Cea mai eficientă tehnologie din clasă? Profesorul!

În graba de a tehnologiza școala, riscăm să uităm că performanța unei clase depinde, înainte de orice platformă sau algoritm, de omul din fața ei. A spus-o, foarte simplu, ambasadoarea Finlandei în România și Republica Moldova, Leena Liukkonen: cea mai eficientă tehnologie din clasă rămâne profesorul. Nu e doar o formulă inspirată pentru deschiderea unui eveniment dedicat tehnologiei educaționale.

inteligența artificială i-a pus profesorului la dispoziție soluții adaptate elevilor de acum Foto: Pexels

De ani buni, Leena Liukkonen vorbește despre unul dintre principiile fundamentale ale școlii finlandeze: profesorul este tratat ca un profesionist cu pregătire înaltă, are autonomie și i se oferă încredere, iar una dintre misiunile sale esențiale este să-i învețe pe copii să pună întrebări. Formularea, care a deschis conferința Eduten desfășurată ieri, la București, a pus lucrurile în ordinea corectă. Sunt țări în care profesorii se bucură în continuare de un statut social ridicat și de respectul asociat profesiei, așa cum ne amintim că se întâmpla cândva și în comunitățile noastre, mai ales în mediul rural. 

Orice discuție serioasă despre tehnologia educațională ar trebui să înceapă cu profesorul și cu întrebarea referitoare la felul în care tehnologia îi poate amplifica rolul. Despre această relație dintre profesor și tehnologie am discutat ieri cu profesori și directori din școli din întreaga țară, reuniți la București pentru prezentarea oficială în România a Eduten, platforma finlandeză de matematică pe care o reprezentăm. În sală au fost și reprezentanți ai Ministerului Educației și Cercetării alături de organizații care desfășoară proiecte la firul ierbii. Ne-am bucurat să înțelegem mai bine, direct de la dascăli veniți din sate și comune din întreaga țară, cum arată transformarea educației dincolo de marile centre urbane. Prezența lor a adus în discuție nu doar nevoile școlilor rurale, ci și rolul comunității, al profesorilor și al accesului echitabil la oportunități de învățare. 

“Când o școală din mediul rural ajunge la masa dialogului despre viitorul educației, nu reprezintă doar o instituție, reprezintă o comunitate, profesori dedicați și copii care merită cele mai bune oportunități”, spune Delia Petran, director al Școlii Gimnaziale Nr. 1 Dobrin, județul Sălaj, profesor de limba și literatura română și vicepreședinte al Comunității pentru Excelență în Management Școlar (CEMS). “Pentru mine, participarea la această întâlnire a însemnat mai mult decât o experiență profesională, a fost confirmarea faptului că inovația în educație nu trebuie să fie un privilegiu al școlilor mari sau al comunităților cu resurse numeroase. Ea trebuie să ajungă acolo unde este nevoie de oportunități, sprijin și soluții care fac diferența pentru fiecare copil”, spune ea.

“Când pasiunea nu are limite, o școală mică din mediul rural poate străluci la cel mai înalt nivel!”, adaugă și Simona Gherman, profesor la Școala Gimnazială din Șieu, Bistrița-Năsăud. “Excelența în educație nu depinde de mărimea școlii sau de harta geografică, ci de măreția viziunii și dăruirea oamenilor! ​Pășind alături de nume de prestigiu din învățământul românesc și internațional, am arătat că o școală din mediul rural poate modela viitorul cu la fel de multă rigoare, inovație și curaj ca oricare altă instituție de top. Modelul finlandez de învățare a matematicii utilizând platforma Eduten ne inspiră, iar recunoașterea primită ne dă încrederea că drumul pe care l-am ales este cel corect”, spune ea.

Relația dintre profesori și elevi - un schimb fundamental

Într-o adunare în care vorbeam despre inteligență artificială, learning analytics, evaluare automată și exerciții adaptative, întrebarea esențială nu putea fi ce poate face tehnologia în locul profesorului. Singura întrebare importantă a fost ce îi poate oferi, iar aici răspunsurile încep să devină clare: timp, o imagine mai precisă asupra procesului de învățare și posibilitatea de a interveni diferențiat. Dacă automatizarea preia o parte din munca repetitivă, profesorul poate deveni un mentor: va putea dedica timp observării, înțelegerii și ghidării fiecărui copil. 

Mulți se întreabă ce va face profesorul atunci când tehnologia va intra cu adevărat în clasă. Îl împingem într-un rol marginal sau îi oferim, în sfârșit, instrumente contemporane care să-i potențeze munca? Am scris recent despre riscul de a transforma copiii în cobai ai revoluției tehnologice și despre nevoia de a introduce instrumentele digitale numai după ce avem suficiente dovezi că ele produc învățare. Din această perspectivă, Eduten, un spin-off al Universității din Turku, oferă un nivel important de credibilitate: este construit pe peste 18 ani de cercetare și a fost testat, la începutul acestui an, și în școli din România. Rezultatele pilotului au fost consistente: elevii care au lucrat cu platforma au înregistrat un progres la matematică de peste două ori mai mare decât cei care au continuat exclusiv cu predarea tradițională, în același interval de timp și fără ore suplimentare de matematică. Nu trebuie să înțelegem că mașina a predat mai bine decât profesorul. Trebuie să înțelegem că inteligența artificială i-a pus profesorului la dispoziție soluții adaptate elevilor de acum. 

Există și cealaltă față a monedei. Sigur că o tehnologie educațională ar trebui să producă rezultate mai bune la teste. Totodată, însă, ar trebui să schimbe în bine ceea ce se întâmplă între profesor și copil, o relație care rămâne esențială pentru dezvoltare. Profesorul poate deveni, tot mai mult, un arhitect al experienței de învățare: mai puțin ocupat să producă și să corecteze mecanic exerciții și mai mult preocupat să observe, să interpreteze și să intervină acolo unde este nevoie. Dacă tehnologia reușește să preia inteligent o parte din munca repetitivă, timpul atât de prețios petrecut la clasă poate fi redat unei învățări mai profunde și unor competențe pentru care găsim prea rar loc: educație financiară, sănătate mintală, colaborare, relații și competențe sociale.., …adică exact acel registru de competențe pe care OECD îl așază în centrul educației pentru 2030. Sunt esențiale pentru a funcționa bine în lumea de astăzi și absolut indispensabile pentru a te descurca în lumea de mâine. 

Cum arată, concret, această schimbare a relației dintre profesor, copil și tehnologie? 

Uneori, nu în indicatorii mari, ci în gesturi pedagogice foarte mici, care transformă un instrument digital într-o experiență de învățare cu sens. Marcel Vereș, director adjunct al Școlii Gimnaziale din Sâncraiu de Mureș a fost ieri la București și a vorbit despre experiența lor din pilotul Eduten, derulat la începutul acestui an. Școala s-a remarcat prin cele mai bune rezultate. Dincolo de scoruri, însă, a povestit ceva poate și mai relevant: copiii au început să lucreze mai mult la matematică, să-și urmărească progresul și să aștepte cu nerăbdare serii de exerciții cu grad crescut de dificultate și trofeele obținute în platformă. Experiența școlii din Sâncraiu spune ceva important despre tehnologie: copiii nu s-au îndrăgostit de un algoritm, ci de sentimentul de progres, de joc, de provocare, de libertate. 

Învățătoarea Orsolya Barthe de la Sâncraiu, a descris foarte concret mecanismul: copiii au răspuns pentru că tehnologia le-a făcut progresul vizibil, le-a oferit libertatea de a avansa în propriul ritm și a transformat exercițiul arid și repetitiv într-o provocare pe care voiau să o continue. Modelul recomandat presupune, în forma sa obișnuită, aproximativ o oră pe săptămână în care platforma înlocuiește o oră tradițională de matematică. Ideea este să folosim dispozitivul exact acolo unde poate face foarte bine ceea ce tehnologia știe să facă: să ofere multe exerciții, feedback imediat, diferențiere și date despre felul în care lucrează fiecare elev. Eduten recomandă, de altfel, o singură lecție digitală săptămânală tocmai pentru a păstra locul celorlalte forme de învățare. Elevii din Sâncraiu de Mureș au fost mai întâi curioși, apoi au început să vâneze trofeele, să urmărească cât au lucrat și să se bucure când munca lor devenea vizibilă. Iar profesoara a făcut un lucru foarte frumos: a scos recompensa de pe ecran și a lipit-o pe peretele clasei. Tehnologia a creat feedbackul. Profesorul i-a dat semnificație.

Mi se pare un detaliu mult mai important decât pare. De ani întregi discutăm despre motivația copiilor, despre faptul că matematica este percepută ca o disciplină dificilă, despre atenție și despre dispozitive care concurează cu școala. Una dintre utilizările inteligente ale tehnologiei este tocmai aceasta: să transforme o parte din mecanismele care fac dispozitivele atât de atractive, feedbackul rapid, progresul vizibil, obiectivele apropiate, în motive pentru a mai rezolva încă un exercițiu. Aceleași mecanisme care fragmentează atenția și motivația pot fi folosite pentru a organiza totul în jurul învățării. Asta nu înseamnă că gamificarea produce singură învățare. Trofeul nu este competență matematică. Eduten însuși precizează că trofeele măsoară în primul rând munca realizată, nu calitatea învățării. 

Dar aici intervine din nou profesorul. El este cel care transformă punctele în învățare, datele în intervenție și entuziasmul de moment într-o rutină intelectuală. Poate tocmai aici ar trebui să căutăm criteriul după care alegem tehnologia pentru școală. Nu în numărul de funcții. Nu în cât de spectaculos sună inteligența artificială în prezentarea comercială. Și nici măcar exclusiv în numărul de ore pe care copiii îl petrec pe platformă. Întrebarea este mult mai simplă:

După ce introducem tehnologia, profesorul poate fi mai bun?

Poate vedea mai mult? Poate înțelege mai repede ce se întâmplă cu elevii lui? Poate petrece mai puțin timp corectând mecanic și mai mult timp explicând teme fundamentale? Poate acorda unui copil care se încurcă cele zece minute pe care, înainte, le petrecea făcând încă o fișă?

Dacă răspunsul este da, atunci tehnologia nu reduce rolul profesorului. Din contră: îl potențează. Și poate că acesta este paradoxul frumos al inteligenței artificiale în educație: cu cât mașina devine mai bună la ceea ce poate fi automatizat, cu atât devine mai vizibil ceea ce nu vrem și nu trebuie să automatizăm. 

Profesorul care vede copilul. Profesorul care observă potențialul înainte ca elevul să-l vadă singur. Profesorul care știe când să insiste și când să schimbe drumul. Profesorul care îl ajută să se ridice înapoi în șa atunci când cade de pe cal.

Și da, așa cum spunea dna. Leena Liukkonen, aceea rămâne cea mai sofisticată tehnologie pe care o putem avea în clasă.