Interviu De ce ajung mulți români să se revolte pe propria țară. Sociolog: „România și-a înstrăinat cetățenii de zeci de ani”

„Am pierdut orice speranță pentru România și români”, a scris un român dezamăgit, iar mesajul său a stârnit numeroase reacții online. Mulți români vorbesc despre dezamăgire, lipsă de apartenență și dorința de a pleca din țară. Sociologul Valentin Fulger explică pentru „Adevărul” de unde vine această ruptură.

România este privită cu ochi critici de mulți dintre cetățenii ei. Foto: Daniel Guță. ADEVĂRUL

Mesajul unui român care spune că „și-a pierdut orice speranță pentru România și români” a stârnit un val de comentarii în online și a readus în discuție felul în care o parte dintre români își privesc propria țară și propriul popor.

Mesajul care a stârnit un val de reacții

Autorul postării reclamă lipsa spiritului civic, problemele din educație și administrație și spune că nu mai vede o soluție pentru România.

„Efectiv mi-a ajuns cuțitul la os și am pierdut orice speranță pentru România și români. Ne lăudăm că suntem «miezul din dodoașcă», dar suntem codașii Europei. Zilnic îi văd pe toți cu nasul pe sus, iar noi suntem o țară plină de analfabeți și de cocalari”, a scris acesta.

El a acuzat mai multe instituții și comportamente pe care le consideră simptomatice pentru societatea românească. Despre Poliție a spus că orice interacțiune cu aceasta îi lasă impresia că „vorbești cu un perete”, iar despre administrațiile publice a reclamat nepotismul, lipsa de eficiență și atitudinea ostilă față de cetățeni.

„Spiritul civic? Mort de ani de zile. Pe internet ne batem toți cu pumnul în piept, iar în viața de zi cu zi nu spune nimeni nimic. Gândirea învechită, potrivit căreia avem numai drepturi, nu și obligații față de ceilalți, mă omoară cu zilele. Încerc, pe cât posibil, să fiu un om bun și să-mi ajut aproapele cât pot, dar te lovești de răutatea celui pe care vrei să îl ajuți. Educația? Zero și ea. Da, avem olimpici, dar nu îi putem promova, pentru că nouă ne plac alte lucruri, de exemplu scandalurile, bârfa și să ne fălim cu ultimele haine și mașini. Nu spun că nu este o trăsătură umană, dar la noi este dusă la extrem”, crede acesta.

Ce cred mulți români despre semenii lor

Numeroși oameni i-au răspuns românului nemulțumit. Unii dintre ei i-au dat dreptate și au spus că trăiesc aceeași senzație de înstrăinare față de propria țară, că nu se mai regăsesc în societatea românească sau că ar pleca din nou în străinătate dacă ar avea ocazia. Alții au sesizat generalizările acestuia și au arătat că problemele instituțiilor, lipsa de încredere în stat sau comportamentul unor oameni nu pot fi extinse asupra întregii societăți.

„Eu nu urăsc, dar simt că nu mă potrivesc, că nu mă integrez în țara mea… motivele fiind cele enumerate de tine. N-aș spune că spiritul civic a dispărut, ci că nu a existat niciodată”, a scris un utilizator.

Un alt român a relatat că revenirea în România nu i-a redat sentimentul de apartenență.

„Am copii care merg la școală în România și simt că nu pot să mă reintegrez aici. Am petrecut 10+ ani în afara țării, am casă, am toate condițiile optime pentru un trai decent aici, dar aș pleca oricând, fără să clipesc”, a adăugat acesta.

Un român a susținut că „marea majoritate a oamenilor nu este așa” cum a fost descrisă de autorul mesajului, că oamenii muncesc, își văd de viață și că nu trebuie confundată populația cu „câteva mii de personaje mai vocale” de pe internet.

„Firește, fiecare pădure are uscăciunile ei. Românii sunt foarte ok ca oameni”, a scris acesta.

Un alt comentator a pus accentul pe felul în care mediul online poate amplifica pesimismul.

„Românii nu sunt așa răi cum îi portretizează postarea. Individual, oamenii, dacă discuți cu ei, mulți sunt super ok, dar când pornește valul la o postare vezi numai comentarii total înclinate spre fatalism, cinism, negativism”, a scris acesta.

Altcineva a dat ca exemplu mobilizarea voluntară a sute de oameni pentru căutarea unui copil dispărut în zona Sibiului.

„Oamenii în România sunt grozavi dacă te comporți frumos și știi să vorbești, să ai o atitudine corectă. Uscăturile nu definesc o pădure niciodată”, a comentat acesta.

Un român a invocat moștenirea comunismului și efectele acesteia asupra relațiilor dintre oameni.

„Problema este sistemul și ticăloșii care ne sfidează în fiecare zi. Oamenii s-au descurcat admirabil”, a scris acesta.

Unii si-au arătat îndoiala că plecarea din țară ar rezolva automat sentimentul de neapartenență.

„Din păcate, plecatul din țară nu este o soluție. Tot timpul în străinătate vei fi văzut ca un cetățean de rangul doi și nici acolo nu o să simți că aparții”, a scris un participant la discuție.

Altcineva a atras atenția că viața în străinătate este adesea idealizată din România.

„Nu mai zboară nicăieri banii prin aer, mai ales ca imigrant plecând de la zero. Sunt avantaje, clar, dar dacă ești solo, nou-venit și inadaptat lingvistic sau cultural...”, a scris acesta.

Altcineva a amintit pe scurt scurt legătura sa cu țara.

„Familia și câteva locuri unde am copilărit. Atât”, a adăugat el.

Un român a susținut că recunoașterea problemelor nu înseamnă ură față de țară.

„Primul pas către schimbare este asumarea. Dacă nici nu-ți asumi că există masive probleme, nici nu le vei schimba vreodată”, a concluzionat acesta.

Sociolog despre tendința multor români de a-și acuza țara

Valentin Fulger, sociolog și lector universitar la Universitatea din Petroșani, a explicat pentru „Adevărul” de unde vine tendința unor români de a-și privi foarte critic țara și propriul popor. El a vorbit despre rolul educației, al experiențelor personale și al relației cu instituțiile, despre comparația constantă cu Occidentul, dar și despre sentimentul de înstrăinare care îi face pe unii să spună că nu se mai simt „acasă” în România.

ADEVĂRUL: De ce ajung unii români să vorbească foarte dur despre România și despre propriul popor?

Valentin Fulger: Deși națiunea și statul ar putea să apară omului obișnuit ca noțiuni abstracte, suprapuse comunității, familiei și individului, ele prind concretețe prin efectele produse, mai ales atunci când ne referim la sistemul de valori, pe de o parte, și la sistemul educațional, pe de altă parte.

Dacă înainte de 1990 statul, prin intermediul sistemului de învățământ, manifesta o preocupare față de insuflarea sentimentului patriotic, este foarte adevărat, într-un mod rigid și chiar imperativ-punitiv, odată cu schimbarea de sistem statul și-a diminuat influența din acest punct de vedere. Adică am trecut dintr-o extremă în alta.

Spre deosebire de noi, alte state, și mă refer aici la cele occidentale pe care le avem drept reper, manifestă o astfel de preocupare pentru cultivarea respectului față de țară și națiune. Cazul Statelor Unite este poate cel mai elocvent din acest punct de vedere.

Când sistemul educațional nu mai exercită o astfel de preocupare, ea rămâne în sarcina familiei, care ar trebui să suplinească această lipsă prin procesul de socializare primară. Și aici intervine o problemă. Mulți dintre părinții de azi sunt născuți cu câțiva ani înainte de 1989 sau după acest an, deci chiar ei au fost lipsiți de cultivarea acestui sentiment prin socializarea secundară, care este, printre alți actori sociali, un atribut al școlii.

De unde provine această percepție negativă asupra României și a românilor?

Nu există o singură sursă a percepției negative. Pe fundalul lipsei de respect față de țară și națiune se adaugă privațiunile care au intervenit de-a lungul anilor și permanentele comparații cu celelalte țări europene, din perspectiva calității vieții, a sistemului educațional, sanitar sau a atitudinii față de cetățean manifestate de administrațiile locale ori de cea centrală.

În permanență, aceste comparații au fost majoritar negative, ceea ce a indus sentimentul de desconsiderare a țării și a poporului care o locuiește. A țării, pentru că este văzută, de multe ori, ca inferioară celorlalte state europene, și a poporului, pentru că acceptă actuala stare de fapt, fiind într-o profundă latență, incapabil să schimbe ceva printr-o reacție.

În ce măsură această percepție se bazează pe realitate?

Judecățile de constatare și cele de evaluare pe care le face fiecare cetățean care intră în contact cu instituțiile publice nu mint, ele fiind bazate pe o realitate proprie României. Există o discrepanță între ceea ce există de fapt și ceea ce ar trebui să existe la nivelul serviciilor oferite de unele dintre aceste instituții, indiferent care sunt ele.

Cetățeanul nu se simte sprijinit, în condițiile în care el este cel care plătește taxe și impozite, susținând administrațiile publice și statul în ansamblu să funcționeze. Aceasta este realitatea din România de azi, omul de rând apreciind că statul nu lucrează pentru el.

În ce măsură experiențele personale și neîncrederea în instituții ajung să se transforme în judecăți despre întreaga societate?

Percepția vieții de zi cu zi în România, pentru cei mai mulți dintre cetățenii ei, este alimentată de dezamăgirile generate de experiențele personale. Fiecare dintre noi își face o reprezentare individuală despre ce înseamnă viața în România.

Reprezentările individuale, prin agregare, conduc la o reprezentare socială colectivă despre ceea ce oferă statul român și, din păcate, aceasta este una majoritar negativă. Mai mult, reprezentările sociale sunt învățate din familie, fiecare anticipând rezultatul contactului cu autoritățile sau al încercării de a se angaja.

Dau exemplul tinerilor absolvenți de liceu sau facultate care, într-o proporție importantă, își doresc să plece din România pentru că aici consideră că nu li se oferă oportunități de angajare și de realizare personală și profesională. Și nu este vorba de imitație, pentru că așa au făcut și alți cunoscuți, ci, din păcate, de actuala stare a lucrurilor din România.

De ce ajung unii români să spună că nu se mai simt acasă în propria țară?

Aici aș răspunde foarte ușor printr-un proverb latin, Ubi bene, ibi patria, adică „Unde-i bine, acolo-i patria”. Mulți români, câteva milioane, au găsit o viață mai bună peste hotare: un loc de muncă, o casă, și-au putut întemeia o familie.

Această țară și-a înstrăinat cetățenii de zeci de ani prin politici sociale și economice prost gândite, sentimentul de acasă în România existând în principal de sărbători și mai ales pentru cei mai în vârstă. În cazul tinerilor și copiilor, mai ales al celor născuți acolo, acest sentiment că România este acasă se va dilua până la dispariție.

Din păcate, înstrăinarea de România funcționează și pentru cei care trăiesc aici, cetățenii simțind că România nu le mai aparține, cel puțin la nivel de percepție.

De ce tind unii români să idealizeze alte țări?

Idealizarea străinătății a funcționat mulți ani în România. Să ne aducem aminte sintagma „Vreau o țară ca afară”. Chiar dacă această idealizare nu coincide întotdeauna cu realitatea, celelalte țări europene la care se raportează românii sunt totuși mult mai funcționale socio-economic decât România.

Este de ajuns să amintim indicatorii Eurostat sau cei raportați de INS pentru a ne face o părere. Evident că acestea se resimt puternic în nivelul de trai și în percepția cetățenilor rezultată în urma comparațiilor, de multe ori considerând că oriunde este mai bine decât în România.

Desigur că există și exagerări, dar este un fenomen real și prezent de multă vreme, care trebuie să ridice multe semne de întrebare partidelor politice, fiind necesar ca acestea să se responsabilizeze în guvernare și să intervină prin măsuri adecvate.