Prietenul aproape perfect

Imaginează-ți un prieten care este disponibil în orice moment. Îl poți suna sau, mai exact, îi poți scrie la două noaptea și nu îl deranjezi. Nu îți spune că este obosit, nu se uită la ceas, își amintește ce i-ai povestit ieri și te întreabă cum s-a terminat problema. Dacă ești trist, încearcă să te consoleze, dacă ești nesigur, te încurajează, iar dacă vrei să vorbești o oră numai despre tine, te ascultă o oră.

Foto: Arhivă Adevărul

Nu are o zi proastă, nu este grăbit și nu trebuie să plece să ia copilul de la școală. Nu are propriile lui probleme pe care să ți le povestească exact când tu ai nevoie să vorbești despre ale tale și, mai ales, foarte rar te contrazice. Prietenul acesta există deja, numai că nu este om.

Inteligența artificială a intrat în viețile noastre incredibil de repede. La început am privit-o ca pe un instrument: îi ceream să ne găsească o informație, să traducă un text, să ne ajute să scriem un document sau să organizăm o vacanță. Între timp, a apărut o categorie nouă, denumită generic AI companions (Companioni IA), inteligențe artificiale construite nu doar pentru a răspunde la întrebări, ci pentru a crea o relație emoțională cu utilizatorul.

Parlamentul European le descrie drept chatboturi bazate pe modele avansate de inteligență artificială, concepute special pentru interacțiuni personalizate și angajante emoțional. Platforme precum Replika sau Character.AI au crescut rapid, iar utilizatorii își pot personaliza companionul și pot ajunge să dezvolte atașamente emoționale puternice față de acesta. 

Suntem în fața unei schimbări mult mai profunde decât pare. Pentru că, pentru prima dată, tehnologia nu mai încearcă doar să ne economisească timpul sau să ne ofere informație, ci încearcă să ne țină companie. Prima tentație ar fi să respingem, chiar să demonizăm fenomenul, dar cel mai probabil ar fi o atitudine greșită.

Există oameni singuri pentru care o asemenea conversație poate reprezenta un ajutor real: un vârstnic care petrece zile întregi fără să vorbească cu nimeni, un adult care s-a mutat într-un alt oraș sau într-o altă țară și nu are încă o comunitate în jurul lui, un om care trece printr-o perioadă dificilă și simte nevoia să vorbească atunci când nimeni dintre apropiați nu este disponibil. Poate că uneori un companion artificial poate umple câteva minute sau câteva ore de singurătate, iar tocmai acest lucru face fenomenul atât de interesant și atât de greu de judecat în alb și negru.

Problema începe atunci când ne întrebăm ce anume umple: un gol temporar sau locul unui om? Relațiile adevărate sunt complicate. Prietenii noștri ne contrazic, partenerii de viață se supără, copiii nu vor întotdeauna să ne asculte, părinții ne repetă aceeași poveste de zeci de ori. Oamenii întârzie, uită, se plictisesc, nu înțeleg exact ce vrem să spunem și, mai ales, fiecare dintre ei are propriul univers, care nu gravitează în jurul nostru.

Poate că tocmai aceasta este una dintre diferențele fundamentale dintre o relație și un serviciu. Un companion artificial este construit în jurul utilizatorului: își adaptează limbajul, învață preferințele, reține informații și poate deveni mai atent, mai răbdător și aparent mai empatic decât mulți dintre oamenii pe care îi întâlnim într-o zi obișnuită. Este extraordinar de comod, dar confortul nu este același lucru cu relația.

Aici apare o întrebare pe care cred că merită să ne-o punem din timp: dacă ne obișnuim cu interlocutori care se adaptează permanent nouă, câtă răbdare vom mai avea cu oamenii care nu o fac? Un adolescent se ceartă cu părinții și se refugiază într-un chatbot care îi răspunde exact pe tonul pe care îl preferă. Un adult singur descoperă că o conversație digitală este mai simplă decât riscul unei relații reale. Un vârstnic ajunge să vorbească zilnic cu o inteligență artificială, în timp ce telefoanele copiilor sau nepoților vin tot mai rar.

În fiecare dintre aceste situații, tehnologia poate reduce singurătatea, dar poate, în același timp, să o facă mai ușor de suportat fără să o rezolve. Parlamentul European avertizează deja că acești companioni ridică probleme suplimentare față de chatboturile obișnuite și că tinerii și copiii sunt deosebit de vulnerabili. Uniunea Europeană nu are, deocamdată, o legislație construită special pentru AI companions, deși asupra lor se pot aplica prevederi din AI Act, Digital Services Act și Regulamentul general privind protecția datelor. 

Dar există și o problemă despre care cred că vorbim încă prea puțin: intimitatea. Google știe ce căutăm, rețelele sociale știu ce ne place, magazinele online știu ce cumpărăm, însă un companion artificial poate ajunge să știe de cine ne este frică, cu cine ne-am certat, dacă suntem fericiți în căsnicie, ce credem despre copiii noștri, de cine ne-am îndrăgostit sau care este lucrul pe care nu am avut curajul să îl spunem nici celui mai bun prieten.

Cu cât relația cu o inteligență artificială devine mai apropiată de una umană, cu atât informația pe care i-o oferim devine mai sensibilă. Nu mai vorbim doar despre date personale, ci despre o adevărată hartă a intimității noastre. Iar aici trebuie să fim extrem de atenți: cine păstrează aceste informații, pentru cât timp, în ce scop pot fi utilizate și ce se întâmplă dacă modelul de afaceri al unei platforme se schimbă? Cât de vulnerabil devine un om dacă sistemul care îi cunoaște fricile și slăbiciunile este conceput și pentru a-i influența comportamentul?

Nu cred că răspunsul la aceste întrebări este să ne fie frică de inteligența artificială și s-o respingem în totalitate. Ar fi inutil și, probabil, imposibil. Inteligența artificială va rămâne în viețile noastre și ne va fi de un ajutor enorm în medicină, educație, cercetare, administrație, economie și în multe dintre activitățile cotidiene. Dar tocmai pentru că această tehnologie devine atât de puternică, trebuie să învățăm să facem diferența între ceea ce poate simula și ceea ce poate înlocui.

Poate simula răbdarea, atenția și empatia extrem de convingător. Poate chiar să ne facă să simțim că îi pasă. Dar într-o relație umană există ceva ce algoritmul nu are: celălalt om nu există pentru noi, ci există alături de noi, cu propriile dorințe, propriile contradicții, propriile defecte și propriile nevoi.

De aceea, o relație adevărată presupune nu numai să fii ascultat, ci și să asculți; nu numai să fii înțeles, ci și să faci efortul de a înțelege; nu numai să primești, ci și să oferi. Poate că aceasta va fi una dintre marile provocări ale epocii inteligenței artificiale: nu să împiedicăm mașinile să semene tot mai mult cu oamenii, ci să nu ajungem noi să preferăm mașinile, tocmai pentru că oamenii sunt mai greu de suportat.

Prietenul perfect, disponibil mereu, răbdător mereu, atent mereu și care nu te contrazice niciodată, s-ar putea să fie extraordinar de plăcut. Numai că prietenia n-a fost niciodată despre perfecțiune.