Interviu De la scenografie la bijuteria de autor. Povestea artistei românce ale cărei creații au ajuns la New York, Bruxelles și Praga

Absolventă de scenografie la UNArte, Diana Toboșaru a lucrat în teatru și publicitate înainte ca bijuteria să îi ocupe treptat tot mai mult din viață. Astăzi, prin ANAYD BLU, creează piese unicat sau în serii mici, iar colecțiile sale au ajuns în expoziții de la Praga și Bruxelles până la New York, Barcelona și Atena.

Creația artistei Diana Toboșaru Foto: Arhivă personală

Într-un interviu acordat „Adevărul”, artista vorbește despre începuturile sale, provocările unei cariere în lumea bijuteriei de autor din România și despre „Knots Between Worlds”, cea mai recentă colecție, apărută după pierderea unei persoane foarte dragi.

Cum a început, de fapt, povestea dumneavoastră cu bijuteria? Vă amintiți momentul în care ați realizat că nu mai este doar o pasiune, ci un domeniu în care vreți să vă construiți o carieră?

Diana Toboșaru: Nu a existat un singur moment de revelație, ci mai degrabă o transformare organică și discretă. La început, bijuteria a fost un refugiu nocturn - lucram câteva ore seara, după ce mă întorceam de la job și în weekenduri. Treptat, însă, această pasiune a început să prindă rădăcini adânci și să îmi ocupe din ce în ce mai mult spațiu interior, dar și timp fizic, până când a devenit singurul meu drum. Astăzi, pot spune că bijuteria nu mai este doar o parte din viața mea, ci universul artistic căruia îi dedic cea mai mare parte din timpul meu.

Care a fost drumul de la primele piese create până la ANAYD BLU? Care au fost cele mai importante etape ale parcursului dumneavoastră profesional?

Primele mele piese purtau amprenta unei stângăcii pline de căutări. Îmi amintesc și acum cu multă emoție prima expoziție organizată de Assamblage la care am participat, după primul curs făcut acolo. Aveam atât de multe îndoieli, încât îl întrebam pe David Sandu dacă lucrările mele sunt suficient de „decente” pentru a fi prezentate publicului, fiindcă mie mi se păreau mereu perfectibile. Însă fiecare expoziție a funcționat ca un catalizator, ca un impuls curajos care m-a împins înainte. Ulterior, participările internaționale au reprezentat adevărate etape de maturizare. Au fost o fereastră deschisă către o lume cu o tradiție mult mai avansată în bijuteria contemporană.

Cât de greu a fost să vă construiți o identitate proprie într-un domeniu în care există atât de mulți creatori? Când ați simțit că piesele dumneavoastră au început să aibă o semnătură recognoscibilă?

Sincer, nu am privit niciodată acest proces ca pe o competiție de identități și nu m-am gândit la cum să mă diferențiez artificial. Cred cu tărie că fiecare creator autentic își poartă propriul adevăr și stil în mod nativ. În ceea ce mă privește, background-ul meu în artele plastice a fost definitoriu. Studiile mi-au modelat felul în care percep volumele, formele și texturile, oferindu-mi - fără o căutare febrilă - un limbaj vizual propriu. Astfel, semnătura mea a devenit recognoscibilă în mod natural, fiind o extensie firească a structurii mele artistice.

A existat un moment de cotitură în cariera dumneavoastră - o colecție, o expoziție, o întâlnire sau chiar un eșec - care v-a schimbat direcția?

Nu aș numi un singur moment ca fiind de cotitură, ci mai degrabă privesc fiecare colecție ca pe o verigă esențială care îmi șlefuiește și îmi maturizează stilul artistic. Nu am avut colecții pe care să le consider eșecuri; fiecare a fost necesară la timpul ei. Totuși, există o dinamică interesantă în procesul meu: pentru mine, cea mai bună colecție este întotdeauna ultima pe care o creez. Îi acord toată energia și atașamentul meu, până când apare următoarea idee care mă cucerește complet și mă împinge spre un nou prag de evoluție. 

Cum vă definiți dumneavoastră creațiile și ce vă doriți să transmiteți celui care le poartă?

Diana Toboșaru Foto: Facebook

Pentru mine, bijuteria nu este un simplu ornament, ci un pretext sublim de a aduce arta în cotidian. O privesc ca pe o formă pură de artă vizuală, o „artă la purtător”. În acest univers, materialele pe care le folosesc = fie ele prețioase sau nu - își pierd importanța mercantilă; ele devin doar vehicule pentru o idee. Valoarea unei piese nu vine din carate sau din prețul metalului, ci din conceptul pe care îl poartă și din povestea pe care o transmite. Îmi doresc ca cel care îmi poartă creațiile să nu simtă că poartă un accesoriu, ci un manifest, o emoție palpabilă transformată în formă.

Colecția născută dintr-o pierdere

La Romanian Jewelry Week prezentați colecția „Knots Between Worlds”, construită în jurul absenței, dorului și memoriei. Cum a apărut această colecție și ce experiență se află în spatele ei?

Această colecție reprezintă un teritoriu extrem de intim și de vulnerabil pentru mine. S-a născut din durerea profundă a unei pierderi premature – dispariția unei persoane extrem de dragi și apropiate, care a trecut printr-o suferință cumplită în fața bolii. Confruntarea cu acest gol m-a făcut să caut un mod de a exprima, pentru mine și pentru cei dragi, felul în care continuăm să privim lumea în absența ei. Unul dintre elementele colecției, tehnica croșetatului, este un omagiu direct adus memoriei ei: era o persoană care iubea să tricoteze. Astfel, am învățat să croșetez cu fir de cupru placat cu argint sau aur, dorind să creez o punte conceptuală între ceea ce făcea ea și ceea ce fac eu. Fiecare nod din această colecție este o încercare de a păstra ceva din esența ei vie, integrată în structura metalului.

Spuneți despre această colecție că fiecare nod este „aruncat peste timp”. Cum transformați concret o emoție sau o amintire într-o formă, într-un material și, în cele din urmă, într-o bijuterie?

Procesul începe întotdeauna la nivel invizibil: simți, îți imaginezi, iar apoi gândurile încep să prindă contur prin linii, desene și schițe. Ulterior, intervine transpunerea fizică. Iubesc extrem de mult tehnica străveche a cerii pierdute. Sculptând și modelând ceruri speciale, reușesc să dau formă fluidă emoției, creând un prototip care mai apoi este turnat în metal – argint, aur sau bronz. Repet, tehnica este doar o unealtă, iar metalele sau pietrele prețioase au sens doar dacă slujesc ideea. Pentru această colecție, am pornit de la simbolul stelei care rămâne pe cer și al unei plase metalice metaforice. Prin aceste forme am vrut, cumva, să prind în loc amintirile, să le împiedic să se dizolve în timp și să le ofer o prezență eternă.

„Publicul consumator de bijuterie de autor este încă restrâns la noi”

Cum s-a schimbat felul în care creați de-a lungul anilor? Experiența v-a făcut mai liberă în procesul creativ sau mai exigentă cu propriile creații?

Sunt o persoană animată de o curiozitate permanentă; am urmat numeroase cursuri și îmi place să învăț în mod continuu, având mereu sentimentul că explorarea nu este niciodată completă. Sunt fascinată de evoluția bijuteriei contemporane și de tehnicile ei. Această acumulare de experiență și cunoaștere nu m-a îngrădit, ci, dimpotrivă, m-a făcut mult mai liberă în procesul creativ. Cu cât stăpânești mai multe mijloace tehnice și conceptuale de exprimare, cu atât mai liber poți să dai frâu liber imaginației, permițând ideii originale să se materializeze într-o formă mult mai curată, mai profundă și mai creativă.

Cât de dificil este să vă construiți o carieră în bijuteria contemporană în România? Care sunt provocările despre care publicul vede sau aude cel mai puțin?

Este un drum sinuos și solicitant, în primul rând pentru că vorbim despre o zonă artistică extrem de nișată. Publicul consumator de bijuterie de autor este încă restrâns la noi. Din acest motiv, o mare parte dintre designeri nu se pot dedica exclusiv acestei nișe pentru a supraviețui financiar. Pentru mulți, bijuteria rămâne o zonă pură de pasiune, fiind nevoiți să aibă joburi sau activități complementare – cum ar fi ilustrația, designul grafic sau alte ramuri creative – ori să creeze în paralel bijuterie comercială, clasică. Aceasta este provocarea invizibilă: efortul imens din spatele cortinei de a menține un echilibru între libertatea artistică absolută și realitatea pragmatică a pieței.

Foto: Arhivă personală

Dacă vă uitați la Diana Toboșaru de la începutul acestui drum și la cea care expune astăzi la Romanian Jewelry Week, care credeți că este cea mai mare schimbare? Și care este următoarea etapă pe care v-o doriți în carieră?

Cea mai mare schimbare stă în siguranța de sine și în limpezimea stilului meu. Dacă la început exista o Diana Toboșaru măcinată de îndoieli, care se întreba timid în fața fiecărei piese dacă este „suficient de bună” pentru a fi expusă, astăzi privesc lucrurile cu o maturitate asumată. Cred că stilul meu a devenit mai curat, mai epurat de zgomot vizual, iar discursul meu artistic s-a consolidat. În ceea ce privește următoarea etapă, îmi doresc să continui această expansiune a brandului ANAYD BLU, continuând să experimentez tehnici care forțează limitele metalului și ale emoției. Este un drum care nu are un final.