Contestarea legalităţii ar trebui să fie, prin ea însăşi, o infracţiune
0
„Unde-i lege, nu-i tocmeală“, dar opinia publică s-a îndepărtat de acest bun-simţ tradiţional, iar contestarea legii şi a legalităţii aplicării ei se dovedeşte a fi sport naţional. Într-o naţiune care brusc a devenit formată din jurişti şi experţi în drept, actuala stare de lucruri mai arată ceva: aşa-zisa presă independentă este una dintre cele mai nocive „instituţii“ apărute după 1989.
De ceva timp, România s-a transformat într-un „cor al bocitoarelor“, care plânge şi deplânge soarta unor infractori, unii dintre ei dovediţi prin hotărâri judecătoreşti definitive, alţii pe cale de a fi dovediţi de justiţie. Este pentru prima oară (aş spune nu după 25 de ani, ci din 1944 încoace) când o parte semnificativă din cei care au chinuit şi îngropat această ţară încep să plătească cât de cât (măcar la nivel simbolic), aşadar vorbim în premieră de nume importante, nu de găinari mărunţi. În loc de a fi întâmpinată cu o minimă satisfacţie, „starea de fapt“ generează mai degrabă contestări ale sincerităţii demersului şi lamentări asupra a ceea ce li se întâmplă bieţilor „inocenţi“.
Se dovedeşte că noţiunile de justiţie, de legalitate şi de respectare a regulilor nu sunt încă asimilate de corpul social românesc, şi va mai dura mult până când va fi aşa. Am mai scris că opinia bazată pe resentiment nu este un lucru bun şi dezirabil, dar aici este vorba pur şi simplu de a lăsa justiţia să-şi facă treaba şi de a nu mai contesta permanent legalitatea funcţionării acesteia, asta dacă vrem să semănăm cât de cât cu un stat civilizat. Dacă opinia publică se dovedeşte uşor de manipulat, mult mai grav este cazul aşa-zişilor „formatori de opinie“, care dau din gură în mod lucrativ sau la comanda unor patroni veroşi. Scopul, încă de la bun început, adică de mulţi ani încoace: de a pune beţe în roată justiţiei independente şi comandamentelor occidentale.
Control ginecologic de interes naţional
O deţinută celebră trebuie să meargă la controlul ginecologic executat periodic în penitenciar. Prin urmare, zile întregi, „tone de cerneală“ şi o sumedenie de energii se consumă în comentarea acestui fapt şi în plângerea de milă a bietei încarcerate, căreia i se încalcă demnitatea şi dreptul la intimitate. Bănuiesc că această măsură a controlului ginecologic este justificată în scopul asigurării sănătăţii deţinutelor, în orice caz ea face parte din regulamentele penitenciarelor. De-abia în coada ştirilor se spune, câteodată, că deţinuta are dreptul de a refuza acest control, lucru pe care, de altfel, cea în cauză l-a şi făcut în cele din urmă. Deduc că scopul nu a fost altul decât sensibilizarea „prostimii“ asupra condiţiilor de detenţie ale VIP-urilor încarcerate, acţionând în mod mârşav la coarda intimităţii, la care oricine se simte vulnerabil.
O altă deţinută celebră s-a plâns (chiar aşa, cum te poţi plânge una-două acum?, înainte trebuia să faci, ca deţinut, nu ştiu câte demersuri pentru a reclama ceva) că cei doi copii ai ei au trebuit s-o privească, în timpul vizitei, printr-o vizetă de sticlă. I-au ţinut isonul mulţi comentatori interesaţi în manipularea sensibilităţii publice de care vorbeam, dar şi numeroşi „sentimentali“ (sentimentalismul, boală pur românească, care ne face atât de mult rău). Domnilor, acesta este regulamentul locurilor de detenţie şi el nu poate fi încălcat, nu se poate face nicio excepţie, pentru că legea este aceeaşi, indiferent de persoana deţinută, este un principiu fundamental. De-abia dacă gardianul respectiv s-ar fi dovedit „omenos“ şi ar fi cedat, de-abia atunci el ar fi încălcat regulamentul şi ar fi fost pasibil de sancţiune, poate chiar de concediere (conform aceloraşi regulamente).
Sportul naţional: a fenta regulile
Într-adevăr, închisorile nu sunt hotel, a spus-o şi ministrul Cazanciuc, dar ele nici nu trebuie să devină, altfel nu văd în ce ar mai consta pedeapsa (desigur, cei care se victimizează comparându-se cu deţinuţii politici ai anilor ’50 fac ceva atât de mârşav încât nici nu merită discutat). Nu cred că mai există vreun stat european (nu vorbim de dictaturile extra-europene, pentru că acolo este cu totul altceva) în care procesul de justiţie să fie atât de comentat şi de contestat din motive extrajuridice, care ţin de sentimentalismul cel mai cras şi cel mai grosier. Lucrul dovedeşte că nu avem deloc bine întipărite, ca naţie, nu numai noţiunea de justiţie independentă, dar şi cele de minimă legalitate şi respectare a regulilor (de altfel, este suficient să faci o scurtă plimbare pe stradă sau în orice alt spaţiu public, pentru a vedea ceea ce se întâmplă).
Grav este când această boală naţională a fentării şi şuntării regulilor („merge şi aşa“, este de fapt deviza noastră, nu fatalismul mioritic) se combină cu sentimentalismul şi infantilismul celor slabi de înger de care vorbeam şi acestea sunt manipulate de diverşi conform propriilor interese. Îmi pare sincer rău de boala de care suferă doamna Ridzi, dar aceasta nu poate şi nu trebuie să împiedice aplicarea sentinţei judecătoreşti (eu însumi am contribuit în 2009, prin anchetele publicate în „Evenimentul zilei“, preluând demersul lui Cătălin Tolontan, la lămurirea acestui caz, şi nu am avut deloc sentimentul că fac ceva incorect).
Este posibil ca Gică Popescu să fi fost un mare fotbalist, habar n-am, dar acest fapt nu are nicio legătură cu lucrurile pentru care a fost judecat, condamnat şi pentru care trebuie să-şi execute pedeapsa. Poate că Jean Pădureanu nu mai ştie pe ce lume se află, dar justiţia trebuie să meargă înainte, fără a acorda atenţie şi fără a se poticni în cazuri particulare, pentru că aici este vorba de un principiu, a cărui aplicare cu maximă stricteţe este necesară bunei funcţionări a societăţii. L-am auzit până şi pe un om de talia lui Emil Hurezeanu mirându-se că un preot greco-catolic din Ardeal, autor al multor fapte admirabile, este cercetat acum pentru corupţie. Din păcate, cele două lucruri nu se exclud unul pe celălalt, avem atâtea şi atâtea exemple, dar n-ar fi mai bine totuşi, înainte de a vorbi, să lăsăm mecanismul justiţiei să funcţioneze şi să-şi facă treaba?
Pledoarie pentru denunţuri şi pentru arestul preventiv
De departe, însă, cea mai abjectă „realizare“ mi se pare inducerea ideii că „totul se bazează pe denunţuri“ într-o opinie publică iată cât de uşor de manipulat. A făcut-o până şi fostul preşedinte Băsescu, lucru pentru care ar trebui să fie scos de la inimă de cei care încă îl mai ţin. Gravitatea mi se pare comparabilă cu cea a ultimului gest al lui Iliescu în calitate de preşedinte, adică graţierea lui Miron Cozma. Un denunţ nu este decât punctul de declanşare al unei anchete, sau de relansare a ei pe un nou făgaş, orice denunţ trebuie probat, iar denunţul calomnios este la rândul lui o infracţiune. Cererile de arestare preventivă nu se bazează doar pe denunţuri, lor li se ataşează şi un minim probatoriu. De aceea, Elena Udrea a fost arestată preventiv doar pentru câteva dintre capetele de acuzare pentru care depuseseră cerere procurorii, asta nu înseamnă că a ea a fost disculpată de acuzele în suspensie sau că urmărirea penală nu merge în continuare pe toate capetele de acuzare existente.
L-am auzit şi pe un alt prost, devenit brusc expert în drept, spunând: „Nu sunt de acord cu arestul preventiv, condamnă-i definitiv într-o lună de zile, şi atunci da, n-aş mai avea nimic de zis“. Dragă prostule, de-abia atunci am avea de a face cu un abuz. Anchete şi procese de o astfel de complexitate nu se pot face într-o lună de zile, ar fi ceva de mântuială pentru orice om cu capul pe umeri. Tocmai de aceea există măsura şi necesitatea arestului preventiv, pentru ca ancheta să se desfăşoare în cele mai bune condiţii. Odată ancheta încheiată, respectivul sau respectiva iese din arest şi îşi aşteaptă frumuşel acasă procesul şi sentinţa (pentru că, da, nu ştiu pe nimeni care să fi intrat în vizorul DNA şi să fi fost complet disculpat, ceea ce arată cât de întins este cancerul corupţiei; arătaţi-mi un singur nevinovat care să fi avut probleme cu justiţia în ultimii ani, mă refer la cazurile de corupţie; prin urmare, prezumţia de nevinovăţie ar trebui, pentru clasa politică şi economică, înlocuită, cel puţin la nivel simbolic, în imaginarul colectiv, cu prezumţia „oricine e vinovat, până la proba contrarie“).
Cancerul presei, caz particular al cancerului corupţiei
Dacă corupţia generalizată în ce-i priveşte pe politicieni şi pe oamenii de afaceri era ceva până la urmă previzibil şi firesc, ţinând cont de specificul naţional – grav este că a fost lăsată să se perpetueze atâţia ani –, mult mai puţin normal mi se pare că manipulările de care vorbeam sunt făcute de oameni care altfel se autointitulează „formatori de opinie“, „jurnalişti independenţi“ sau mai ştiu eu ce. Este grav pentru că aceşti oameni au maculat cuvântul, cea mai nobilă unealtă a unui om, şi pentru că presa autodeclarată independentă, apărută după 1989, avea cu totul altă menire. Dintr-o instituţie fundamentală pentru bunul mers al democraţiei, aceasta a fost transformată, de către oamenii de care vorbesc, în ceva complet necredibil, slujind intereselor vremelnice ale unui patron sau altuia.
Ştiu, mi se va putea riposta imediat că dreptul la opinie şi dreptul la expresie sunt sacrosancte, numai că aici nu este vorba despre nicio opinie a cuiva şi despre expresia nimănui. Avem de-a face, de fapt, cu indivizi oneroşi, care, în diverse forme şi formule, îşi formulează (şi îşi schimbă) părerile la comandă sau în funcţie de interesele unor patroni veroşi (şi vremelnici) şi, mai nou, dovediţi penal. Este suficient, de altfel, să citim, de data aceasta cu satisfacţie, lista tuturor acestor patroni de presă care au ajuns, pe rând, după gratii, aşadar avem de-a face cu infractori dovediţi: Vîntu, Adamescu, Voiculescu, Patriciu (a murit la timp, altfel sigur ar fi fost înfundat şi el), Roşca-Stănescu, Diaconescu, Sîrbu (încă nedovedit de jure, dar toată lumea ştia, de cel puţin 15 ani, cu ce se ocupă acesta). Să fim bine înţeleşi: în orice ţară din lume, presa este subordonată unor interese politice şi ideologice, numai că acest lucru se întâmplă subtil şi în niciun caz nu se abdică de la minima deontologie profesională. În România, dezmăţul şi lipsa de responsabilitate au fost atât de mari (valabil pentru toate taberele şi direcţiile politice implicate), încât rezultatul a fost ori decredibilizarea completă a actului jurnalistic, ori manipularea cancerigenă a unei mari părţi a populaţiei la care asistăm.
„The lost years“: 1990-2014
Ar mai fi de spus ceva: ani de zile ni s-a indus ideea că aceşti infractori politico-economici, de la vârf, sunt imposibil de dovedit, aşa că trebuie să ne împăcăm cu situaţia: „ei sunt abili, nu pot fi dovediţi, îşi acoperă urmele sau acţionează speculând legile, aşadar fură legal“. Vedem acum că lucrurile nu stăteau deloc aşa şi că aceşti oameni acţionau ca nişte simpli găinari, în dispreţul complet al legii. Mai mult, impunitatea de care au beneficiat timp de două decenii îi făcuse nici să nu mai ţină cont de vreo legalitate şi să considere că absolut nimic nu li se poate întâmpla.
Ceea ce a lipsit până acum este ceea ce eu numesc „voinţa politică“, adică voinţa de a elimina anumite persoane care infestau corpul politic&economic, pentru că iată, la o minimă cercetare, era imposibil să nu le găseşti ceva penal dacă chiar ai fi vrut. Evident, această voinţă politică şi cerinţa de reformare a justiţiei au fost, în primul rând, un comandament al partenerilor occidentali, prin urmare trebuie să mulţumim pentru ele acestui Occident atât de blamat. Ceea ce vreau să spun este că, ne dăm seama acum, în acest fel România a pierdut 25 de ani (nu mai puţin de un sfert de secol), în care a fost jefuită şi sodomizată de aceşti indivizi ca, probabil, niciun alt stat est-european. Acest război al românilor cu românii, început după părerea mea încă din 1944, ne-a ţinut astfel departe de orbita europeană, căreia sper să nu fie prea târziu să i ne raliem.
Citeşte şi:
Fantezii cu cătuşe şi Blondă
Klaus Johannis trebuie să civilizeze România cu biciul
Se încarcă comentariile...
