De ce ajungem să ne dorim corpul pe care îl vedem la televizor. Efectul „Insula Iubirii” asupra standardelor de frumusețe

Cât de mult ne schimbă televiziunea și rețelele sociale felul în care ne privim propriul corp? O discuție de pe Reddit despre intervențiile estetice, în care a fost invocată și „Insula Iubirii”, a readus în atenție presiunea standardelor de frumusețe.

De ce ajungem să ne dorim corpul pe care îl vedem la televizor Foto: https://pixabay.com/illustrations/ai-generated-cosmetic-injection-9087002/

Discuția a pornit pe comunitatea DatingRO, unde mai mulți utilizatori s-au întrebat de ce unele persoane ajung să își schimbe atât de mult aspectul prin intervenții estetice. De aici, dezbaterea a ajuns rapid la modelele de frumusețe promovate pe rețelele sociale și la televizor, iar „Insula Iubirii” a fost unul dintre exemplele cel mai des invocate.

„Asta se apreciază, asta se consideră a fi o femeie sexy”

Unul dintre comentarii leagă direct popularitatea intervențiilor estetice de modelele prezentate în emisiune: „Pentru că asta se apreciază, vezi «Insula Iubirii», majoritatea cu buze umflate, silicoane [...]. Asta se apreciază, asta se consideră a fi o femeie sexy, de aceea aduc ispite de genul ăsta și bărbații pică în limbă. Iar alte fete văd la TV că asta «se caută» și vor și ele”.

Ideea apare și în alte comentarii: dacă vedem mereu același tip de fizic prezentat drept atrăgător, poate ajunge acesta să ni se pară, în timp, normal? Și, mai ales, să ne facă să privim altfel propriul corp?

„Dacă un anumit tip de fizic - buze foarte pline, un anumit tip de siluetă, o piele fără niciun semn - apare constant pe ecran ca fiind dezirabil, reperul nostru mental pentru „normal" se deplasează treptat spre acel model, chiar dacă el este statistic rar sau obținut prin intervenții. Fenomenul e documentat de zeci de ani în psihologia media: o meta-analiză de referință publicată în 2008 în Psychological Bulletin (Grabe, Ward și Hyde), care a analizat 77 de studii, a arătat o legătură constantă între expunerea la media care promovează un ideal corporal foarte specific și creșterea nemulțumirii față de propriul corp, indiferent dacă expunerea era la reviste, televiziune sau publicitate. Cu alte cuvinte, nu e nevoie de o singură imagine șocantă - e suficientă expunerea repetată, în fundal, pentru ca standardul să se recalibreze”, explică pentru „Adevărul” drd. Victor Toriani, psihoterapeut.

Când excepția începe să pară regula

Contează însă și cât de des vedem astfel de imagini și cât de mult ajungem să ne comparăm cu persoanele pe care le urmărim.

„Când o emisiune reunește, episod după episod, concurenți selectați tocmai pentru un anumit tip de aspect fizic, privitorul e expus la o „eșantionare" nereprezentativă a populației reale, dar prezentată ca fiind norma dezirabilă. Studiile arată că acest efect este mai puternic la persoanele care urmăresc emisiunea des și care se identifică sau se compară activ cu cei de pe ecran, nu la cei care o privesc ocazional, ca simplu divertisment”, susține specialistul.

Aceeași idee apare și în discuția de pe Reddit. O participantă povestește că expunerea constantă la imagini cu femei care arată ca niște fotomodele poate alimenta nesiguranțele și dorința de a schimba ceva la propriul corp. Iar după o intervenție, spune ea, poate apărea dorința pentru alta.”

Știm că există filtre și intervenții. De ce ne comparăm totuși?

Faptul că știm rațional că o imagine este filtrată, atent construită sau rezultatul unor proceduri estetice nu ne protejează complet de comparație.

Conform specialistului, vorbim despre comparație socială ascendentă, descrisă încă din anii '50 de psihologul Leon Festinger: ne evaluăm raportându-ne la ceilalți, iar atunci când comparația este făcută cu cineva perceput drept „superior” într-un domeniu important pentru noi, poate scădea satisfacția față de propria persoană.

„Cunoașterea faptului că o imagine e „falsă" reduce parțial efectul, dar nu îl anulează, pentru că reacția emoțională la comparație e rapidă și automată, în timp ce raționalizarea („e filtru, nu e real") vine ulterior, mai lent. O meta-analiză din 2017, care a centralizat mai multe studii pe femei cu vârste între 10 și 46 de ani, a găsit o asociere clară între timpul petrecut pe rețele sociale axate pe imagine și gradul de internalizare a unui ideal corporal nerealist – asocierea a fost mai puternică la persoanele care interacționau activ cu conținut despre aspect (postau, comentau, comparau), nu doar la cele care îl vizionau pasiv”, lămurește drd. Victor Toriani.

Nu este doar despre femei

Dezbaterea de pe Reddit a scos însă la suprafață și o altă problemă: discuția despre standardele de frumusețe este adesea redusă la femei, deși presiunea de a atinge anumite idealuri fizice îi poate afecta și pe bărbați.

Fenomenul nu se limitează însă la femei. În comentarii apare și termenul „looksmaxxing”, folosit pe internet pentru preocuparea intensă a unor bărbați de a-și îmbunătăți aspectul fizic, uneori inclusiv prin proceduri estetice. Alți participanți vorbesc despre comparația cu influencerii de fitness și culturiștii de pe rețelele sociale, care poate alimenta dorința de a ajunge la același tip de corp.

În spatele acestor comparații poate exista și dorința de a ține pasul cu ceilalți și cu ceea ce este la modă. Discuția nu mai este, astfel, doar despre intervențiile estetice, ci și despre presiunea de a arăta într-un anumit fel pentru a fi considerat atrăgător.

Când „vreau să arăt mai bine” devine „nu suport cum arăt”

Dorința de a arăta bine este firească și nu are nevoie de o justificare specială, subliniază specialistul. Nici intervențiile estetice nu reprezintă, prin ele însele, un semn că există o problemă psihologică.

Diferența apare în motivație și în relația pe care persoana ajunge să o aibă cu propriul aspect.

„Granița spre o zonă de risc apare atunci când: (a) motivația principală nu mai e „vreau să mă simt bine", ci „nu pot suporta cum arăt"; (b) satisfacția după o procedură durează foarte puțin, iar atenția se mută rapid spre un alt „defect"; (c) apar verificări repetate în oglindă sau evitarea fotografiilor/interacțiunilor sociale din cauza aspectului. Acest tipar este descris clinic drept tulburare dismorfică corporală (body dysmorphic disorder). O meta-analiză publicată în 2017 în Aesthetic Plastic Surgery, care a centralizat 33 de studii, a estimat că aproximativ 15% dintre pacienții care solicită intervenții estetice îndeplinesc criteriile pentru această tulburare – comparativ cu aproximativ 2% în populația generală. Pentru aceste persoane, procedurile estetice repetate nu rezolvă problema de fond, pentru că sursa disconfortului nu e defectul fizic în sine, ci modul în care mintea îl percepe și îl amplifică”, mărturisește acesta.

„Dacă ai trăi singur, pe o insulă, ai mai vrea aceeași schimbare?”

Cum ne putem da seama dacă standardul pe care încercăm să îl atingem ne aparține cu adevărat sau dacă l-am preluat, fără să ne dăm seama, din imaginile și reacțiile la care suntem expuși?

Victor Toriani propune un exercițiu simplu: să ne întrebăm dacă am mai vrea aceeași schimbare a corpului în cazul în care am trăi singuri, pe o insulă, fără ca nimeni să ne vadă vreodată: „Dacă răspunsul se schimbă radical, standardul e probabil mai mult al altcuiva decât al tău.”

Întrebarea poate ajuta la clarificarea motivelor din spatele unei schimbări de aspect: este ceva ce ne dorim cu adevărat sau o decizie influențată mai ales de comparația cu ceilalți și de presiunea de a arăta într-un anumit fel?

Ce putem face când comparația începe să ne schimbe imaginea despre noi

Specialistul recomandă reducerea expunerii pasive la conținut axat aproape exclusiv pe aspect fizic, nu neapărat prin renunțarea completă la el, ci prin diversificarea imaginilor și a conținutului pe care îl consumăm.

Un alt pas este identificarea momentului în care apare comparația. Simplul fapt de a conștientiza „acum mă compar” poate reduce automatismul reacției emoționale și poate permite o evaluare mai rațională.

O decizie privind o intervenție estetică poate fi amânată dacă apare „la cald”, după mult timp petrecut pe rețelele sociale sau în contact cu imagini care ne fac să ne comparăm cu ceilalți.

Iar dacă nemulțumirea față de propriul aspect persistă sau, după o intervenție, apare imediat un alt „defect” care trebuie corectat, psihoterapeutul recomandă și o discuție cu un specialist în sănătate mintală, nu doar cu un chirurg sau cosmetician.

Iar dacă nemulțumirea față de propriul aspect persistă sau, după o intervenție, apare imediat un alt «defect» care trebuie corectat, psihoterapeutul recomandă și o discuție cu un specialist în sănătate mintală, nu doar cu un chirurg sau cosmetician.