Ceauşescu-Voitec-Maurer, naşii poliţiei politice din epoca de aur

îndreptată împotriva a 20 milioane de oameni, locuitorii României. O "poliţie politică" ale cărei urme adânci le-am găsit, bine marcate, în arhiva de Cadre a Scânteii. Într-un dosar cu

îndreptată împotriva a 20 milioane de oameni, locuitorii României. O "poliţie politică" ale cărei urme adânci le-am găsit, bine marcate, în arhiva de Cadre a Scânteii. Într-un dosar cu coperţi albastre în care se află, în afară de legi privind păstrarea secretului de stat, păstrarea secretului corespondenţei sau păstrarea unei anumite conduite în relaţiile cu străinii, şi mai multe tipuri de angajamente. Angajamente semnate, în grup sau individual, de numeroşi redactori de la Scânteia. Angajamente privind respectarea acestor legi şi păstrarea "cu sfinţenie" a secretului lor. Cu "sfinţenie" şi "cu avizul Securităţii". Aşadar, un dosar al "secretelor cu ochi albaştri". Un dosar căruia i-am spus simplu: "dosarul albastru".
De ani buni, dar, mai ales, din '99, de când cu Legea Ticu, se tot vorbeşte în România de "poliţia politică". De "
poliţia politică
a fostului regim". Unii au identificat această "poliţie politică" doar cu fosta Securitate. şi au nuanţat. În anii '50, în obsedantul deceniu, "poliţia politică" ar fi fost una de-a dreptul criminală, care doar bătea, bătea, bătea. şi lăsa urme. şi victime. "Urme" şi "victime" care, după '64, mai ales în anii '70, nu ar mai fi existat. Asta pentru că atunci, în anii '70 şi '80, ar fi fost vorba de o poliţie politică de o cu totul altă factură. O "poliţie politică" dotată cu minţi luminate şi mulţi patrioţi. O "poliţie" în care erau două categorii de securişti: securişti răi şi securişti buni. Alţii au spus că şi miliţia, şi procuratura, şi justiţia, ba chiar şi medicina (psihiatria, mai ales) au reprezentat "poliţia politică". şi, deasupra, pe puntea de comandă, la timonă, partidul unic, marele comanditar al "poliţiei politice". O noţiune abstractă, fără chip şi fără nume, căreia s-a încercat, într-o tentativă de exorcizare publică, să i se spună eufemistic: BANALITATEA RĂULUI. Nimeni însă nu a pus degetul pe rană. Nimeni nu a spus cine a dat OK-ul, cine a dezlegat câinii Infernului, cine a deschis Cutia Pandorei unor legi aberante. Cine a dat, deci, girul Legilor Răului? În arhiva Scânteii, chiar în celebra arhivă a Cadrelor de la Scânteia, Adevărul a găsit trei "nume-tabu": Ceauşescu, Voitec şi Maurer. Trei nume aşezate pe tot atâtea legi şi/sau hotărâri de guvern (celebrele HCM) cu putere de lege: Legea nr. 23, din 1971, privind apărarea secretului de stat, HCM 19, din 1972, privind "unele măsuri în legătură cu apărarea secretului de stat" şi HCM 18, din 1972, privind "relaţiile cu străinii". Sunt, practic, legile şi directivele de partid şi de stat semnate, în 1971 şi 1972, de Nicolae Ceauşescu, în calitate de preşedinte al Consiliului de Stat, de ştefan Voitec, în calitate de preşedinte al Marii Adunări Naţionale, şi de Ion Gheorghe Maurer, în calitate de preşedinte al Consiliului de Miniştri. Cele trei legi (din care vom prezenta în facsimil, deocamdată, fără comentarii, importante fragmente, pentru ca în numărul viitor să revenim cu amănunte şi comentarii) au fost prelucrate în toate unităţile/organizaţiile socialiste, evident şi la Scânteia, semn că toate lucrau cu "secretul de stat". Cu cât erau mai sus puse în ierarhie, "unităţile", "organizaţiile" şi "organele" de partid şi de stat erau mai abitir vizate de cele trei legi. Legi care, pe alocuri, prin părţile esenţiale, datorită aşa-ziselor "secrete" de "apărat", deveneau una mai absurdă decât alta. Un singur exemplu de "secrete absurde", la Scânteia: în timp ce, în anii '80, o ţară întreagă asculta cu sufletul la gură informaţiile, despre înfometare şi întuneric, despre cozi şi frig, despre dărâmarea bisericilor, despre tinerii împuşcaţi mortal la trecerea frontierei spre Iugoslavia sau Ungaria, despre vânzarea de oameni (nemţi, evrei şi chiar români) şi despre câte alte grozăvii din gulagul românesc, ştiri difuzate în eter de Europa Liberă şi de alte posturi străine, pentru ziariştii scânteişti, aceleaşi informaţii sosite prin telex, via Agerpres, cu indicativul "de uz intern" erau clasificate "secret de serviciu". Cine le comenta, cine le colporta risca să-şi piardă pâinea. şi, de ce nu, chiar libertatea.