Istoria cărților care au schimbat destinul poporului român. De la bucoavnele cu litere rusești la manualul unic pline de ideologie comunistă și chipul „conducătorului iubit”

Manualul școlar are o istorie de aproape trei secole pe teritoriul de astăzi al României. A apărut inițial ca un suport didactic religios pentru ca mai apoi să treacă prin diferite etape de modernizare, umăr la umăr cu reformele educaționale care au scos din evul mediu România. 

Elevii citeau din bucoavne și învățau pe de rost literele Foto: Adevarul

Importanța manualelor școlare a fost și rămâne fundamentală în procesul de învățământ, evoluând de la rolul istoric de sursă unică de informație autoritară la cel actual de ghid metodologic și instrument de lucru interactiv pentru elevi și profesori. De-a lungul timpului, manualul școlar a îndeplinit funcții esențiale în formarea generațiilor, adaptându-se schimbărilor sociale și tehnologice. De altfel, manualele școlare au o tradiție de peste 5.000 de ani, primele „prototipuri“ de manuale școlare din lume fiind niște tăblițe de lut din zona Mesopotamiei. Cât despre primul manual școlar european în adevăratul sens al definiției se spune că a aparținut pedagogului ceh Jan Amos Comenius: „Orbis Sensualium Pictus“, publicat în 1658. Pe teritoriul românesc, manualele s-au lăsat mai mult așteptate. Primele cărți de studiu au apărut în Transilvania, dar erau mai degrabă cu un caracter religios și era menite doar să-i ajute pe viitorii preoți și diaconi să deprindă cititul și scrisul.

Tiparul și „bucoavna pentru învățarea pruncilor”

Povestea manualelor școlare în Europa, și implicit în Principatele Române, începe odată cu descoperirea tiparului: în perioada 1439-1450, Johannes Gutenberg a inventat tiparul cu litere mobile. Gutenberg a realizat și primele încercări de manuale, în special o gramatică a limbii latine scrisă de Aelius Donatus. În Principatele Române, tiparul a ajuns la mai bine de șase decenii de la inventarea acestuia în Germania. Mai precis, prima tiparniță a fost găzduită în Valahia, la Mănăstirea Dealu, de lângă Târgoviște, fiind utilizată de cărturarul Macarie.

În Transilvania, tiparul ajunsese puțin mai devreme, acolo fiind tipărite și primele forme de manual școlar. Acestea nu erau însă nici standardizate, nici nu respectau vreo programă școlară și nici măcar nu prezentau structurat conținutul vreunei materii. Se numeau bucoavne și erau niște cărți religioase de pe care învățăceii deprindeau scrisul și cititul. Acest prim fel de manual era scris exclusiv cu litere chirilice, a purtat numele de „bucoavna pentru învățătura pruncilor“ și a fost tipărită în anul 1699, la Alba Iulia, de meșterul tipograf Mihai Iștvanovici. În plus, era mai degrabă un manual de religie. Din bucoavnă elevii învățau literele, cuvintele, grupurile de litere dar și psalmi, rugăciuni și elemente de educație religioasă. Nu erau cuprinse învățături laice, adică elemente de istorie, geografie, matematică sau orice altă știință. Doar pe ultima filă era un soi de tablă a înmulțirii. „Programa“ încropită cuprindea „slovele mari și slovele mici“, „exerciții de slovenire“, „rânduiala vecerniei“, „rânduiala utreniei“ și tot așa.

Astfel de bucoavne au fost tipărite ulterior și la Sibiu, Brașov, București, Blaj, Cluj, la diferite tiparnițe ale vremii, operate de meșteri tipografi celebri. Ca să ne dăm seama cum evoluase învățământul în spațiul românesc, aceste bucoavne au fost utilizate în mediul rural, dar și în școlile ortodoxe până în 1890. Celebru este episodul din „Amintiri din copilărie“, în care copiii din sat, inclusiv Nică, sunt obligați să silabisească după profesor și să învețe pe de rost literele chirilice. Așa era situația la noi în preajma Revoluției de la 1848, în timp ce în Europa existau manuale laice de mai bine de un secol.

Manualele străine și tablele lancasteriene

Începând de la jumătatea secolului al XVIII-lea, mulți boieri români au început să manifeste o preocupare de educare a propriilor copii. Inițial, angajau profesori străini, mai ales francezi și austrieci. Cum nu existau o programă și nici manuale standardizate, mulți aduceau manuale faimoase în Europa acelor vremuri, mai ales dintre cele folosite pentru predarea la liceu, după legile lui Napoleon de la începutul secolului al XIX-lea – mai ales manuale de istorie, matematică, geografie.

Academiile domnești care au început să fie înființate începând cu secolul XVII, precum Academia Domnească de la Sfântul Sava din București înființată în anul 1694 de către domnul Constantin Brâncoveanu și reorganizată de Alexandru Ipsilanti în 1776, au fost un pas uriaș în educația românească, mai ales că s-au desprins de educația pur religioasă. Aici se studiau gramatica, retorica, filosofia, matematica, limbile străine, inclusiv franceza. Evident, exista o serie de manuale, aduse din Franța sau Germania, dar nu existau un sistem unitar și o programă școlară. Totuși, au fost câteva experimente românești: de exemplu, în Ardeal, în 1828, a fost tipărit un fel de manual de istorie, intitulat „Cele dintâi cunoştinţe“ – o antologie de 158 de pagini, atât cu istorie universală, cât și cu istorie națională.

Odată cu Regulamentele Organice, din 1831, a apărut și Eforia Școalelor, echivalentul Ministerului Educației de azi. S-a dorit ca învățământul să nu mai fie exclusivit și să ajungă mai ales în zonele rurale ale țării. De acest învățământ a beneficiat și șugubățul Ion Creangă. Erau o serie de școli sătești unde preotul juca rolul învățătorului, ca în Evul Mediu, dar ceva mai metodic și mai laic: copiii de țărani trebuiau să fie măcar alfabetizați și să știe să facă operații matematice de bază. Tot atunci se face referire la manualele de pe care învățau copiii de la sat – de fapt, niște tăblițe didactice mari, numite table lancasteriene, imprimate cu litere, cifre sau lecții elementare. Cu toate că legea spunea că aceste tăblițe trebuiau să ajungă în toate școlile, ele se găseau foarte greu și erau probabil accesibile doar pentru oamenii mai înstăriți.

Abecedarul lui „Popa Smântână”

Abecedarul era cartea de căpătâi a școlarului pentru că de acolo învăța să scrie și să citească. Abecedare au circulat prin Ţările Române de prin 1825, dar erau mai ales adaptate după cele din Occident, sau pur și simplu cu litere chirilice – plus că erau destul de greu de procurat. „Până atunci copiii învățaseră cum da Dumnezeu și după cum era și dascălul, cărți fiind puține și proaste“, preciza George Călinescu în „Viața și Opera lui Ion Creangă“. Nici măcar reforma lui Al.I. Cuza nu a rezolvat în totalitate această problemă. Noul Minister al Instrucției Școlare a fost nevoit să organizeze un concurs pentru elaborarea de manuale școlare, în special a unui abecedar, ca să scape copiii de învățat pe de rost de pe tablele lancasteriene, de prin bucoavne sau alte variante prost traduse sau inadecvate. Concursul a fost organizat în 1865 și avea ca scop crearea unui abecedar românesc. „Fiind cărți destinate pentru clasele primare, caută să fie scrise în limbă cât se poate de populară, să fie lucrate după cele mai noi metode de învățământ, să nu fie reproducțiunea sau imitațiunea cu neînsemnate modificațiuni a cărților esistente și adoptate în școale, și în totul să fie superioare cărților esistente“ se preciza în condițiile puse.

Ion Creangă, tânăr institutor, fost elev al lui Titu Maiorescu la școala de învățători de la „Sfinții Trei Ierarhi“ din Iași, a intrat în concurs. Împreună cu cinci colegi, C. Grigorescu, Gh. Ienăchescu, N. Climescu, V. Răceanu și A. Simionescu, au făcut „Metodă nouă de scriere și cetire pentru uzul clasei I primară“, cunoscută și ca „Abecedarul lui Creangă“. A fost finalizată în 1868 și a apărut prin strădania Societății pentru învățătura poporului român de la Iași. A fost tipărit la tipografia H. Goldner, într-un număr de 4.000 de exemplare. Era primul manual școlar modern românesc. „Popa Smântână“ a lăsat de fapt cea mai mare moștenire didactică poporului român. Abecedarul său a înlocuit metodele vechi și greoaie de învățare, având un mare succes. A fost editat în 23 de ediții succesive până în 1893.

Apariția primului abecedar modern, dar și a altor manuale care au circulat în paralel, a fost posibilă datorită faptului că, prin Legea Instrucțiunii Publice, adoptată de către Alexandru Ioan Cuza, au apărut și primele programe școlare unificate și oficiale în Principatele Unite. Această lege istorică din 1864 a unificat sistemele de învățământ din Țara Românească și Moldova, introducând gratuitatea și obligativitatea învățământului primar de 4 clase. Pentru a pune în aplicare legea, autoritățile de atunci au elaborat și primele programe de studiu oficiale (programele analitice), stabilind exact ce materii trebuie să învețe copiii în fiecare an (citire, scriere, aritmetică, religie, istorie și geografie).

Norma lui Haret: interdisciplinaritatea

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, dar și în perioada interbelică au circulat mai multe tipuri de abecedare și manuale pentru diferite materii, în baza primelor programe de studiu, destul de empirice, dar atât de necesare. Ulterior, a venit marea revoluție educațională a lui Spiru Haret în Regatul României. De trei ori ministru al Instrucțiunii Publice și Cultelor în România, Spiru Haret a pus bazele învățământului modern românesc, vizând atât mediul rural, cât și pe cel urban. Printre multele sale schimbări definitorii pentru o societate modernă, el a dispus realizarea unor programe școlare complete, pe baza cărora au putut fi realizate mai multe tipuri de manuale moderne.

În acea perioadă existau mai multe edituri și autori care concurau pe piață, cadrele didactice având libertatea de a alege cartea potrivită, la fel ca în prezent. Erau manuale de prestigiu, realizate de academicieni și de profesori cunoscuți la acea vreme. Ca o caracteristică importantă, după 1918, manualele aveau un puternic caracter naționalist, moralizator și civic, urmărind unificarea culturală și integratoare a provinciilor alipite (Transilvania, Basarabia, Bucovina) cu Vechiul Regat. De asemenea, erau manuale interdisciplinare: cele de clasele primare combinau adesea noțiuni de religie, științe naturale, igienă, anatomie și economie casnică sau agricolă într-un singur volum, adaptat realităților satului sau orașului românesc. Nu în ultimul rând încurajau comportamentul patriotic, față de țară, de rege, cu povestiri și exemple din trecutul glorios.

Un manual de citire pentru clasa a III-a, apărut în 1941 la Editura Casei Şcoalelor şi Culturii Poporului, era ca un adevărat almanah. Avea peste 300 de pagini și cuprindea lecții de literatură, științele naturii, istorie și religie, dar și multe povești eroice despre foștii voievozi. Alte manuale atrăgeau atenția prin caracterul lor practic. Elevii erau învățați să aibă și deprinderi pentru viața reală, legate de igienă, de a preveni anumite riscuri. „Suflăm în palmă. Simţim că ceva nevăzut ne atinge. Când bate vântul, parcă ne izbeşte nu ştiu ce. Este aerul în mişcare. Dacă ţinem supt un vas de sticlă o vietate, după puţin timp moare, din pricina lipsei de aer. Dacă am închide un om unde nu intră aer, ar muri. De aceea, aerul locuinţei trebuie primenit zilnic, prin deschiderea uşilor şi ferestrelor“, se arată în manualul din 1941. Ba chiar era și un „Manual de Jocuri“, din 1929, realizat de colonelul Virgil Bădulescu. „Petrecerea sub cerul liber, la lumina şi căldura soarelui, însoţită de un anumit gen de mişcări, este îndeosebi de prielnică, provocând o înviorare a organismului slăbit după munca depusă în interiorul şcoalelor“, preciza ofițerul în preambul.

Manualul unic al „conducătorului iubit”

După 1948, România a devenit un stat comunist și întregul sistem de valori s-a răsturnat. În 1948 a avut loc Reforma Învățământului, care prevedea pe lângă o alfabetizare masivă și forțată, și apariția unor manuale unice, pe baza unei programe standardizate, bine controlată și îmbâcsită de ideologie comunistă. Între 1948 și 1989, fiecare materie se preda exclusiv de pe un manual, emis de stat prin Editura Didactică și Pedagogică. Colectivele de autori erau cam aceleași și alese pe sprânceană, din rândul celor fără probleme de natură ideologică, cu „origini sănătoase“ și obedienți partidului unic. Prima pagină a fiecărui manual avea fotografia color a lui Nicolae Ceaușescu, iar pe pagina următoare erau tipărite versurile imnului național, „Trei culori cunosc pe lume“.

Manualele cu miză propagandistică, precum cel de istorie, erau pline de remarci ideologice și manipulare. Era glorificat comunismul, voievozii se trezeau botezați după vrerea oamenilor lui Ceaușescu, iar faptele poporului român erau mereu glorioase. Țăranii și muncitorii erau în prim-plan, iar boierii erau trădători și vicioși. Totodată, erau capitole interzise sau denaturate precum rolul partidelor istorice sau al regalității. Reforma comunistă din 1948 a afectat sever atât învăţământul preuniversitar, cât şi pe cel superior, totul fiind modelat cu atenție de propaganda de stat.