Consiliului European de Securitate: implicații geo-politice enorme, inclusiv pentru România

„Consiliul European de Securitate” dorit de Comisia Europeană va trebui validat de Parlamentul European și de șefii de state și guverne, apoi, foarte posibil, supus unor formule de aprobare naționale, eventual prin referendum deoarece este vorba despre o inovație absolută care completează Tratatele. Practic, ar fi introdus un vector nou, de importanță uriașă, în arhitectura europeană și așa complicată și mereu sub spectrul diverselor rupturi provocate de orgolii naționale motivate istoric.

Foto: Shutterstock

Dar, în opinia mea, această inițiativă este, pe fond, un mesaj care să anunțe mai multor dintre marii actori ai arhitecturii de securitate din lume că, în ciuda a orice, Europa este gata să-și urmeze drumul anunțat de câțiva ani și, în consecință, să avanseze rapid pe drumul legislativ și instituțional care să-i permită să-și organizeze, în fine, propria apărare și securitate. Mi se pare limpede că mesajul acesta este rezultatul unei suite de crize reale și adânci în relația cu SUA,m de aici apărând întrebarea legitimă: este cineva absolut sigur că, în caz de criză majoră, mai ales în scenariul unui posibil conflict armat declanșat de o invazie rusească împotriva unei țări europene, pe modelul Ucraina, Trump va susține activarea art.5 care, reamintesc, poate începe să fie aplicat doar în dacă există un vot unanim al tuturor statelor membre NATO?

Multe, mult prea mult îndoieli pe acest subiect așa că, preventiv, UE anunță acum crearea unui forum în car, paralel cu NATO, dacă lucrurile ajung atât de departe, să poată activa propriile sale măsuri de retorsiune. Începând cu convocarea imediată a unei reuniuni de urgență, pentru consultări, exact cum prevede Art.4 din Tratatul de la Washington, de data asta fiind vorba despre un „protocol obligatoriu de urgență” cu partenerii din UE.

Care parteneri? Evident, Statele Membre. Dar care, posibil, va cuprinde, să vedem în ce formulă și cu ce acces la procedura de vot, pe ceilalți membri, adică reprezentanții Parteneriatelor de securitate și apărare încheiate de UE la care și România este, de facto, parte semnatară.

Există, reamintesc, 12 asemenea parteneriate și iată cu ce țări:

Ghana (24 martie 2026), Australia (18 martie 2026), Islanda (18 martie 2026), India (27 ianuarie 2026), Canada (23 iunie 2025), Marea Britanie (19 mai 2025), Albania (18 decembrie 2024), Macedonia de Nord (19 noiembrie 2024), Coreea de Sud (4 noiembrie 2024), Norvegia (28 mai 2024), Moldova (21 mai 2024). De menționat, în același sens, semnarea cu Groenlanda, în această lună,  a pachetului de parteneriat „Global Gateway” în valoare de 200 milioane Euro pentru investiții și cu țările din Golf cu care se poartă negocieri intense pentru semnarea de parteneriate strategice, de notat fiind cele cu Emiratele, Egiptul și, poate simbolic foarte importante, cu Autoritatea Palestiniană. În plus, aveți AICI lista impresionantă a țărilor cu care UE a încheiat acorduri bilaterale pentru organizarea misiunilor de participare la management în caz de criză și menținerea păcii. Context în care perspectiva imediată de a vedea Canada devenind primul „membru asociat” al UE capătă o importanță geo-strategică cu totul specială în contextul războiului comercial în care această țară se află cu SUA, fostul său partener tradițional. Se deschide un drum care ar putea deveni extrem de tentant pentru multe țări din afara UE, acum partenere în diverse proiecte cu UE dar care așteaptă acum să vadă cum acest statut nou ar putea să fie oficial introdus în arhitectura legislativă europeană.

În ce privește România, misterul este complet în ce privește viziunea națională asupra acestui tip de inovații strategice care ne implică în mod direct și, din momentul în care ar fi adoptate, vor schimba multe din ceea ce înseamnă proiectul european de apărare și securitate. Dincolo de prezența din ce în ce mai discretă  a doamnei care este încă ministru de externe, speranța mea rămâne că vom dispune, într-o zi, de o echipă stabilă de profesioniști dincolo de prezențele atât de pasagere ale politicienilor. E atât de mare nevoie de asta pentru că cei care construiesc arhitectura viitorului, iată, nu au timp să aștepte.

Cine pierde constantă, e clar. Cine vine să comunice la Bruxelles și nu numai, care sunt prioritățile naționale ale României pentru reprezentare și relaționare viitoare cu aceste noi structuri în formare?

Dacă nici asta nu ne interesează, atunci ce ne rămâne?