Povestea castanelor comestibile din România, delicatesele toamnei, găsite tot mai rar în piețe. Cum se făcea rachiu din ele

Castanele comestibile au o istorie străveche în România, legată de pădurile seculare din Maramureș și Oltenia. La mijlocul secolului XX, fabricile de conserve produceau zeci de tone de piure. Fructele autohtone sunt tot mai greu de găsit în piețe, iar România importă de nouă ori mai mult.

Castane prăjite. Foto: Isa KARAKUS, Pixabay

Majoritatea castanelor comestibile vândute în supermarketurile românești provin din import, unele fiind aduse de la mii de kilometri, din China. În piețe însă, românii mai pot găsi și castane autohtone, provenite, în general, din cele două regiuni cu tradiție în cultivarea castanilor comestibili: Maramureș și zona subcarpatică a Olteniei (Tismana, Gorj), la care se adaugă și zona Băile Herculane. Totuși, România importă de aproape zece ori mai multe castane decât produce, arată statisticile.

În anii ’60, castanele românești își trăiau epoca „de glorie”. Fabrica de conserve din Baia Mare producea anual aproape 100 de tone de piure de castane, iar fructele proveneau de la cei aproape 50.000 de castani din regiunea Maramureșului.

Suprafețele ocupate de castani au fost afectate, de-a lungul timpului, de secetă și boli, care au influențat și producția. Totuși, există locuri, ca Baia Mare, Cavnic și alte localități din Maramureș, unde localnicii au castani comestibili în curți, pe care îi îngrijesc și de ale căror fructe se bucură toamna.

Castane comestibile. Foto: Randgruppe, Pixabay

Castanii comestibili ar fi crescut pe teritoriul României încă din cele mai vechi timpuri, potrivit unor cercetători. Există însă și ipoteza că au fost aduși de romani, în urmă cu aproape 2.000 de ani, sau răspândiți în Evul Mediu de călugări. Arborii s-au dezvoltat în zone ferite de curenții reci, ca regiunea Băile Herculane, cunoscută pentru influențele sale mediteraneene, și împrejurimile orașului Baia Mare, din Maramureș.

De unde provin castanii comestibili din România

Originea castanilor comestibili din România a fost dezbătută de-a lungul timpului de cercetători. Un studiu publicat în 2024 în revista științifică „Diversity”, de Daniel Răduțoiu și Sina Cosmulescu, de la Universitatea din Craiova, arată că specia Castanea sativa se întâlnește în principal în două regiuni ale țării: dealurile din împrejurimile orașului Baia Mare și zona subcarpatică a Olteniei.

„Există opinii diferite privind prezența castanului pe teritoriul României: castanul a supraviețuit din Terțiar până în prezent în locurile adăpostite de curenții reci; specia a fost introdusă acum 2.000 de ani, în timpul colonizării romane a Daciei; sau castanul a fost adus în sudul României de călugării greci, în secolul al XIV-lea”, arătau autorii studiului.

În Oltenia, castanii comestibili se întâlnesc în special în județele Gorj și Mehedinți, în locuri ca Tismana, Pocruia, Polovragi, Glogova și Baia de Aramă. Arborii preferă versanții însoriți, solurile bine drenate și zonele ferite de curenții reci.

Pădurile de castani comestibili sunt însă rare în România și au o valoare ecologică ridicată. Ele fac parte din habitatele forestiere protejate la nivel european, datorită biodiversității pe care o adăpostesc.

Sute de vagoane de castane recoltate din Maramureș în anii '50

În anii ’50, castanele comestibile din Maramureș au început să fie valorificate la scară industrială. Până atunci, fructele erau consumate în principal proaspete, fierte sau coapte, însă se alterau relativ repede după recoltare.

„Din pădurile aflate în jurul orașului Baia Mare se recoltează anual între 225–315 vagoane de castane. Deși recoltele sunt bogate, totuși, din cauza conținutului mare de apă și a o serie de proprietăți specifice acestor fructe, castanele se alterează relativ repede după recoltat. Pentru ca această bogăție naturală a regiunii să poată fi mai bine valorificată, nu de mult, un colectiv format din inginerii Spiridon Florescu, Nicolae Tuzilă, mecanicul șef Carol Kerkca și tehnicianul Petru Anghel de la fabrica Agrofruct din Baia Mare au conceput și proiectat o instalație specială pentru industrializarea acestui fruct mult căutat de industria de cofetărie cât și de către populație pentru consumul casnic”, informa, în 1959, ziarul „Pentru socialism”.

Castanele sunt considerate delicatesele toamnei. Foto: PIXABAY

Instalația, realizată de cooperativa „Unirea” din Carei, cuprindea o mașină de curățat castane, un uscător rotativ și aparate pentru controlul temperaturii și umidității. Potrivit ziarului, mașina putea curăța în opt ore o cantitate de castane pentru care un muncitor ar fi avut nevoie de aproape 35 de zile. 

„Nu peste mult timp, în rafturile magazinelor vor apărea noi produse, printre care: piure de castane condimentat cu vanilie și rom, făină de castane și castane în sirop. Ele vor putea fi consumate în orice perioadă a anului. Fabrica va produce anual, pentru consumul populației, peste 500 de tone din noile produse”, mai relata ziarul „Pentru socialism”, în 1959.

Fabrica de conserve producea zeci de tone de piure de castane

La începutul anilor '60, fabrica de conserve „Agrofruct” din Baia Mare producea zeci de tone de piure de castane, o delicatesă care putea fi păstrată mai mulți ani.

„Castanele fierte trec printr-o mașină care se curăță de coajă. Miezul obținut se strecoară și se amestecă cu zahăr, rom și vanilie. Se umplu borcane de 500 gr. care după sterilizare sînt trimise unităților comerciale”, informa publicația Magazin, în 1962.

Fabrica urma să producă în 1962 între 85 și 90 de tone, față de numai 31 de tone în 1960. Fructele erau culese din pădurile din apropierea localității Șomcuta Mare, aflată la 15 - 20 de kilometri de Baia Mare, unde castanii se găseau în vecinătatea livezilor de meri și a plantațiilor de viță-de-vie.

„Pe culmea Lenceșului, locul pomilor fructiferi și al viței de vie este luat de o pădure puțin obișnuită. Copacii falnici, cu o coroană asemănătoare nucului și o înălțime de 30–35 metri, sunt răspândiți pe o suprafață bunicică. Dar pe timp de vară, frunzele lor lucioase și deosebit de bogate îți dau impresia că te găsești într-o pădure de pe țărmurile Mediteranei”, informa Ion Herțeg, autorul relatării.

Fructele erau protejate de un înveliș cu țepi ascuțiți, numit de localnici „gubă”, care se deschidea în zilele însorite, lăsând castanele să cadă. În toamnele ploioase, fructele trebuiau desprinse din înveliș prin lovirea acestuia cu ciomege.

„La Șomcuta Mare și în împrejurimile orașului Baia Mare sunt castani care ating vârsta de 100–200 de ani și chiar mai mult. La Tismana este un castan despre care se spune că ar avea o vârstă de 1000 de ani. Și am înclina să dăm crezare acestui lucru întrucât diametrul trunchiului lui măsoară 2,60 metri”, relata publicația.

În 1962, numai fabrica „Agrofruct” primise 12 vagoane de castane din regiune, alte cantități fiind comercializate prin rețeaua Aprozar. Specialiștii estimau că sunt aproximativ 45.000 de castani în Maramureș, din care puteau fi selectate exemplare cu fructe mai mari, pentru înmulțire și dezvoltarea unor noi plantații.

„Valoarea deosebită a fructelor cât și calitatea lemnului de castan fac ca acest arbore să aibă o căutare din ce în ce mai mare și să fie extins în zonele favorabile creșterii lui. Peste câțiva ani, noi păduri de castani vor împânzi dealurile maramureșene și cantități tot mai mari de fructe vor fi prelucrate la fabrica din Baia Mare”, informa Ion Herțeg în 1962.

Estimările optimiste ale vremii au fost însă umbrite, în deceniile următoare, de declinul pădurilor de castani, afectate de climă, dar și de o boală provocată de ciuperca Cryphonectria parasitica, care a dus la uscarea multor arbori.

Pădurile seculare de castani de la Tismana

La sfârșitul secolului al XIX-lea, pădurile de castani comestibili din împrejurimile Mănăstirii Tismana, din Gorj, erau cunoscute pentru frumusețea și vechimea lor. În 1898, ziarul „Timpul” publica articolul „Castanul și fabrica rachiului de castane”, oferind o descriere pitorească a ținutului Tismanei, preluată din lucrarea istoricului Alexandru Ștefulescu.

„Se găsesc și la noi în Gorj, în împrejurimile pitorești ale mănăstirei Tismana, asemenea păduri de castani, care au o vechime de sute de ani. Numai cine n-a văzut Tismana, înfiptă pe stânca cavernoasă și măcinată de vremi a culmei cu același nume, vârâtă între giganții munților și Cioclovina, lipită de Stărmina, stâncă dinspre miază-zi, ce amenință a o acoperi sub năruirea ei năprasnică, frumoasa cascadă ce-i străbate curtea pe sub pământ, sfărâmându-se din stâncă în stâncă, cu un zgomot dulce și moleșitor până se pierde în sânul Tismanei, păduri de castani seculari, alunișuri dese — haină verde mătăsoasă țesută de mâna naturii, numai acela nu-și poate închipui fantasticul și mărețul tablou ce înfățișează priveliștea Tismanei”, scria Alexandru Ștefulescu, citat în „Timpul”.

Articolul din 1898 prezenta și întrebuințările castanelor, considerate fructe hrănitoare, care puteau fi uscate, măcinate pentru prepararea pâinii sau folosite la îngrășarea animalelor.

„Se poate scoate din castană și un bun rachiu, și borhotul poate servi la îngrășatul vitelor.  Bogăția în spirt a castanei este, dar, foarte mare. Făcând să încolțească castanele înainte de a le usca, dezvoltăm în ele zahărul, și se pot astfel păstra mai mulți ani, pentru ca să putem face rachiu din ele fără întrerupere și să ne facem provizie în anii de belșug”, informa ziarul.

Publicația explica și procedeul de obținere a alcoolului, prin înmuierea, zdrobirea și fermentarea castanelor, urmate de distilare. Ea mai arăta că din 100 de kilograme de castane se puteau obține aproximativ 20 de litri de alcool de 90 de grade. 

Tradiția culesului castanelor s-a păstrat în zona Tismanei. Pădurile din împrejurimi sunt căutate toamna de familii care adună fructele ascunse în învelișuri cu țepi, numite local „măgălii”. 

Pădurea de castani comestibili din Ghelari

O altă pădure de castani comestibili se află la marginea satului Ghelari, din județul Hunedoara, în Munții Poiana Ruscă. Plantația se întinde pe aproape 20 de hectare și ar fi fost înființată în urmă cu peste șapte decenii, pe locul unei culturi mai vechi, datând de la începutul secolului XX.

În fiecare toamnă, pădurea este vizitată de localnici și turiști, atrași de castanele comestibile și de peisajele din Ținutul Pădurenilor.

„În ultimii ani, unii dintre castani au fost afectați de uscăciune sau au fost doborâți de vânt. Printre ei se văd crescând alte feluri de arbori, în special stejari și fagi”, relata Marusia, o localnică din Ghelari, pentru Adevărul.

Pădurea ascunde și urme ale trecutului minier al zonei. Potecile ei coboară spre Poiana Alicului, unde s-ar fi aflat o veche mănăstire medievală, despre care unii istorici au susținut că ar fi fost ctitorită de familia lui Ioan de Hunedoara. 

România importă castane

În România producția de castane a fost în declin în ultimii ani. Potrivit datelor FAOSTAT, baza statistică a Organizației Națiunilor Unite pentru Alimentație și Agricultură (FAO), România a raportat o producție de numai 50 de tone de castane comestibile în 2024, față de 90 de tone în 2023. Producția a scăzut astfel cu peste 44 la sută într-un singur an. Suprafața recoltată raportată pentru 2024 a fost de zece hectare.

În schimb, România a importat 377 de tone de castane proaspete sau uscate în 2025, potrivit statisticilor comerciale internaționale UN Comtrade, valoarea importurilor depășind 1,36 milioane de dolari. Italia a fost principalul furnizor, cu aproape 142 de tone, urmată de Germania, cu peste 94 de tone, și Țările de Jos, cu peste 85 de tone. Castane au mai fost importate din Spania și Grecia, dar și din alte țări.

La nivel mondial, producția de castane a depășit 2,1 milioane de tone în 2024, iar China a ocupat primul loc, cu aproximativ 1,53 milioane de tone, reprezentând aproape trei sferturi din producția globală raportată. În Europa, printre producătorii importanți se numără Spania, Turcia, Italia, Grecia și Portugalia.

Mulți români tânjesc după castanele coapte

Castanele comestibile continuă să fie apreciate de români, în special toamna, când mirosul fructelor coapte amintește de piețele și străzile pe care acestea erau vândute fierbinți, în cornete de hârtie. Unii români se plâng de prețurile ridicate și de calitatea inegală a fructelor comercializate în magazine.

O discuție recentă pe platforma Reddit, pornită de la nemulțumirea unui cumpărător care a plătit 40 de lei pe kilogramul de castane, a adunat numeroase experiențe similare.

„Castanele comestibile în România sunt, în general, o glumă proastă. Cred că 3 din 10 sunt OK, restul râncede, putrede. Rar găsești loturi bune. De ce în fiecare an e bătaia asta de joc? 40 de lei kilogramul, apropo”, s-a plâns acesta.

Alți cumpărători i-au dat dreptate, reclamând că numeroase fructe sunt mucegăite, greu de curățat sau lipsite de gust.

„3 din 10 este valabil și pentru castanele de la supermarket. Atât doar că au fost 25 de lei pe kilogram”, a răspuns un participant la discuție.

„Și soiul pare total altul decât ce mănânci în Turcia. Astea se cojesc incredibil de greu sau rămâne pielița aia lipită de ele (și am încercat cu înmuiat în apă, băgat la cuptor cu aburi). Și da, dacă ai noroc să prinzi un lot cu mucegai, mai bine arunci banii pe fereastră”, a adăugat altcineva.

Unii români susțin însă că încă mai pot fi găsite castane autohtone gustoase, la prețuri mai mici, în piețe. Unul dintre aceștia a povestit că a găsit în Piața Centrală din Târgu Jiu castane românești cu 15–20 de lei kilogramul.

„Au fost și foarte bune, chiar dacă mai mici decât cele din Grecia sau Italia, care se găsesc de obicei în supermarketuri”, a relatat acesta.

Alții și-au amintit de castanele coapte pe străzile Franței și Turciei, apreciate pentru gustul și aroma lor.

„Da, eu le compar cu cele din Franța, alea făcute pe stradă la foc. Alea sunt geniale. Am nimerit uneori și la noi asemănătoare, dar cred că așa, o dată pe an, să am noroc de ele la noi”, a povestit un român.

Unii au recomandat castanele gata preparate, conservate în borcane,.

„Sunt foarte bune, dar nu e același farmec ca atunci când le scoți din coajă și le mănânci calde”, este de părere altcineva.

Unii români au povestit că au început să planteze castani comestibili în propriile grădini, deși arborii cresc greu.

„Pentru că nu mai avem castani, s-au cam uscat toți. Ultimii pe care i-am avut în pădure s-au uscat acum vreo 15 ani”, a relatat un român.