„Am făcut mii de anchete în Ferentari și Giurgiului. N-am găsit niciun caz de fraudă”. Povestea unui fost inspector social
0„Am lucrat în sistemul protecției persoanelor cu dizabilități acum 25 ani, când România era Estul sălbatic și ar fi trebuit să fie plin de fraude și hoții în sistem, așa cum zice Caramitru jr că ar fi azi. Făceam anchete sociale la persoanele cu handicap grav pentru angajarea asistenților personali apoi, periodic, pentru verificare”, scrie Mirel Axinte, fost inspector social pe pagina sa de Facebook.
El povestește că aria sa de lucru acoperea zone precum Ferentari, unde Calea Ferentari se încheia și începea Prelungirea Ferentari, cu case și ghetouri, dar și Prelungirea Ghencea, atunci încă plină de locuințe răzlețe „în porumb”, aflate administrativ în sectorul 5. În sarcina lui intrau și cartierele Giurgiului și, uneori, Alexandria, în apropiere de penitenciarul Rahova.
„Frauda” tolerată: rude sau vecini în locul asistenților
Cea mai mare parte a anchetelor, însă, se desfășura în Ferentari propriu-zis, între Piața Ferentari și Gara Progresu, precum și între Șoseaua Giurgiului și Șoseaua Sălaj. Aici intra în fiecare casă și bloc, de pe străzi precum Iacob Andrei, Livezilor, Baciului, Imașului, Tunsu Petre, Anghel Dogaru sau Stogu. Erau zone cu blocuri-ghetou, dar nu toate de confort scăzut: unele locuințe erau decente și adăposteau inclusiv cadre militare - colonei sau maiori. În plus, mergea frecvent și în Zăbrăuți, o zonă pe care colegele sale o evitau de teamă.
„În anii ăia auzisem și noi de certificate de handicap pentru oameni sănătoși, dar pe la parlamentari sau, oricum, în lumea bună, nu în Ferentari. Nu le luau pentru bani, fiindcă banii erau foarte puțini atunci, ca și acum, le luau pentru alte facilități (import auto fără taxe vamale, scutire impozite pe proprietăți etc). Mă rog, așa circulau poveștile. Eu n-aveam în zona mea senatori sau deputați (erau în Calea 13 Septembrie, în ”blocurile de senatori”, așa le ziceam). Am întâlnit în alea mii de anchete vreun caz care să-mi ridice suspiciuni? Vreun caz de fraudă, certificat de handicap nemeritat, schemă de supt banii statului? Nici măcar unul. Și am făcut anchete pe fiecare stradă, străduță și bloc din zonele astea, mai mulți ani, aproape zilnic”, recunoaște acesta .
Conform afirmațiilor sale, singura „fraudă” întâlnită și tolerată era legată de situația asistenților personali. Persoanele cu handicap grav, care aveau nevoie de îngrijire permanentă, aveau dreptul la un asistent angajat cu contract și carte de muncă. Regulile europene aflate atunci în curs de implementare prevedeau ca acest rol să fie ocupat de un specialist în asistență socială, dar, la salariul minim pe economie, era imposibil să găsești pe cineva dispus să facă o muncă atât de grea și solicitantă psihic. În realitate, cei care ofereau îngrijirea erau, de obicei, membri ai familiei.
„Frauda” apărea atunci când aceștia nu puteau fi angajați oficial. De pildă, o mamă aflată ea însăși în pensie de invaliditate sau o persoană care nu îndeplinea anumite condiții legale. În asemenea cazuri, pe hârtie figura o altă rudă sau un vecin, care beneficia de vechime și contribuții sociale, dar salariul ajungea tot la cel care îngrijea efectiv persoana cu handicap. Axinte precizează că această formă de aranjament era acceptată tacit și de șefi, pentru că reflecta realitatea de pe teren. Alteori, familiile figurau oficial la o adresă diferită de cea în care locuiau efectiv, iar ancheta socială se făcea la adresa din acte, pentru a nu pierde drepturile legale.
Ajutoarele sociale, între umilință și marginalizare
„În rest, am văzut mii de cazuri greu de descris, am văzut oameni care își ascundeau televizorul să nu le iei ajutorul (așa înțeleseseră ei, că dacă au televizor, le ia statul ajutorul de handicap - nu erau chiar absurzi, erau inspectori la asistența socială, unul țăcănit, Bogdan, nevastă-sa se sinucisese - dacă vorbeai 3 minute cu el înțelegeai de ce - așa, Bogdan ăsta făcea poliție cu ei, ai din ce bea apă? nu-ți mai trebuie ajutor. Vinde-ți frigiderul și trăiește din banii ăia!) Am întâlnit oameni, mai ales adolescenți și tineri, care se simțeau rușinați și umiliți că așteaptă ajutoare. Mai ales adolescenții - când intri în casă, părinții se plâng, se aia, îți arată cât de rău trăiesc, că n-au, că ce greu e cu copil cu handicap etc - adolescenții mârâie la ei: taci din gură, numai prositi spui”, continuă Mirel Axinte.
În opinia fostului inspector social, adevărata problemă nu ține doar de România. Persoanele vulnerabile nu așteaptă ajutoarele cu satisfacție, ci trăiesc cu sentimentul de inutilitate și marginalizare. „E un fenomen și în USA (rezultatul: Trump) și în UK (rezultatul: Brexit) de medii sociale post-industriale care și-au pierdut joburile, stilul de viață și sensul”, a scris Axinte.
El subliniază că ajutoarele pasive pot fi doar o soluție pe termen scurt, însă soluția reală este integrarea în societate. „Asta era, de fapt, și politica UE: dezinstituționalizare, integrare în societate. În România e imposibil și acum, darămite acum 25 de ani. Erau leproși atunci, leproși sunt și azi”, afirmă acesta.
Discriminarea multiplă
Ca exemplu, descrie discriminarea multiplă trăită de romi cu dizabilități: „Cum ar fi: rom nevăzător sau rom paraplegic? Din start are interzis să treacă de barieră dacă e rom. Dacă e rom nevăzător sau paraplegic precis se preface sau a fost mutilat de o rețea.”
Conform relatărilor sale, unele dintre cele mai puternice amintiri vin din cartierul Imașului. A întâlnit o familie în care persoana cu handicap era fratele mai mic, iar cel mare, de vârstă apropiată cu el, încerca fără succes să se angajeze. „Pe vremea aia era cu România Liberă, suna, îl chemau, îl vedeau la față: s-a ocupat, nu mai e valabil, mai discutăm. Era un tip foarte calm și liniștit, dar arăta așa cum arăta la culoarea pielii”, notează Axinte, explicând cum discriminarea făcea imposibil accesul la un loc de muncă.
Despre fraude, singurele situații erau de natură formală. Își amintește un caz, tot din Imașului, unde mama, cu handicap grav, reușea să-și țină singură casa, deși nu-și putea folosi decât mâinile. Fiica, de numai șapte-opt ani, mergea impecabil îngrijită la școală, în timp ce oficial figura un alt asistent personal, fictiv.
La Giurgiului, spune că a întâlnit o familie de părinți nevăzători și o fetiță de nouă-zece ani, „foarte dezghețată”, care ținea practic gospodăria în locul adulților. „Nu mai știu cine era oficial asistent personal, însă aia mică era omul bun la toate în casă”, scrie Axinte.
Telefoane, câini și mituri
Conform declarațiilor sale, unele cazuri din teren au rămas de neuitat. În Zețarilor, a întâlnit o familie care vânduse tot ce avea pentru a încerca să strângă bani de tratament pentru o fetiță de 9–10 ani, diagnosticată cu o boală gravă la plămâni, cu șanse minime de supraviețuire fără un transplant. „Îmi spunea tatăl: «Uite, ce să facem, ne uităm la ea cum moare»”, notează Axinte. Ani mai târziu, avea să afle de la o colegă că fetița murise. „Cum să te duci la ăia cu o falcă în cer și una în pământ să-i iei la refec că vor să înșele statul?”, se întreabă el.
În rest, spune fostul inspector, nu a întâlnit nimic „teribil” care să fi ruinat statul sau societatea. „În afară de droguri (și polițiștii la filat în Dăcii 1310, pe care îi știam pe dinafară) și o bătaie între scări, n-am văzut nimic teribil care să ruineze statul și societatea.”
El povestește și o scenă din Zăbrăuți, unde un tânăr avea pe masă un morman de telefoane mobile, obiecte de lux pentru acea vreme. „La plecare, îmi zice: «Vin cu dumneavoastră, să știe ăștia că sunteți de la primărie, să nu vă fure telefonul?»”, rememorează Axinte, adăugând ironic: „Dar hai să fim serioși, nu furtul de telefoane mobile a distrus economia și a mărit deficitul.”
Pe teren, avea și strategii de supraviețuire. În fața haitelor de câini, mergea direct spre ei: „Îi vedeai ciopor, te duceai direct spre ei. Altfel, mârâiau”, iar într-o anchetă din Ghencea recunoaște că a scăpat doar datorită apariției gazdei, după ce întreaga haită începuse să latre la el.
În privința „băieților de cartier”, experiența îl învățase că abordarea directă era cheia. „La băieții cu tatuaje și tăieturi pe față și mâini te duci direct și îi întrebi orice, o adresă, ceva.”
În concluzie, Axinte contrazice miturile legate de violența din Ferentari. „În Ferentari violența există doar în mituri. În afară de bătaia aia între două scări n-am întâlnit violență pe stradă. (...) România e una dintre cele mai sigure țări din lume pe stradă – nu și în casă, cu familia, dacă ești femeie sau copil.”
„E jenant că în 2025 copiii de bani gata se isterizează împotriva săracilor și persoanelor cu handicap că fură statul și munca lor de a se trage din pla corectă. De fapt, nu e jenant, e previzibil și normal. Jenant e că-i aplaudă mii de oameni aparent în firea lor,” conchide Mirel Axinte.
O Românie a decalajelor
Astăzi, România rămâne țara inegalităților. Peste 45% dintre locuitorii de la sat sunt expuși riscului de sărăcie, iar unul din cinci copii adoarme nemâncat, arată un studiu al World Vision. De exemplu, în comuna Râmnicelu din Buzău, 20% dintre oameni depind de ajutorul minim de incluziune. Chiar și așa, discuția despre ajutoarele sociale din spațiul public, consideră specialiștii consultați de Adevărul, rămân departe de realitățile din teren.
„Discuția despre ajutoarele sociale din România este adesea redusă la clișee despre fraudă sau dependență. Realitatea din teren ne arată altceva: România este un stat al inegalităților, unde, deși între 2015 și 2020 rata sărăciei s-a redus de la 27,8% la 10,7%, 75% dintre persoanele aflate în sărăcie locuiesc în mediul rural (World Bank, 2022). România a crescut economic, dar nu pentru toată lumea: rata de risc de sărăcie rămâne printre cele mai ridicate din UE, la 22,6% în 2020. Mai grav, aproape jumătate din persoanele aflate în ultimii 40% ai distribuției veniturilor nu lucrează, iar alte 28% trăiesc din agricultură de subzistență”, explica, de curând, pentru Adevărul, Cristina Bîcîilă, director general al Asociației Ateliere Fără Frontiere (AFF).
Conform spuselor sale, ajutoarele sociale nu sunt un premiu pentru lene, ci o plasă de siguranță minimă.
De partea cealaltă, economistul Andrei Caramitru avertiza recent, pe pagina sa de Facebook, că ajutoarele sociale „empatice” produc efecte adverse: persoane apte de muncă ce preferă sprijinul financiar în locul angajării, muncă la negru pentru a nu pierde beneficiile, rețele de fraudare în jurul prestațiilor mai mari și stimulente greșite legate de alocațiile pentru copii. „Mulți care ar putea lucra vor prefera să nu muncească și să primească ajutoarele (mai ales dacă au mici chestii extra: bani de la vărul din Italia, găini în curte etc)”, scrie Caramitru. El adaugă că „de asta eu sunt pe principiul zero ajutoare. Trebuie să fii responsabil. Ajutorul da să existe, ajutorul de a găsi MUNCĂ. Și dacă îți e foame accepți orice muncă la orice salariu dacă nu te duce capul, însă primești da ajutor să înveți meserie. Deci da ajutoare: dar doar să găsești muncă și să înveți meserie atât , nu cash. Deloc cash. Zero. Nu muncești zaci - asta e - faci foamea până la urmă e problema ta, ghinion. De ce trebuie ceilalți care muncesc să îți dea bani să stai să nu faci nimic? Care e ideea de bază? Ce sens are exact?”, completa Andrei Caramitru.
De curând, ministrul Muncii, Florin Manole, afirma că România „nu are prea mulți asistați social” și că veniturile minime - între 346 și 879 de lei pe lună - „nu permit un trai fără muncă”. El recunoaște existența fraudelor, dar insistă că problema nu este numărul beneficiarilor, ci lipsa controalelor și criteriile incomplete de acordare. „Ajutorul de șomaj nu este o pomană, este o protecție socială legitimă și necesară”, sublinia Manole.
Se încarcă comentariile...
