Ajutoarele sociale, dincolo de clișee: România rămâne țara inegalităților profunde

România, țara inegalităților. Peste 45% dintre locuitorii de la sat sunt expuși riscului de sărăcie, iar unul din cinci copii adoarme nemâncat, arată un studiu al World Vision. De exemplu, în comuna Râmnicelu din Buzău, 20% dintre oameni depind de ajutorul minim de incluziune. Chiar și așa, discuția despre ajutoarele sociale este adesea redusă la clișee, departe de realitățile din teren.

Conform informațiilor publicate de Ministerul Muncii și Solidarității Sociale pentru anul 2022, raportate de către ANPIS, ajutorul social pentru asigurarea venitului minim garantat la nivel național a fost în valoare de 102,3 milioane de euro. Pentru o lună, aceasta înseamnă aproximativ 8,5 milioane de euro.

„Analizele arată că beneficiile socio-economice de a integra pe piața muncii, la un salariu minim brut, aceste categorii de persoane prin intermediul întreprinderilor sociale de inserție sunt de aproape patru ori mai mari decât ceea ce se cheltuiește de la bugetul de stat în momentul de față. În loc să plătească acest venit minim garantat, prin activarea persoanelor beneficiare statul ar primi 212 euro taxe per fiecare angajat, în loc de a plăti aproximativ 50 de euro, valoarea lunară a ajutorului”, declară pentru Adevărul, Cristina Bîcîilă, director general al Asociației Ateliere Fără Frontiere (AFF).

Numărul persoanelor inactive pe piața muncii rămâne însă constant mare. Mai precis, adaugă ea, de zece ani, numărul beneficiarilor de venit minim garantat se situează în jurul a 150.000.

O Românie a decalajelor

„Discuția despre ajutoarele sociale din România este adesea redusă la clișee despre fraudă sau dependență. Realitatea din teren ne arată altceva: România este un stat al inegalităților, unde, deși între 2015 și 2020 rata sărăciei s-a redus de la 27,8% la 10,7%, 75% dintre persoanele aflate în sărăcie locuiesc în mediul rural (World Bank, 2022). România a crescut economic, dar nu pentru toată lumea: rata de risc de sărăcie rămâne printre cele mai ridicate din UE, la 22,6% în 2020. Mai grav, aproape jumătate din persoanele aflate în ultimii 40% ai distribuției veniturilor nu lucrează, iar alte 28% trăiesc din agricultură de subzistență”, explică directorul general AFF.

Asociația AFF a dezvoltat ferma socială bio&co, o întreprindere socială de inserție situată în satul Ciocănari, la doar 40 de kilometri de București. Aici se produc legume ecologice, dar misiunea principală este una socială: oferirea de locuri de muncă și sprijin integrat persoanelor aflate în dificultate, oameni care au fost șomeri de lungă durată, fără locuință sau sprijin familial.

„Ferma există pentru că aceste persoane nu pot intra direct pe piața muncii convenționale, ci au nevoie de un mediu unde să-și recapete treptat încrederea, ritmul și competențele necesare pentru a se reintegra. Aici intervenim noi – pentru a rupe cercul vicios în care lipsa unei locuințe, a sănătății sau a educației îi împiedică să muncească, iar lipsa muncii îi condamnă să rămână în precaritate. La fel de gravă este însă și neîncrederea: mulți participanți în programele noastre de inserție își pierd încrederea în forțele proprii după ani de marginalizare și respingere, iar comunitățile din jur îi privesc cu suspiciune și îi stigmatizează. De aici, un blam constant care adâncește izolarea. Rolul nostru este să reconstruim pas cu pas această încredere”, spune Bîcîilă.

Rata de succes a programelor de inserție derulate de AFF este de 60%. Printre exemplele de reușită se află povestea Dorinei, o femeie care s-a confruntat ani la rând cu lipsa unei locuințe stabile și cu greutăți severe. Prin programul de inserție socio-profesională, ea a beneficiat de consiliere, suport medical și accesul la o muncă decentă la atelierul remesh, unde și-a redescoperit abilitățile de croitorie. Cu sprijinul consilierilor, și-a recăpătat treptat încrederea și a reușit să depășească fricile care o blocau. Astăzi, Dorina are contract de muncă într-un hotel din București, o reușită care arată că atunci când oamenii vulnerabili sunt sprijiniți și respectați, pot construi un nou început.

Un alt exemplu arată dimensiunea problemei la nivel local. „Locuitorii din Ciocănari, acolo unde este situată ferma noastră, ar putea teoretic să meargă la muncă în București, dar costul navetei ar consuma o parte semnificativă din salariu. În aceste condiții, inserția locală, prin economie socială, devine o soluție realistă”, punctează Cristina Bîcîilă.

Stigmatul vulnerabilității

Conform spuselor sale, în spațiul public există o tendință crescândă „de a culpabiliza grupurile vulnerabile pentru propria lor vulnerabilitate”. 

 „Este o abordare superficială și nedreaptă. Nu poți cere unui om să concureze de la egal la egal pe piața muncii dacă îi lipsesc condițiile minime: o locuință decentă, acces la servicii de igienă și sănătate, șansa de a-și odihni copilul și de a-i oferi un spațiu pentru a-și face temele. Economia socială este o parte din soluție. În Uniunea Europeană, acest sector creează 13,6 milioane de locuri de muncă și contribuie cu 8% la PIB. În România, întreprinderile sociale de inserție, precum bio&co, pot transforma prestațiile sociale în contribuții fiscale: în loc ca statul să plătească circa 50 de euro pe lună ajutor minim, fiecare persoană integrată pe piața muncii generează venituri fiscale de peste 200 de euro. ONG-urile și întreprinderile sociale oferă locuri de muncă adaptate, consiliere, hrană, sprijin educațional și medical. Dar pentru ca aceste inițiative să aibă impact la scară mare, este nevoie de politici publice coerente și integrate: care să trateze simultan problema locuirii, a sănătății, a educației și a angajării.

Ajutoarele sociale nu sunt un premiu pentru lene, ci o plasă de siguranță minimă. Ceea ce lipsește sunt investițiile pe termen lung în economie socială și în inserție socio-profesională, ca servicii publice recunoscute și susținute. Numai așa vom putea trece de la o Românie a inegalităților la o Românie a șanselor reale pentru toți”, adaugă ea.

De partea cealaltă, economistul Andrei Caramitru avertizează pe pagina sa de Facebook că ajutoarele sociale „empatice” produc efecte adverse: persoane apte de muncă ce preferă sprijinul financiar în locul angajării, muncă la negru pentru a nu pierde beneficiile, rețele de fraudare în jurul prestațiilor mai mari și stimulente greșite legate de alocațiile pentru copii. „Mulți care ar putea lucra vor prefera să nu muncească și să primească ajutoarele (mai ales dacă au mici chestii extra: bani de la vărul din Italia, găini în curte etc)”, scrie Caramitru. El adaugă că „de asta eu sunt pe principiul zero ajutoare. Trebuie să fii responsabil. Ajutorul da să existe, ajutorul de a găsi MUNCĂ. Și dacă îți e foame accepți orice muncă la orice salariu dacă nu te duce capul, însă primești da ajutor să înveți meserie. Deci da ajutoare: dar doar să găsești muncă și să înveți meserie atât , nu cash. Deloc cash. Zero. Nu muncești zaci - asta e - faci foamea până la urmă e problema ta, ghinion. De ce trebuie ceilalți care muncesc să îți dea bani să stai să nu faci nimic? Care e ideea de bază? Ce sens are exact?”, conchide Andrei Caramitru.

Totodată, de curând, ministrul Muncii, Florin Manole, afirma că România „nu are prea mulți asistați social” și că veniturile minime - între 346 și 879 de lei pe lună - „nu permit un trai fără muncă”. El recunoaște existența fraudelor, dar insistă că problema nu este numărul beneficiarilor, ci lipsa controalelor și criteriile incomplete de acordare. „Ajutorul de șomaj nu este o pomană, este o protecție socială legitimă și necesară”, sublinia Manole.

Astfel, în timp ce în mediul online circulă voci care cer restrângerea drastică a sprijinului financiar, pe teren, cifrele și exemplele arată o Românie fragmentată, unde asistența socială rămâne pentru sute de mii de oameni singura plasă minimă de siguranță.

Unde sunt cei mai mulți beneficiari

Începând cu 1 ianuarie 2024, ajutorul social și alocația pentru susținerea familiei au fost comasate într-un singur mecanism, venitul minim de incluziune, actualul sprijin financiar acordat persoanelor și familiilor aflate în dificultate.

Peste 259.000 de români au beneficiat în 2024 de venitul minim de incluziune, noul sprijin social care a înlocuit ajutorul social și alocația pentru susținerea familiei.

Conform datelor Ministerului Muncii, 259.418 persoane au beneficiat de acest sprijin în 2024. Legislația prevede însă ca persoanele apte de muncă ce primesc VMI să desfășoare lunar activități de interes local și să caute un loc de muncă prin intermediul agențiilor teritoriale pentru ocuparea forței de muncă. 14.855 de beneficiari au refuzat aceste obligații și au pierdut dreptul la ajutor.

Cele mai ridicate valori s-au înregistrat în județele Dolj (15.310), Bacău (12.820), Buzău (11.643), Suceava (11.537) și Teleorman (11.292). La nivel local, situația este și mai puternic resimțită: în comuna Râmnicelu (Buzău), 876 din cei 4.726 de locuitori, adică aproape 20%, trăiesc din venitul minim de incluziune. Alte exemple sunt Valea Moldovei (Suceava), cu 832 de beneficiari, și Slobozia Bradului (Vrancea), cu 777.

De la 1 martie 2024, cuantumul lunar al ajutorului a fost stabilit la 346 de lei pentru o persoană singură, 504 lei pentru o persoană de peste 65 de ani și 879 de lei pentru o familie cu copii. Sumele se indexează anual în funcție de inflație, pentru a-și păstra valoarea reală.