MANIFEST Sicriul de pe strada mea

Sicriele de lângă noi

E acolo de când mă ştiu. Sicriul de pe strada mea. La început rudimentar, din lemn românesc de Nehoiu, lucrat la rindea. De pe trotuar, gura lui albă de satin se căsca înspre lume. Era acolo în prima zi de şcoală, într-un septembrie ploios care înnegrea lemnul.

Apoi a devenit tot mai lucios, lăcuit, cu arabescuri fine,
cu Mântuitorul răstignit pe capac
Strălucea pe Lizeanu în serile de primăvară.
Treceam pe lângă el când mă plimbam, adolescent, cu primele fete
şi viziunea morţii bătea viziunea mâinii mele pe sub bluzele lor.

Anii s-au dus
şi în drum spre serviciu am ajuns să trec în fiecare zi pe lângă un sicriu de copil,
mic şi alb, mirosind a stejar - cel mai înfiorător obiect pe care l-am văzut vreodată.

Sunt un om la jumătatea vieţii, am peste 30 de ani şi am ajuns să mă gândesc:
dacă am noroc, peste încă atât o să mor şi eu.
Şi sicriul de pe strada mea e acolo, trec pe lângă el şi-mi vine să renunţ la tot:
O să mor şi eu.

Îmi e groaznic de frică de moarte şi în fiecare zi văd asta:
Sicriul, crucea, maşina diformă, cu jerbe agăţate de portiere.
Aş vrea să nu le mai văd.

Acest text le este adresat celor care au puterea să legifereze: vă rog, dispuneţi să se interzică această expunere obscenă a morţii! Să fie ca sex-shopurile, cu geamuri mate, să nu se vadă înăuntru. Vor mai trece anii şi poate că într-o zi voi avea copii. N-aş vrea să mă întrebe ce este cutia aia mică şi albă, cu îngeraşi crestaţi pe ea. Vă rog să vă gândiţi când aţi văzut ultima oară sicrie pe trotuar, în vacanţele dumneavoastră prin ţările civilizate? Nu foloseşte nimănui această obscenă publicitate outdoor. Nu e ca şi cum mergi pe stradă şi te loveşte un gând „da, ia să-mi cumpăr eu un sicriu“. Nu-i mai lăsaţi să le expună. Ei vor prospera în continuare căci oamenii oricum mor. Dar noi, cei care încă trăim, avem nevoie să mai uităm că lucrurile astea există. Omeneşte vă rog!