Cursa înfrigurată: America, China și spaima Europei de a rămâne pe peron

Există o ironie greu de ratat în felul în care Occidentul a ales, în același weekend, să se sperie deopotrivă de inteligența artificială și de propria sa incapacitate de a o opri.

Foto: ChatGPT

La Washington, patronii marilor laboratoare de IA și-au făcut publică angoasa existențială. La Bruxelles, Ursula von der Leyen a fost nevoită să joace rolul, ingrat, al liniștitoarei de nervi europene, explicând că frica de tehnologie ar putea costa Europa mai mult decât tehnologia însăși. Iar la Beijing și Ottawa, alte două capitale au transformat aceeași temă în argumente pentru propriile agende geopolitice.

Profeții din Silicon Valley

Fundalul american al acestei săptămâni este, într-adevăr, îngrijorător. Sâmbătă, într-un eseu intitulat sugestiv „We Must Pace the Frontier”, directorul general al Anthropic, Dario Amodei, a cerut o încetinire deliberată a dezvoltării modelelor de vârf, avertizând că măsurile de siguranță riscă să nu mai țină pasul cu capacitățile tehnologiei — riscul pierderii controlului asupra sistemelor avansate, dar și potențialul lor de a facilita atacuri cibernetice sau bioterorism. Apelul i-a fost susținut aproape imediat de Sam Altman, directorul OpenAI, și de Elon Musk, fondatorul xAI; Altman a mers chiar mai departe, declarând pentru Fortune că listarea la bursă a OpenAI ar putea fi amânată până în 2027 din motive de precauție.

Corul temerilor s-a extins rapid: fostul cercetător Anthropic Jacob Coxon și-a dat demisia cu o săptămână înainte, avertizând public că tehnologia ar putea „ucide omenirea până la finalul deceniului” și acuzând deopotrivă OpenAI și Anthropic că „joacă la zaruri cu viețile noastre”. Nu toată industria a fost însă la fel de sumbră: Jensen Huang, șeful Nvidia, a susținut că sectorul nu are nevoie de o legislație nouă, iar David Sacks, coordonatorul Consiliului președintelui pentru știință și tehnologie, i-a îndemnat pe directorii îngrijorați să nu se mai ascundă în spatele unei nevoi de „permisiune” și le-a amintit că temerea lor de răspundere legală, în cazul unui atac cibernetic generat de propriile produse, ar putea fi la fel de reală ca cea etică, declarată public.

Casa Albă a tranșat, oricum, disputa în stilul ei caracteristic. Donald Trump a numit ideea unei „apocalipse” provocate de inteligența artificială o păcăleală, plasând-o retoric alături de schimbările climatice și de propriile sale procese de impeachment, și a insistat că singurul „mecanism de siguranță” de care are nevoie tehnologia este un președinte „puternic și inteligent”. Președintele a avertizat, în același ton, publicul să nu „ucidă gâsca de aur” — o formulare care rezumă filosofia administrației sale: reglementarea federală amplă a IA rămâne, cel puțin pe termen scurt, puțin probabilă, iar orice încercare a altor capitale de a o impune companiilor americane va fi tratată drept un afront la adresa competitivității Statelor Unite în cursa cu China.

Dilema de la Berlaymont 

Am să explic întâi ce însemnă Berlaymont pentru că nu toat lumea știe jargonul diplomatic de la Bruxelles. În limbajul jurnalistic și diplomatic, „Berlaymont” a devenit o metonimie folosită exact cum se folosește „Casa Albă” pentru administrația americană sau „Kremlin” pentru conducerea rusă: numele clădirii ajunge să desemneze instituția însăși, adică Comisia Europeană și conducerea ei politică (în acest caz, echipa Ursulei von der Leyen). De aceea am folosit titlul „Dilema de la Berlaymont” — nu se referă la clădire ca atare, ci la dilema instituțională a Comisiei în privința reglementării inteligenței artificiale.

Exact această ultimă frază, cea de mai sus, explică nervozitatea din anturajul Ursulei von der Leyen. Actul UE privind inteligența artificială este deja operațional și menit să protejeze siguranța și drepturile fundamentale ale cetățenilor europeni; o aplicare fermă a lui ar adânci însă percepția — cultivată insistent de lobby-ul american — că blocul comunitar preferă să reglementeze în locul să inoveze. Pe de altă parte, a lăsa domeniul necontrolat sau a rămâne dependentă integral de sisteme dezvoltate peste Atlantic sau în Asia ar produce vulnerabilități de securitate greu de acceptat pentru o uniune care se vrea, cel puțin declarativ, un actor geopolitic matur. „Deschidem deja ziarele și vedem zeci de mii de locuri de muncă pierdute în fiecare zi”, a rezumat un oficial european, care a vorbit sub protecția anonimatului. „Nu ne putem permite să rămânem în urmă nici la acest capitol.”

Președinta Comisiei a ales, în ultimele săptămâni, un ton de echilibrist. La summitul spațial de la Paris și, mai devreme, la conferința anuală La Rencontre des Entrepreneurs de France, von der Leyen a insistat asupra necesității ca Europa să controleze verigi-cheie ale lanțului tehnologic — putere de calcul, semiconductori, cloud, energie și modele de ultimă generație — anunțând mobilizarea a 20 de miliarde de euro pentru „giga-fabrici” europene de IA. Argumentul ei rămâne constant: Europa dispune de o piață de 450 de milioane de consumatori și de un sector de cercetare care încă acoperă un sfert din cheltuielile globale de R&D. Numai că aceste atuuri sunt insuficiente dacă blocul ezită să le pună la treabă, iar criticii interni ai Comisiei nu ratează ocazia s-o repete.

Brando Benifei, eurodeputatul care a negociat Actul privind IA și care conduce acum delegația Parlamentului European pentru relații cu Statele Unite, a acuzat-o direct pe von der Leyen de timiditate excesivă în fața Washingtonului. „Ursula von der Leyen e prea speriată de Trump”, a spus el, adăugând că președinta Comisiei ar trebui să asculte mai degrabă de premierul canadian Mark Carney — „care va fi de partea noastră” — decât să caute o împăcare imposibilă cu administrația americană. „Nu ar trebui să ne facem de râs doar pentru că Trump a demonstrat că, atunci când lucrurile merg prost, trebuie să fii dur”, a mai punctat Benifei, care spune că a obținut deja, în discuții cu experții Oficiului pentru IA al Comisiei, promisiunea că anumite relaxări discrete ale codului de conduită pentru marile companii ar putea fi retrase înainte de finalizare.

Presiunea nu vine doar din partea legislativului. Directorii generali ai Airbus, BNP Paribas și Carrefour i-au scris direct Ursulei von der Leyen, cerându-i o amânare de doi ani a unor prevederi ale Actului, invocând riscul ca „reguli suprapuse și neclare” să descurajeze investițiile. Comisia a respins ideea unei pauze — semnal că Bruxelles-ul preferă, deocamdată, să apere litera legii decât să cedeze unei coaliții transatlantice de interese economice convergente.

Umbra de la Beijing

Ceea ce lipsește adesea din narativul transatlantic al „cursei” este atitudinea, mai ambiguă decât pare, a celeilalte mari puteri. Presa franceză a documentat fenomenul: în China, copiii sunt inițiați în noțiuni de IA încă de la șase ani, iar autoritățile promovează fățiș o suveranitate tehnologică completă, de la semiconductori la modelele fundamentale. Totuși, chiar Beijingul dă semne de îngrijorare autentică — premierul Li Qiang a avertizat, la ediția de vară a Forumului Economic Mondial din nord-estul Chinei, asupra riscurilor legate de automatizarea locurilor de muncă și de folosirea IA pe câmpul de luptă, un discurs notabil venind din partea unei economii care găzduiește DeepSeek, Baidu și zeci de alte modele aflate în dezvoltare.

Cu o lună înainte, Beijingul propusese chiar Washingtonului un dialog interguvernamental privind guvernanța IA — o ofertă cu iz ironic, venită din partea a doi rivali angajați într-un război tehnologic deschis, presărat cu restricții la exportul de cipuri și sancțiuni încrucișate. Analiștii francezi rămân sceptici că un asemenea dialog va produce reguli cu adevărat constrângătoare, atâta vreme cât ambele tabere tratează IA drept o pârghie de putere militară și economică deopotrivă. Semnalul politic contează însă mai mult decât conținutul propunerii: dacă până și Beijingul resimte nevoia de a se prezenta drept actor responsabil, capitalele europene ar face bine să observe fereastra diplomatică, oricât de îngustă, care se deschide.

Lecția de la Ottawa

A treia voce care complică simplificarea „SUA contra restul lumii” vine, surprinzător, de la Ottawa. Premierul canadian Mark Carney a transformat propria experiență recentă — accesul restricționat al Canadei la modelele Anthropic Fable și Mythos, retrase temporar din motive de control la export impuse de administrația Trump — într-un argument pentru diversificarea strategică: „Este exact genul de situație care poate apărea atunci când te bazezi excesiv pe un număr limitat de furnizori americani”, a spus Carney, rezumând astfel filosofia sa: „Veți auzi de la mine, iar și iar, aceeași idee — nu e niciodată bine să ai o singură opțiune.” Declarația a venit la doar câteva zile după ce Ottawa își prezentase propria strategie națională privind IA, avertizând că platformele străine ar putea fi folosite chiar împotriva cetățenilor canadieni.

Nu este o poziție lipsită de contradicții — critici din Canada au acuzat chiar guvernul Carney că relaxează regulile menite să limiteze abuzurile marilor platforme, în graba de a atrage investiții —, dar miza geopolitică rămâne limpede: pentru o putere medie precum Canada, sau, cu atât mai mult, pentru statele Uniunii Europene, dependența de un singur furnizor tehnologic echivalează cu o vulnerabilitate strategică pe termen lung, indiferent cine ocupă Casa Albă într-un ciclu electoral sau altul.

Ce rămâne pentru flancul estic/frontul estic?

Pentru România, dezbaterea are o relevanță care depășește cu mult sfera economică. Statutul de furnizor de infrastructură critică pentru NATO pe flancul estic — de la baza de la Deveselu la coridoarele logistice către Marea Neagră — face ca alegerile tehnologice ale Bucureștiului, oricât de tehnice ar părea la prima vedere, să aibă implicații directe de securitate. O Europă care rămâne fragmentată în fața Actului privind IA, care ezită între rigoare regulatorie și frica de a supăra Washingtonul, riscă să lase exact statele de la periferia sa estică — cele mai expuse influenței ruse și celei mai puțin protejate de resurse proprii — să aleagă singure, fără o busolă comună, între dependența tehnologică americană, tentația ofertelor chinezești mai ieftine și un vid regulator autohton greu de gestionat.

Istoria recentă a parteneriatului militar româno-american, construit cu răbdare de-a lungul a trei decenii, sugerează o singură concluzie utilă în acest context: suveranitatea tehnologică nu se câștigă prin declarații de intenție, ci prin investiții constante și prin capacitatea de a negocia, ca bloc unitar, cu cel puțin doi furnizori posibili — niciodată cu unul singur. Este exact lecția pe care Mark Carney o repetă, aproape obsesiv, la Ottawa, și pe care Bruxelles-ul pare s-o fi înțeles doar pe jumătate. Restul rămâne, ca de obicei, o chestiune de voință politică — o resursă mereu mai rară decât miliardele anunțate la orice conferință de presă.