Am spus-o din 2024: stagflația nu era un risc, era o direcție. Acum are ștampila INS pe ea

Există un moment, în viața oricărui analist economic, în care preferi să fi greșit. Comunicatul Institutului Național de Statistică publicat luni, 7 septembrie, este exact acel moment.

Pe semestru, contracția este de 0,7% pe seria brută și de 1,6% pe cea ajustată Foto: Adevarul

Datele pentru trimestrul al doilea din 2026 arată un Produs Intern Brut nemodificat față de trimestrul precedent, în scădere cu 0,4% pe seria brută și cu 2% pe seria ajustată sezonier față de aceeași perioadă din 2025. Pe semestru, contracția este de 0,7% pe seria brută și de 1,6% pe cea ajustată. Nu e o surpriză. E o confirmare. Și e a treia la rând.

Cronologia unui avertisment ignorat

Am semnalat riscul de stagflație încă din 2024, într-un moment în care discursul public vorbea despre creștere economică și despre un an electoral generos. În noiembrie 2025 am spus-o fără menajamente: România se află într-o zonă de stagflație, cu o creștere apropiată de zero și o inflație ridicată. Nu în recesiune. În stagflație. Distincția conta atunci și contează și acum, pentru că recesiunea se termină, iar stagflația se instalează.

În aprilie, când INS a închis anul 2025 cu o creștere reală de 0,7%, am spus că fenomenul asupra căruia avertizam devenise realitate. În iunie, după datele pe primul trimestru, am numit-o stagflație cu iz românesc — o formulă care nu era o figură de stil, ci un diagnostic despre originea internă a problemei. În iulie am descris situația drept o epocă de gheață investițională și am avertizat că riscăm să ne adâncim în ea pentru mulți ani.

Abia după toate acestea, tema a intrat în discursul instituțional. Este util că s-a întâmplat. Ar fi fost mai util cu 12 luni mai devreme, când mai existau instrumente de reacție.

Cifra pe care nimeni nu a citit-o

În toate relatările despre comunicatul de luni s-a repetat aceeași frază: PIB-ul a rămas nemodificat. Puțini au deschis tabelul 6, unde INS publică, alături de indicii de volum, indicii de preț.

Acolo se află argumentul întreg. PIB-ul trimestrului al doilea a fost de 494,4 miliarde de lei, cu 10,8% peste trimestrul II 2025 în termeni nominali și cu 0,4% mai mic în termeni reali. Deflatorul PIB a fost de 11,2%. Tradus fără menajamente: tot ce s-a adăugat economiei românești în ultimul an este preț. Nimic nu este producție.

Pe ramuri, contrastul e violent. Industria a pierdut 4,2% din volum și a scumpit cu 15,1%. Tranzacțiile imobiliare au pierdut 6,8% din volum și au scumpit cu 23,1%. Comerțul, transportul și HoReCa — cel mai mare bloc din economie, cu 21,6% din PIB — au pierdut 4,5% din volum și au scumpit cu 9,6%. Consumul gospodăriilor a scăzut cu 3,1% în volum și a costat cu 10,7% mai mult.

Aceasta nu este o economie care încetinește. Este o economie care produce mai puțin și facturează mai scump. Manualul numește asta stagflație. Nu există alt cuvânt.

De unde vine, de fapt, inflația noastră

Aici se află partea despre care se discută cel mai puțin și care ar trebui să deschidă orice dezbatere serioasă.

În același tabel al INS, linia impozitelor nete pe produs arată un volum real în creștere cu 5,3% și un preț în creștere cu 19,8% în trimestrul II, respectiv 20,7% pe semestru. Este amprenta directă a majorării TVA și a accizelor. Statul a colectat, în termeni reali, mai mult dintr-un consum care în termeni reali a scăzut.

Cu alte cuvinte: o parte semnificativă a inflației românești nu vine dintr-un șoc extern pe care l-am fi împărțit cu restul Europei. Vine din instrumentul pe care l-am ales pentru a corecta deficitul. Am tratat o problemă de cheltuială cu o soluție de taxare, iar taxarea a intrat direct în preț, a lovit consumul și a oprit creșterea. De aceea am numit-o stagflație cu iz românesc.

Consecința se vede în comparația regională. În estimările Comisiei Europene, Polonia crește cu 3,5%, Bulgaria cu 2,5%, iar Ungaria, Cehia și Grecia cu câte 1,8%. România este singura economie din regiune la zero sau pe minus. Nu am fost loviți de o furtună comună. Am stat singuri în ploaie.

Un singur motor, și acela pe baterie împrumutată

Datele pe utilizări închid demonstrația. Consumul gospodăriilor, care reprezintă 61,2% din PIB, a scăzut cu 2,5% în volum și a tăiat singur 1,5 puncte procentuale din creștere. Industria a pierdut 2,9%, comerțul 3,9%, informațiile și comunicațiile 3,5%.

Ce a rămas în picioare sunt construcțiile, cu un avans de 12,3%. Am spus-o și în iunie: este singurul sector care rezistă, și rezistă pentru că este alimentat cu bani europeni. Formarea brută de capital fix a crescut cu 10,9% și a adăugat 2,4 puncte procentuale la PIB. Numai că efectul a fost aproape integral anulat de variația stocurilor, care a scăzut PIB-ul cu 2,2 puncte — semnalul clasic al unei economii în care companiile își consumă rezervele în loc să producă.

Peste 70% din investițiile pe care le face statul român sunt astăzi din fonduri europene. Este singurul lucru care ține cifra pe zero în loc de minus. Când acest flux se va subția, iar el se va subția, se opresc șantierele. Nu e o predicție curajoasă. E o operație de scădere.

Prognozele sunt deja depășite

Instituțiile internaționale și-au tăiat estimările în lanț în prima parte a anului: Comisia Europeană la 0,1%, FMI la 0,7%, Banca Mondială la zero, OCDE la minus 0,1%, BERD la minus 0,2%, prognoza oficială la 0,1%.

Toate au fost formulate înainte de datele pe semestru. Cu semestrul I închis la minus 0,7%, pentru ca anul să se termine pe zero ar fi nevoie de o creștere de circa 0,7% în a doua jumătate. Pentru a valida estimarea FMI, de aproximativ 2%. Nu există niciun indicator lunar — nici producția industrială, nici comerțul cu amănuntul, nici dinamica salariaților — care să susțină un asemenea reviriment. Singurele prognoze care mai rezistă la contactul cu realitatea sunt cele care prevăd contracție.

Iar capcana este că ambele pârghii clasice de reacție sunt blocate. Banca Națională ține dobânda la 6,50% din august 2024 și nu o poate reduce cu o inflație de bază încă în creștere; și-a reviziuit prognoza în sus de două ori într-un singur an, de la 3,9% la 5,5% și apoi la 6,1% pentru finalul lui 2026, cu revenirea în interval abia în ultimul trimestru din 2027. Politica fiscală nu poate stimula, pentru că deficitul trebuie să coboare de la 7,9% la 6,2% din PIB, iar datoria publică a trecut deja de 60% și merge spre 63% în 2027. Statul se împrumută, în medie, cu aproximativ un miliard de euro pe săptămână.

Ce ar trebui făcut, până nu se transformă în deceniu

Stagflația are o proprietate neplăcută: nu se termină de la sine. Recesiunea are un fund de sac și un rebound. Stagflația poate dura ani, iar fiecare an în care nu se face nimic o face mai greu de ieșit.

Trei lucruri contează acum, în această ordine.

Primul, calibrarea măsurilor de stimulare pe realitatea diagnosticului, nu pe manualul de manual. Nu se poate relansa consumul prin taxare și nu se poate cere companiilor să investească într-un mediu în care costul creditului este de 6,5% și inflația de 8%. Orice pachet fiscal care mai adaugă un punct la preț adâncește exact problema pe care pretinde că o rezolvă.

Al doilea, absorbția fondurilor europene tratată ca prioritate națională absolută, nu ca sarcină administrativă. Este singurul motor rămas. Fiecare proiect blocat într-un aviz este o zecime de procent din PIB pierdută.

Al treilea, predictibilitate. Mediul de afaceri nu s-a oprit din investit pentru că nu are bani, ci pentru că nu știe ce reguli fiscale va găsi peste șase luni. Nicio dobândă și niciun fond european nu compensează absența acestui lucru.

Am dat de multe ori exemplul OUG 7/2026, cea care în tentativa de a reglementa autorizarea jocurilor de noroc, a făcut mai mult rău decât bine. Pierderi de sute de milioane de euro la bugetul de stat, desființarea a aproape 10.000 de locuri de muncă. Și e doar un singur exemplu de reglementare care necesită o corecție menită să definească niște reguli clare în domeniile economice.

România are nevoie de legi predictibile, de OUG care să aibă în spate un dialog real cu mediul de afaceri, care să fie construite pe baza unor studii de impact nu din pixul unor politicieni avizi doar de imagine.

Datele din trimestrul al doilea oferă un respiro: după trimestre de contracție, economia a reușit să stea pe loc. Dar a sta pe loc nu este o strategie, iar zero nu este o victorie. Am avertizat din 2024 că mergem aici. Am ajuns. Întrebarea care mai are răspuns este cât stăm.