Cucerirea Transilvaniei a durat două secole. Ungurii au avut nevoie de 18 regi pentru a controla regiunea

Cucerirea Transilvaniei de către unguri nu s-a făcut dintr-o singură ofensivă, ci printr-un proces lung și complex, desfășurat în mai multe etape. Timp de generații, 18 regi au contribuit la extinderea controlului asupra teritoriului, în timp ce primii unguri s-au aliat inclusiv cu românii și slavii împotriva propriilor căpetenii.

Cronica Pictată de la Viena în care apare Ștefan I al Ungariei Foto: wikipedia

Iar cucerirea Transilvaniei de către unguri este unul dintre cele mai dezbătute subiecte în România.

Publicului larg îi este binecunoscută povestea lui Árpád, care ajunge cu triburile maghiare în Panonia și, ulterior, începe să cucerească cnezatele românești din Transilvania. Apoi, românii ar fi fost înrobiți și marginalizați.

În realitate, procesul de cucerire a Transilvaniei a fost unul mult mai complex. Ungurii au avut nevoie de două secole și de aproximativ 18 regi pentru a controla acest teritoriu vast. Nu în ultimul rând, mulți români și-au păstrat autonomia, obiceiurile și structurile militare în cadrul Regatului Ungariei. Au fost mai degrabă vasali decât supuși în adevăratul sens al cuvântului. Nu mai vorbim de faptul că, la început, ungurii au fost nevoiți să lupte cu propriii conaționali, care-și întemeiaseră, alături de români și slavi, formațiuni politice.

Când au intrat ungurii în Transilvania. Recunoaștere și pradă

Ungurii au ajuns în Panonia conduși de căpetenia lor, Árpád, fiul lui Álmos, unificatorul triburilor maghiare, la finele secolului al IX-lea. Practic, ungurii erau o uniune de șapte triburi pornite inițial din zona Munților Ural către stepele nord-pontice.

Își spuneau maghiari, adică „copiii pământului”, și erau neamuri de păstori-războinici foarte pricepuți în arta războiului călare, renumiți pentru îndemânarea cu care trăgeau săgeți din goana calului, dar și pentru stilul lor de viață pastoral. Erau de origine fino-ugrică, conduși de căpetenii locale numite gyula, și purtau părul prins în șapte cozi, ca simbol al legământului făcut în fața lui Álmos.

Din punct de vedere religios, aveau o formă complexă de păgânism eurasiatic, profund influențată de șamanism, animism, totemism și de elemente preluate din tengriismul popoarelor turcice cu care migratorii maghiari au intrat în contact în stepele asiatice. „Vecinătatea sau chiar conviețuirea cu bulgarii, bașchirii, hazarii și alte comunități turanice, ori, eventual, chiar fuziunea cu unele dintre ele explică influența profundă pe care aceste etnii au exercitat-o asupra ungurilor, atât din punct de vedere al modului de trai și al organizării social-politice, cât și în sfera lingvistică”, preciza academicianul Victor Spinei în lucrarea sa „Marile migrații”.

Jurământul celor șapte triburi maghiare Foto: wikipedia

Au ajuns în Panonia după ce au străbătut Galiția. În marile câmpii, locul lor preferat, supun populațiile locale, adică comunități independente romanice, slave, bulgare (în capătul de sud) sau amestecuri de slavi și romanici (posibil chiar slavo-români, după cum arată G. Popa-Lisseanu într-un studiu). Găsind în Panonia o zonă bună de pășunat, așa cum am precizat, ungurii își fac tabăra și o transformă într-o adevărată bază de atac în toate direcțiile. Vor lansa atacuri devastatoare asupra Europei Centrale și de Vest, contra bulgarilor, care întemeiaseră deja un puternic hanat (mai apoi țarat), dar și în est, contra Transilvaniei. De fapt, la începutul secolului al X-lea, Árpád lasă cete de unguri conduse de gyula să exploreze Transilvania și să vadă potențialul militar al localnicilor. În funcție de ceea ce găseau, aveau libertatea de a se retrage sau de a ataca.

În Transilvania, așa cum arată Gesta Hungarorum, ungurii găsesc o serie de realități politice și militare interesante: bulgari, slavi, români, poate și alți turanici, fiind, de exemplu, menționați cumanii din armata lui Glad. Este de remarcat faptul că Anonymus, cronicarul care a scris Gesta Hungarorum, vorbește despre comunități mixte slavo-române, dar și despre lideri de origine bulgară (Menumorut? Glad — în cronica lui Anonymus se spune că vine de la Vidin). Unul dintre cnezii care stăpâneau în Transilvania este, fără îndoială, român. 

Este vorba despre Gelou sau Gelu, despre care Anonymus spune că era „quidam Blachus”, adică un român. Chiar și Gelu conducea o armată formată din români și slavi. Deși la nivelul publicului larg s-a încetățenit ideea că Árpád și oamenii săi au cucerit Transilvania învingându-i pe Gelu, Glad și Menumorut, în realitate nu a fost vorba despre așa ceva. A fost mai degrabă o explorare și o demonstrație de forță a ungurilor. Nu exista un stat centralizat maghiar, iar sistemul tribal al ungurilor lui Árpád presupunea stăpânirea unor regiuni nu prin control direct, administrativ, ci mai degrabă prin control politic și militar. Adică atacau respectivele populații, le supuneau militar, jefuiau și plecau. Ulterior, cereau un tribut, un soi de „taxă de protecție” în resurse necesare, în schimbul păcii. Îi transformau pe localnici într-un fel de vasali. Chiar și așa, această perioadă este considerată în istoriografie, pe bună dreptate de altfel, o etapă a cuceririi maghiare a Transilvaniei.

Români, unguri, slavi, turanici: noi realități transilvănene

De altfel, o parte dintre ungurii trimiși de Árpád să aducă sub ascultare neamurile din Transilvania și-au întemeiat propriile formațiuni politice alături de autohtoni. Cel mai probabil, fără știrea căpeteniilor din Panonia, după cum o dovedește și cazul lui Tuhutum. Acesta a fost unul dintre căpitanii lui Árpád, cel care l-a învins pe Gelu, conducătorul românilor din zona Someșului. Tuhutum nu s-a mai întors în Panonia. A preferat să ia locul lui Gelu și să conducă, alături de războinicii săi unguri, comunitățile de români și slavi. Cel mai probabil, a fost un simplu transfer de putere. Anonymus spune că lui Tuhutum i-a urmat fiul său, Gyula, fiind efectiv întemeiat un soi de dinastie maghiară în Transilvania, total independentă de cea din Panonia.

Sosirea ungurilor în Transilvania Foto: wikipedia

Unii istorici pun sub semnul întrebării prezența unei dinastii maghiare în cnezatul lui Gelu. Fie că a fost sau nu o dinastie, cert este că Gyula și-a stabilit reședința la Bălgrad, adică Alba Iulia de astăzi. Mai mult decât atât, în anul 953 se convertește la creștinism, chiar înaintea căpeteniilor maghiare din Panonia, care fac acest lucru abia prin anul 994. Dar nu se convertește la catolicism, ci la ortodoxie. Posibil și pentru că majoritatea populației autohtone, români și slavi, era convertită la ritul creștin răsăritean. Documentele bizantine arată că Gyula a primit botezul la Constantinopol și că a avut chiar și scaun episcopal la Alba Iulia, ocupat de grecul Ierotei. Potrivit acelorași surse, episcopia a fost creată pentru mulțimea de credincioși români și slavi.

Adevăratul cuceritor al Transilvaniei

Se poate spune că ocuparea Transilvaniei a căpătat un caracter organizat odată cu primul rege ungur. Acesta a fost Vajk, fiul lui Géza. Vajk s-a creștinat odată cu tatăl său, după înfrângerea ungurilor la Lechfeld în fața lui Otto I, împăratul romano-german. După creștinare, a primit numele de Ștefan. Creștinarea și adoptarea sistemului politic și militar, precum și a culturii medievale germane au reprezentat o mișcare inteligentă a lui Géza, continuată de fiul său, pentru ca ungurii să poată supraviețui după dezastrul suferit în fața germanilor. Géza și, mai ales, Ștefan au creștinat masiv populația maghiară, au sedentarizat-o și au inclus-o în sistemul feudal occidental, cu seniori, vasali, castele, domenii, episcopii și așa mai departe.

În plus, sistemul militar s-a schimbat, fiind împrumutat cel vest-european. Ba chiar, după botez, Ștefan se căsătorește cu Gisela, fiica ducelui Henric al II-lea al Bavariei. Apoi, Ștefan a întemeiat Regatul Ungariei, fiind încoronat la 25 decembrie 1000 sau la 1 ianuarie 1001, cu o coroană primită de la papa Silvestru al II-lea. A domnit timp de 38 de ani. În această perioadă a început să cucerească în mod sistematic Transilvania și să o integreze structurilor administrative maghiare.

Regele Ștefan împinge cucerirea maghiară pe Valea Someșului Mic și pe cursurile mijlociu și inferior ale Mureșului. Aici se izbește tot de un ungur, de Gyula. Acesta refuză să i se supună, este atacat prin 1003 și dus în captivitate. Culmea, și fiii lui Gyula se vor ridica, în 1046, împotriva regelui Ungariei, Petru Orseolo, sprijinind un pretendent ortodox. Ștefan I al Ungariei este primul lider maghiar care a adus oficial Transilvania (doar o parte din ea) sub controlul coroanei maghiare, în jurul anului 1015. Ulterior, s-a luptat și cu alți lideri locali, precum Ahtum (probabil de origine pecenegă), din zona Banat-Crișana. L-a învins și a trecut teritoriul sub stăpânirea sa. Apoi a desființat episcopia ortodoxă existentă în zona lui Gyula și a impus organizarea Bisericii după model apusean.

Două secole și 18 regi pentru cucerirea Transilvaniei

Ștefan I al Ungariei abia începuse însă procesul de cucerire a Transilvaniei. În realitate, întreaga acțiune a durat aproximativ două secole. S-a încheiat undeva spre sfârșitul secolului al XII-lea sau la începutul secolului al XIII-lea (în jurul anilor 1200–1222), în vremea regelui Ungariei Andrei al II-lea. Ocuparea teritoriului a fost o expansiune lentă, marcată și de acțiuni de colonizare cu secui și sași pe arcul carpatic.

„Sintetizând rezultatele acestor cercetări și apelând, în același timp, la izvoare scrise și la tot felul de descoperiri arheologice, Kurt Horedt datează pătrunderea maghiarilor în Transilvania în intervalul de timp dintre secolul al X-lea și secolul al XIII-lea. După părerea lui, ungurii au cucerit Transilvania în cinci etape: în jurul anului 900, până la Someșul Mic (prima etapă); în jurul anului 1000, Valea Someșului Mic și cursurile mijlociu și inferior ale Mureșului (2); în jurul anului 1100, până la Târnava Mare (3); în jurul anului 1150, până la linia Oltului (4); în jurul anului 1200, până la Munții Carpați (5). Se înțelege că autorul nu vede sub aceste cifre date istorice exacte, ci doar reperele esențiale ale unui proces fluid, aproape continuu. Precizările făcute de diferiți istorici au avut darul de a aprofunda conținutul acestor cinci etape de pătrundere a maghiarilor pe teritoriul Transilvaniei. Astfel, primele două etape, marcate de cucerirea voievodatelor lui Gelou și Gylas, înseamnă doar înstăpânirea politică mai mult formală asupra părților de nord-vest și sud-vest ale Transilvaniei intracarpatice, în timp ce etapele 3–5 înseamnă nu numai întărirea și extinderea acestei stăpâniri, ci și o restructurare profundă, economico-socială, atât a societății maghiare, cât și a celei românești, în sensul de accelerare a procesului de feudalizare, cu toate implicațiile sale”, se arată în „Istoria Transilvaniei”, lucrare coordonată de Ioan-Aurel Pop și Thomas Nägler.

Mai mult decât atât, cucerirea nu a însemnat anihilarea structurilor politice românești. Din contră, teritorii importante și-au păstrat autonomia. Acestea s-au format pe baza vechilor obști sătești, a cnezatelor și a „țărilor” și, deși au fost integrate politic în regatul maghiar, au continuat să funcționeze după norme și instituții proprii. Printre acestea se numărau vechiul drept românesc, cunoscut sub denumirea de jus valachicum, adunările comunităților și conducătorii locali, numiți cnezi sau juzi.

Una dintre cele mai importante asemenea regiuni a fost Țara Maramureșului. Aici s-a păstrat o puternică autonomie locală, organizată în jurul cnezatelor de vale, până în secolul al XIV-lea. Treptat, autoritățile maghiare au transformat regiunea într-un comitat, proces care s-a desfășurat pe fondul rezistenței locale și al plecării lui Bogdan I, unul dintre voievozii maramureșeni, care avea să devină întemeietorul Moldovei independente.

Alte regiuni importante erau Țara Făgărașului și Țara Amlașului. Situate în zona de graniță sudică a Transilvaniei, acestea au beneficiat de o autonomie pronunțată. În secolele al XIV-lea și al XV-lea, cele două teritorii au fost acordate ca feude directe domnilor Țării Românești, ca urmare a prestării jurământului de vasalitate.

În sud-vestul Transilvaniei se afla Țara Hațegului, un alt important nucleu de organizare românească. Regiunea a reușit să-și păstreze structurile cneziale proprii o perioadă îndelungată, cnezii locali având un rol important în organizarea și conducerea comunităților românești din zonă.

În nord-vestul Transilvaniei, Țara Chioarului și cea a Lăpușului au reprezentat alte teritorii în care comunitățile românești au păstrat forme de autonomie. Aceste districte aveau și o importantă funcție militară, fiind situate în apropierea unor zone de frontieră și contribuind la apărarea acestora. Existența lor demonstrează că, în cadrul structurilor medievale ale Regatului Ungariei, comunitățile românești au păstrat pentru perioade îndelungate instituții, norme juridice și forme de conducere proprii.

De partea cuceritorului

Totodată, pentru a acapara Transilvania, ungurii au folosit mai ales metode subtile, evitând confruntarea cu o populație locală numeroasă, care ar fi adus dezechilibru politic și vărsare de sânge. Este vorba, în special, despre cointeresarea aristocrației românești. Cnezii, jupanii și juzii au fost atrași de regii unguri cu domenii și favoruri. Acești lideri locali puteau convinge ușor populația să se integreze în noul sistem politic și administrativ.