Am onoarea, domnule colonel! (6) Recâștigarea mândriei pentru onoarea de ofițer a domnului colonel

Al treilea fiu al domnului colonel Constantin Mihăescu, Sandu, pictor cu har, a terminat strălucit Liceul Militar la care a fost trimis de domnul colonel, obținând gradul de sublocotenent cu mari laude. Era un tânăr de 21 de ani, înalt și frumos, cu o înfățișare orgolioasă care spunea că privește viața cu o mare încredere și speranță.

Pictorul cu har se pare că ar fi urmat școala pictorului râmnicean numit profesorul Zamfirescu de la Liceul Alexandru Lahovary, al cărui elev i-am fost și eu, cu mulți ani mai târziu.

De la ofițerul Sandu Mihăescu s-a păstrat o fotografie de carton tare, cum se făceau atunci fotografiile, evocând fermecător imaginea ofițerului tânăr în uniformă de gală, cu cizme de lac și chipiu înalt, cum era chipiul mareșalului Joffre, cu o vizieră lată peste fruntea ridicată semeț și, la mijloc, încins cu o sabie ofițerească de Toledo. Pictorul i-a făcut mamei mele un tablou cu un buchet de trandafiri roșii și roz și galbeni, legat cu panglică de mătase roșie, iar trandafirii sunt atât de vii și astăzi, după suta de ani care a trecut peste ei, încât te îmbie să-i apropii de frunte ca și când ar răspândi parfumul strugurilor care invada Râmnicul toamna, în septembrie, aduși în oraș cu carele de țăranii bulgari din satul Ostroveni, iar cerul era ca fundalul buchetului de trandafiri, azuriu. Pe spatele tabloului reprodus acum în această pagină a rămas scris Surioarei mele dragi, Cornelia Antoaneta.

Strălucitul sublocotenent s-a căsătorit civil înainte de a pleca pe front cu o fată dintr-o familie de boiernași din Slatina, pe care a și lăsat-o însărcinată, iar el a căzut în luptele vestite duse de ostașii români la Cotul Donului.

N-o să vă vină să credeți, dar această cădere în luptă a sporit enorm mândria domnului colonel Mihăescu și admirația orașului pentru autoritatea cu care-și apăra onoarea de ofițer și a sporit greutatea salutului orașului întreg: Am onoarea, domnule colonel!

Soția strălucitului ofițer Sandu Mihăescu i-a născut un fiu pe care l-am întâlnit și eu la București, într-o împrejurare de familie. La 10 ani, acest fiu numit Doru Mihăescu era atât de frumos încât ne amintea tuturor chipul semeț al tatălui său, căzut la Cotul Donului.

Dar, din nefericire, însângerata biografie a domnului colonel nu s-a oprit la acest sentiment de mândrie de a fi bunicul unicului moștenitor pomenit.

Urmarea în numărul viitor