Epidemia de neînțelegere

Un cumpărător citește pe o etichetă „reducere de 50%” și se supără la casă când află că oferta se aplică doar celui de-al doilea produs. Un călător descifrează fără probleme orele dintr-un mers al trenurilor, dar nu reușește să combine informațiile pentru a alege o legătură care să-l ducă la timp la destinație. Altcineva distribuie indignat un articol al cărui conținut infirmă tocmai afirmația din titlu. Niciunul dintre aceste episoade, luat separat, nu justifică un diagnostic. Toți putem fi grăbiți, distrași sau păcăliți de o formulare ambiguă. Dar, atunci când dificultatea de a înțelege și de a utiliza informația devine persistentă, avem o problemă care depășește neatenția de moment.

Foto: World Vision Romania

Primul suspect se află, desigur, în buzunar. Telefonul mobil ne livrează zilnic o cantitate de informație pe care bunicii noștri ar fi întâlnit-o în ani de zile, iar noi trecem prin ea cu degetul, într-un ritm care lasă puțin loc întrebărilor. Citim titluri, frânturi, notificări, comentarii. Uneori reacționăm înainte de a ajunge la capătul unei fraze. Este tentant să declarăm tehnologia vinovată și să credem că, odată închise ecranele, înțelegerea va reveni de la sine. Ar fi o explicație comodă, mai ales pentru instituțiile care aveau obligația să formeze această capacitate cu mult înainte ca telefonul să devină inteligent.

Tehnologia poate încuraja superficialitatea, iar atenția fragmentată face mai dificilă urmărirea unui argument. Totuși, între această observație și afirmația că telefonul produce analfabetism funcțional există o distanță pe care nu o putem acoperi prin indignare. Același dispozitiv oferă acces la biblioteci, dicționare, cursuri și explicații adaptate. Inteligența artificială adaugă o posibilitate și o tentație: ne poate ajuta să înțelegem un text dificil sau ne poate scuti de întâlnirea cu el. Diferența stă în felul în care o folosim. Dacă îi cerem să ne explice și verificăm explicația, exersăm înțelegerea. Dacă preluăm rezultatul fără să-l judecăm, exersăm dependența.

Analfabetismul funcțional desemnează tocmai această insuficientă capacitate de a utiliza citirea, scrierea și, în sens mai larg, competențele de bază în situații concrete. Poți recunoaște cuvintele și poți reproduce o propoziție, dar întâmpini dificultăți când trebuie să identifici ideea principală, să legi două informații sau să deduci o consecință. Competențele au grade diferite, iar oamenii se pot descurca mai bine în situații familiare decât în contexte noi. Termenul nu spune cât valorează un om și nici nu ne autorizează să-l folosim drept insultă pentru cei care votează altfel decât noi. UNESCO descrie alfabetizarea ca pe un proces continuu de învățare, pe durata vieții.

Cifrele sunt suficient de grave încât să nu aibă nevoie de exagerări. Potrivit rezultatelor PISA 2025 pentru România, aproximativ 48% dintre elevii de 15 ani din populația evaluată se află sub nivelul minim de competență la citire, față de aproximativ 31% în media OECD. În 2022, proporția din România era de aproximativ 42%. Pragul respectiv presupune, între altele, identificarea ideii principale într-un text de lungime moderată și găsirea informațiilor după anumite criterii. Aproape jumătate dintre elevii testați nu demonstrează constant că pot îndeplini asemenea sarcini elementare.

De aici până la formula „jumătate dintre români sunt analfabeți funcțional” este însă un salt nepermis. PISA evaluează elevi de o anumită vârstă, cu anumite reguli de includere în eșantion. Nu testează întreaga populație și nici nu ne permite să stabilim competențele părinților din rezultatele copiilor. La fel de incorect ar fi să confundăm dificultatea de înțelegere cu analfabetismul clasic, adică lipsa abilităților elementare de citire și scriere. Precizia acestor diferențe ține chiar de subiectul pe care îl discutăm: capacitatea de a înțelege ce spune o statistică și ce nu spune.

România face parte dintr-un context mai larg de deteriorare a competențelor. Pentru comparația cu Uniunea Europeană, datele PISA 2022 sintetizate de Comisie indicau aproximativ un elev din patru sub pragul minim la citire. Acest reper trebuie comparat cu România din același an, nu amestecat cu rezultatele unui ciclu ulterior. Problema persistă și la maturitate: evaluarea PIAAC 2023, prezentată în Monitorul european al educației, arată competențe scăzute de literație la aproximativ 28% dintre adulți, în agregatul statelor UE participante. Sunt alte vârste, alte teste și altă populație de referință, dar mesajul este limpede: anii de școală nu garantează păstrarea și folosirea competențelor.

La scară mondială, dificultățile încep adesea și mai devreme. UNESCO estimează că 739 de milioane de persoane de cel puțin 15 ani nu dețin abilități elementare de alfabetizare, două treimi fiind femei. Aceasta este o statistică despre alfabetizarea de bază, care nu poate fi pusă într-un clasament comun cu rezultatele PISA. Ea arată însă cât de inegal este accesul la educație: în unele societăți discutăm despre lectura superficială într-un univers saturat de informație, în altele, despre oameni cărora le-a lipsit chiar posibilitatea de a învăța să citească.

Nici în România experiența școlii nu este aceeași pentru toți. Datele PISA 2022 citate de Comisia Europeană arată că 57,8% dintre elevii din pătrimea cea mai dezavantajată socio-economic aveau rezultate sub pragul de bază simultan la citire, matematică și științe, față de doar 9% dintre cei avantajați. O asemenea diferență cere explicații despre sărăcie, sprijin educațional, resursele școlii și oportunități. Telefonul nu poate explica singur prăpastia dintre copilul care primește ajutor imediat și cel ale cărui lacune se adună, an după an, fără ca cineva să aibă timpul și mijloacele să intervină.

Mai avem de pus și o întrebare despre ceea ce recompensăm. Cât de mult contează să reproduci interpretarea potrivită și cât de mult să poți construi singur o explicație? Un elev poate învăța un comentariu și poate obține o notă bună, fără să dobândească aceeași siguranță în fața unui text necunoscut. Asta nu face inutilă literatura și nici nu justifică înlocuirea cunoștințelor cu exerciții vagi de „gândire critică”. Înțelegerea are nevoie de vocabular, cunoștințe și exercițiu. Tocmai de aceea, ea trebuie cultivată la toate disciplinele, prin întrebări care cer argumente și prin răbdarea de a afla unde s-a rupt firul.

Consecințele continuă mult după ultima teză. Cine înțelege greu informația scrisă poate depinde de altcineva pentru a completa o cerere, a compara două oferte sau a învăța o procedură nouă la serviciu. În relația cu instituțiile, dificultatea se întâlnește adesea cu un limbaj inutil de complicat, iar rezultatul este descurajarea. În spațiul public, evaluarea surselor devine mai dificilă. Dar vulnerabilitatea la manipulare nu este monopolul celor cu puțină școală: diplomele nu ne imunizează împotriva informațiilor pe care ne dorim să le credem.

Și tehnologia trebuie judecată după același criteriu: îl ajută pe om să înțeleagă mai bine și să se descurce singur? O platformă lansată, un curs absolvit sau o tabletă distribuită pot fi pași utili, dar succesul se vede în ceea ce beneficiarul poate face după aceea. La capătul oricărui program ar trebui să existe cineva care înțelege oferta, alege conexiunea potrivită și citește articolul înainte de a-l distribui. Altfel, riscăm să avem dispozitive tot mai performante și cetățeni tot mai dependenți de cineva care să le spună ce înseamnă ceea ce tocmai au citit.