea poate alimenta anxietatea pe termen lung.

Laura Linn Knight, specialistă în educație parentală, explică faptul că un copil anxios poate începe prin a evita o situație relativ simplă, iar comportamentul se poate extinde treptat.

Un copil căruia îi este teamă să meargă la școală poate cere mai întâi să fie dus cu mașina. Apoi poate vrea ca părintele să îl conducă până la clasă și, în cele din urmă, poate simți nevoia ca acesta să rămână în apropiere.

Fiecare dintre aceste concesii poate transmite, fără ca părintele să vrea, ideea că situația este într-adevăr prea dificilă sau periculoasă pentru copil.

Specialiștii recomandă ca părinții să recunoască frica, să ofere sprijin și să îi ajute pe copii să înfrunte treptat situațiile care îi sperie, în loc să le elimine complet.

Scopul nu este ca un copil să nu mai simtă niciun disconfort, ci să învețe că poate face față acelui disconfort.

2. Copilul vede anxietatea părintelui

Copiii sunt foarte atenți la reacțiile adulților. Observă nu doar ceea ce li se spune, ci și tonul vocii, expresiile feței și comportamentul părinților în situații tensionate.

Dacă adultul reacționează permanent cu teamă, copilul poate ajunge să creadă că situația respectivă este una periculoasă.

Asta nu înseamnă că părinții trebuie să-și ascundă emoțiile. Dimpotrivă, psihologii recomandă ca acestea să fie explicate într-un mod potrivit vârstei.

Un părinte poate spune că este stresat și că încearcă să se calmeze respirând adânc sau făcând o plimbare. Copilul învață astfel că anxietatea este o emoție normală și că există metode pentru a o gestiona.

„Nu trebuie să fim perfecți”, este, în esență, mesajul specialiștilor. Important este ca părintele să-i arate copilului cum poate face față unei emoții dificile.

3. Nu vorbim despre emoții

Copiii nu știu întotdeauna să spună că sunt anxioși. Uneori nici nu înțeleg exact ce li se întâmplă.

De aceea, psihologii recomandă părinților să îi ajute să pună în cuvinte ceea ce simt.

Dacă un copil ezită să intre într-o clasă, părintele poate spune: „Pari puțin speriat că trebuie să intri singur”. Dacă nu vrea să meargă la o petrecere fără mama sau tata, poate fi întrebat dacă se simte neliniștit să rămână acolo fără părinte.

Important este ca emoția să fie validată, nu amplificată.

„Înțeleg că îți este teamă” este diferit de „Da, și mie mi se pare foarte înfricoșător”.

După recunoașterea emoției, părintele îl poate ajuta pe copil să găsească o soluție, fără să rezolve imediat problema în locul lui.

4. „Ai grijă!” devine un refren

Un avertisment spus din când în când este firesc. Problema apare atunci când copilul aude permanent că trebuie să fie atent, că poate cădea, că se poate lovi sau că ceva rău se poate întâmpla.

Psihologul Jenny Yip spune că avertismentele repetate pot transmite copilului ideea că lumea este plină de pericole.

În loc să spună doar „Ai grijă, o să cazi!”, părintele poate explica de ce o anumită acțiune este periculoasă.

Dacă un copil vrea să sară de pe masă, de exemplu, poate afla că masa nu este destinată jocului și că podeaua este tare, astfel încât o cădere îl poate răni.

Diferența este importantă: copilul primește o explicație și învață să evalueze riscul, în loc să primească doar un mesaj de frică.

5. Contează doar să fie cel mai bun

Presiunea de a obține rezultate foarte bune poate deveni o sursă importantă de anxietate.

Unii copii ajung să creadă că își dezamăgesc părinții dacă nu sunt cei mai buni la școală, la sport sau în alte activități.

Psihologii recomandă ca părinții să laude și efortul, nu doar rezultatul.

„Am văzut cât ai muncit pentru acest proiect” poate fi un mesaj mai sănătos decât „Ești cel mai bun”.

Copilul are nevoie să știe și că valoarea lui nu depinde de note, trofee sau clasamente. Poate pierde un concurs, poate lua o notă slabă sau poate să nu intre la școala pe care și-a dorit-o, fără ca aceste lucruri să schimbe felul în care este privit și iubit de familie.

6. Îi spunem de ce ar trebui să fie speriat

Uneori, părinții pun întrebări care conțin deja răspunsul pe care îl așteaptă.

„Nu ești emoționat că nu vei avea niciun prieten în tabără?” este un astfel de exemplu. Copilul poate să nu fi fost îngrijorat de acest lucru până în acel moment.

O variantă mai bună ar fi o întrebare deschisă: „Cum crezi că va fi prima zi?” sau „Ce am putea face ca să îți fie mai ușor?”

Astfel, copilul vorbește despre propriile emoții, nu despre temerile sugerate de adult.

Uneori, părintele poate descoperi cu această ocazie că el este mai anxios decât copilul.

7. Regulile sunt rigide, iar greșelile sunt pedepsite

Un stil parental foarte autoritar poate contribui la apariția anxietății, mai ales atunci când copilul este certat, pedepsit sau criticat frecvent.

Ann-Louise Lockhart, psiholog pediatru, spune că unii copii crescuți în astfel de familii ajung să se teamă foarte mult să greșească.

În încercarea de a evita pedeapsa și de a-și mulțumi părinții, ei pot deveni perfecționiști. Vor să fie permanent „copilul bun” și ajung să creadă că orice greșeală poate avea consecințe serioase.

Limitele sunt importante, însă ele nu trebuie construite în jurul fricii. Un copil trebuie să știe că un comportament nepotrivit poate avea consecințe, dar și că o greșeală nu îi schimbă valoarea în ochii părintelui.

8. Părintele spune una și transmite alta

Mesajele contradictorii îi pot face pe copii să nu mai înțeleagă ce așteaptă, de fapt, părinții de la ei.

De exemplu, un adult îi poate spune copilului să se bucure de copilărie, pentru ca imediat după aceea să îi amintească faptul că trebuie să învețe pentru un examen important și că nu mai are timp de pierdut.

Cele două lucruri pot coexista, dar mesajul trebuie formulat clar.

„Examenul este important și trebuie să îi acorzi atenție, dar trebuie să găsești și timp pentru odihnă și lucrurile care îți plac” este un mesaj mai coerent.

Copilul înțelege astfel că există responsabilități, dar și că are un anumit control asupra modului în care își organizează timpul.

Copiii nu au nevoie de o lume fără riscuri

Specialiștii nu recomandă ca părinții să încerce să elimine orice situație care ar putea provoca teamă sau disconfort. O astfel de abordare poate ajunge să transmită exact mesajul pe care adulții vor să îl evite: că lumea este prea periculoasă pentru a fi înfruntată.

Mai util este ca un copil să învețe că poate simți frică fără să fugă de situația respectivă, că poate cere ajutor atunci când are nevoie și că poate găsi soluții.

Pentru părinți, asta înseamnă un echilibru între protecție și autonomie: să ofere sprijin, fără să preia toate problemele copilului, să valideze emoțiile, fără să le amplifice, și să stabilească limite, fără să transforme greșelile într-un motiv permanent de teamă.

În cele din urmă, una dintre cele mai importante lecții vine chiar din comportamentul adulților. Copiii învață cum să gestioneze anxietatea observându-i pe cei care îi cresc. Un părinte care își recunoaște emoțiile și arată cum le gestionează îi oferă copilului nu o promisiune că nimic rău nu se va întâmpla, ci ceva mai util: încrederea că poate face față atunci când lucrurile devin dificile.