România: Când până şi impostura e plagiată

În România, nu doar literatura, ci cultura în general sunt guvernate în mare măsură de impostură, de trafic de influenţă, de o răsturnare a valorilor pe care un public neinstruit le girează.

În urmă cu o săptămână, stăpânul Antenelor Dan Voiculescu şi-a lansat la biblioteca Academiei Române cartea „Tratatul Umanismului Pragmatic“, publicată de cel mai înalt for academic. Nu ştim dacă volumul are vreo valoare, dar cuvântul tratat este cu siguranţă un abuz în economia titlului. Până la a scrie tratate, marile personalităţi parcurg biblioteci şi îşi dedică ani din viaţă pentru a duce la bun sfârşit un astfel de proiect. Evenimentul a stârnit pe bună dreptate un scandal aproape unanim în mass-media. Desigur, mai puţin la Antena 3 şi la celelalte produse de serie din trustul Intact al lui Voiculescu, care, vezi doamne, este acum în proprietatea celor două fiice ale gestionarului „Crescent“, cu numele de cod „Felix“, condamnat în 2014 la 10 ani de închisoare pentru o fraudă de 60 de milioane de euro în dosarul ICA. După executarea unei treimi din pedeapsă, fostul informator al Securităţii a fost eliberat.

De bună seamă că multe edituri i-ar fi publicat cartea lui Voiculescu, mizând pe faptul că ar fi o bună afacere. Dar nu, supervizorul de facto al dejecţiilor de la Antena 3 a ţinut să-şi lege numele de Academia Română, alături de Eugen Simion, de Nicolae Manolescu şi de mulţi dispăruţi dintre noi: Victor Babeş, Lucian Blaga, Constantin Brâncuşi (membru postmortem), regele Carol I, regele Mihai, Eminescu, Solomon Marcus ori Liviu Ciulei. Este adevărat că în Academia Română sunt şi o serie de neaveniţi, unii dintre aceştia trimişi în misiune de Partidul Comunist.

Pe lângă faptul că Voiculescu a avut neruşinarea să deschidă porţile editurii Academiei, un fapt cel puţin la fel de revoltător este şi acela că referatele au fost semnate de acad. Mugur Isărescu şi de prof. Gheorghe Zaman, membru corespondent. Probabil că în curând vom putea citi aceste referate, cuvânt cu cuvânt, nefiind informaţii clasificate.

Pentru că l-am pomenit mai sus pe Nicolae Manolescu, se cuvine să ne aducem aminte că longevivul preşedinte al Uniunii Scriitorilor i-a prezentat în urmă cu aproape douăzeci de ani o carte anostă de poezii fostei primăriţe a Capitalei Gabriela Vrânceanu-Firea. Abordat la vremea respectivă de ziarişti, criticul literar a răspuns senin: „Într-adevăr, i-am prezentat o carte pe la Muzeul Literaturii, dar nu-mi mai aduc aminte, am uitat tot.“ Şi cu asta, basta.

Revenind la „Tratatul“ lui Voiculescu, preşedintele Academiei Române Ioan-Aurel Stoica s-a spălat pe mâini, declarând că nu au ştiut de publicarea cărţii nici el şi nici altcineva din conducere. Acordul, însoţit de cele două referate, ar fi venit din partea Secţiei de Ştiinţe Economice, Juridice şi Sociologice. Chiar aşa? Dacă ar fi fost vorba de un autor onorabil şi valoros, decizia unei secţii a Academiei Române de publicare a unei lucrări nu trebuia avizată de preşedinte, vicepreşedinţi sau de o structură de conducere. Dar când fostul puşcăriaş şi informator Voiculescu vine în braţe cu un volum pentru a fi publicat, nu am nici o îndoială că a aflat toată Academia. Era vorba de un act revoltător pentru academicieni, aşa că nu putea să nu ştie şi preşedintele Ioan-Aurel Pop.

Filosoful Mihai Şora a scris pe pagina sa de Facebook, ca de fiecare dată când lucrurile o iau de tot razna în societatea românească:

„Aflu că Editura Academiei Române îl publică pe Dan Voiculescu, turnătorul cu ifose de intelectual ale cărui fapte de corupţie (pentru care a fost condamnat penal) şi poluări din spaţiul mediatic, prin mercenarii angajaţi la trustul său, sunt îndeajuns de cunoscute oricărui om onest, cu mintea clară, pentru a nu putea fi nici minimizate, nici trecute cu vederea.“

Voiculescu l-a ameninţat pe Mihai Şora că îl va da în judecată dacă nu şterge postarea de pe pagina sa de Facebook. Astfel de ameninţări numai unul ca „Felix“ le-ar putea face. Este evident că filosoful de 104 ani nu se va dezice de propriile cuvinte, cum nu a făcut-o nici în alte rânduri. Înţelepciunea nu pierde, totuşi, în faţa imposturii.

Coruperea publicului cu tone de maculatură

Scriitorii români care trăiesc din scris pot fi număraţi pe degete. Asta nu înseamnă că nu avem autori de valoare, cu opere reprezentative, multe dintre ele publicate şi de edituri de prestigiu din străinătate, dar care îşi câştigă traiul de zi cu zi la un loc de muncă. În România, nu doar literatura, ci cultura în general sunt guvernate în mare măsură de impostură, de trafic de influenţă, de o răsturnare a valorilor pe care un public neinstruit le girează. Asistăm la o corupere a publicului de către mii de autori apăruţi peste noapte care le livrează tone de maculatură. Mulţi cititori, printre care, din păcate, şi elevi, caută în librării acele cărţi care au dialoguri, cât mai multe dialoguri. Dialogul se vinde, este un indicator al facilităţii lecturii.

Nu doar în anii „obsedantului deceniu“, continuând apoi până în ’89, regimul comunist a pregătit şi s-a folosit de mercenari, de culturnici, în mod special de cei din literatură pentru a zugrăvi în culorile curcubeului cenuşiul cotidian. Impostura şi traficul de influenţă în cultură caracterizează şi ultimele decenii. Se cuvine să facem o distincţie între cele două perioade: în timp ce regimul totalitar îi răsplătea regeşte pe scriitorii ascultători, cu urechile pâlnie la directivele partidului, tranziţia subvenţionează, cu zgârcenie, doar prin anumite instituţii publice, bănci sau societăţi private astfel de producţii. Fără doar şi poate că aici intrăm în zona clientelismului şi a nepotismului politic sau civil.

În situaţia aceasta, cum se face că avem atâţia scriitori veleitari pe cap de locuitor? Tiraje confidenţiale de o sută-două de pagini se prăfuiesc în librării. Un exemplu în acest sens sunt şi cărţile „scrise“ în închisori de puşcăriaşi cu nume sonore pentru a-şi diminua perioada de detenţie, conform unei legi care a funcţionat până nu de mult. La ieşirea din închisoare, Gigi Becali, condamnat în dosarul transferurilor ilegale, declara senin:

„Noi am speculat legea şi ne-am creat un mic avantaj. Cred şi eu că nimeni nu poate scrie 10 cărţi de unul singur. Dacă legea permite să fii ajutat de îndrumător, de ce să nu profiţi ca să scapi de pedeapsă mai repede? Eu pot să fac o carte cu un profesor universitar. El o scrie, iar eu, fără să scriu, sunt coautor. Astfel, legea îmi scade 30 de zile din pedeapsă.“

Profităm de orice portiţă prin care ne putem strecura. De ce nu am profita şi de coruperea cuvântului scris?

George Arun - Deutsche Welle