Fals jurnal de ieri și de azi. Cronica Sărarilor II

În plină operă de zugrăvire a cuprinsului catedralei, marele boier George Angelescu – căruia nu i-am găsit în nicio arhivă sorgintea în geografia lumii țăranilor liberi din Slătioara – a încetat pe neașteptate din viață, lăsând-o  văduvă cu o avere uriașă pe Ioana Angelescu, soția lui, care n-a mai avut niciun sprijin nici în fiul înfiat – decedat și el tot pe neașteptate. Această femeie cu personalitate atât de puternică, în stare să-și asume destinul personajului pe care îl reprezenta, a aflat că peste Măgura Slătioarei s-a întors din Războiul de Neatârnare veteranul mai tânăr decât ea cu numai patru ani, Constantin Sărariu, cu pieptul plin de decorații pentru faptele eroice de la Smârdan și care, înainte de a pleca voluntar pe front, se însurase cu o fată din Grecii de peste Olteț, dar care l-a înșelat și  a făcut un copil cu un străin, părăsind domiciliul, drept pentru care el se zbătea la toate judecătoriile din Oltenia să se despartă prin divorț regal.

Atunci, surpriză!, pe care o demonstrez aici cu  documentul original, regele Carol I, cel care la Smârdan l-a decorat cu Steaua României și l-a declarat veteran de război, erou național cu drept de indemnizație lunară până la sfârșitul vieții, a intervenit fără drept juridic, cerând procurorilor și judecătorilor din toată Oltenia, unde se judeca divorțul, să grăbească acest divorț pentru a păstra curat elogiul eroismului lui C.C. Sărariu din Obrocești, satul de după Măgură, de unde izvorau Sărarii.

Cum spuneam, Ioana Angelescu, aprigă, a venit la Obrocești și l-a pețit ea, aducându-l la Slătioara, în conacul vestitului George Angelescu, conac construit de un arhitect vienez.

Acum public, cum promis, intervenția regelui Carol I în original.

Această poveste sentimentală – pentru că eroul de la Smârdan era și un bărbat frumos, blond cu ochii castanii, înalt, cu o boierie înnăscută în el, neamul Sărarilor fiind încă de mult recunoscut ca boieri de neam – a avut un sfârșit tragic.

La doi ani după nuntă, recăsătorită cu Săraru, a paralizat total. Cu toți doctorii aduși și de la Viena nu s-a mai putut îndrepta și a murit ca soție a voluntarului de la Smârdan.

Aprigă, cum am spus, dar lucidă deși paralizată, s-a gândit că averea lor uriașă va rămâne fără moștenitor. Lângă conacul lor se afla un han de haiduci, în plină pădure, pe numele unui hangiu Stroe care avea două fete mari, cea mică având 16 ani. Ioana, acum Săraru, l-a trimis pe soțul ei – gest liric – la Stroe hangiul să o ceară pe fiica cea mică, care să-i facă în locul soției, moștenitor prin adopție. S-au înțeles. Fata s-a mutat în conacul boieresc, și, cu 10 ani mai tânără ca Săraru, i-a făcut primul copil: o fată – Eugenia sau Jenica. Legenda spune că la botezul acestei prime născute a venit fanfara Regimentului 2 Dorobanți și toată boierimea județului Vâlcea și îi adresau felicitări paralizatei, nu născătoarei adevărate de 17 ani.

Această născătoare a dat viață mai apoi la nenumărați copii. Întâi, trei fete, apoi alți copii, tot fete, care au murit pe rând la câteva luni de la naștere, până când eroul Săraru, cu pieptul plin de decorații,, a izbutit să dea viață la primul băiat, cu care s-a și fotografiat – instituindu-l la doi ani după naștere moștenitor al numelui său.

Iată fotografia cu acest prim moștenitor băiat, al cincisprezecelea, Constantin Săraru, tatăl meu.

Acum invit cititorii Cronicii Sărarilor să citească două povestiri publicate la 91 de ani (acum am 92) intitulate: „Am onoarea, domnule colonel!” și povestirea „Să mergi până ți-o oua cucul în traistă”, povești care îmbogățesc și completează izvorul meu din Bistrița Năsăud și din Slătioara.

P.S. Constandin Săraru, care n-a participat la construirea catedralei, la zugrăvirea ei, a pus să se picteze în pronaos, la intrarea din stânga, portretul în picioare al marelui boier George Angelescu, îmbrăcat în haine oltenești. Pe peretele din dreapta intrării a pus să se picteze portretul său, al lui Konstandin Săraru, cu doar cele nouă decorații pe piept, îmbrăcat în haine oltenești cu găitane și tot în picioare portretul Ioanei „soție”, în costum național oltenesc. Pe zidul din stânga lor a pus să se picteze familia întreagă a preotului cel dintâi, Nicolaescu, cu soția lui, preoteasa, și cu cei trei copii ai lor. Este caz unic în pictura bisericească din epocă.

Publicăm în continuare portretele celor pomeniți.