Video „I-am văzut pe deținuți când au fugit”. Povestea evadării dramatice din infernul de la Cavnic, relatată de un fost miner

Cavnic, fost oraș minier din Maramureș, păstrează amintirea unuia dintre cele mai dure lagăre de muncă pentru deținuții politici. În 1953, mai mulți prizonieri au evadat din mina care le era și închisoare, iar un fost miner, copil pe atunci, își amintește și astăzi momentul.

Ioan Ceteraș a muncit în mina de la Cavnic. Foto: Daniel Guță ADEVĂRUL

Peste 4.000 de oameni trăiesc în Cavnic, un fost oraș minier din Maramureș, cunoscut pentru minele sale metalifere, de aur, argint și cupru. În anii ’50, Cavnic a fost locul unui temut lagăr pentru deținuții politici, intrat în legendă ca locul unei evadări faimoase.

Orașul minelor de aur, argint și plumb

Minele de aur, argint și plumb din Cavnic au fost cunoscute încă din perioada medievală. Vreme de cinci secole, viața în localitatea din Maramureș, aflată într-un decor montan spectaculos, la 30 de kilometri de Baia Mare, a gravitat în jurul exploatărilor miniere din vecinătate.

Orașul minier s-a dezvoltat la mijlocul secolului XX, când primele blocuri muncitorești au fost ridicate în valea îngustă a Cavnicului, unde se înghesuiseră până atunci, înșirate de-a lungul drumului, casele vechi ale familiilor de mineri, uzinele și instalațiile miniere, unele vechi de peste două secole.

La Cavnic, turiștii găsesc ruinele uneia dintre cele mai vechi topitorii pentru extragerea aurului din Europa, înființată în secolul al XVIII-lea. Pe valea Cavnicului, un alt monument, Piatra Tătarilor, amintește de ultima invazie tătară din 1717 în Maramureș.

Tătarii au pătruns în zonă, au jefuit și au distrus așezări, iar la Cavnic ar fi fost opriți de localnici. „Anno 1717 usque hic fuerunt tartaris” („În anul 1717 până aici au ajuns tătarii”) stă scris pe stâlpul masiv de piatră, de care se leagă și obiceiul brondoșilor din Cavnic, localnici care, cu măști, clopote și zgomot, ar fi reușit să îi alunge pe invadatori.

Piatra tătarilor. Foto: Daniel Guță. ADEVĂRUL

Și tot la Cavnic, în fața bisericii „Sf. Varvara”, ridicată în jurul anului 1812, a fost ridicat bustul faimosului Ignaz von Born (1742–1791), savant din secolul al XVIII-lea, care s-ar fi născut aici la 26 decembrie 1742.

În Cavnic, pe lângă ruinele și clădirile miniere aflate în conservare, iese în evidență însă un alt monument, mai familiar localnicilor decât statuia mineralogului vienez. Ansamblul din curtea minei, închisă din 2007, înfățișează doi mineri sfredelind piatra muntelui cu un pickhammer, așezați pe un soclu susținut de patru pitici.

Monumentul minerilor. Foto: Daniel Guță. ADEVĂRUL

Monumentul minerilor oferă orășelului minier un detaliu desprins din basmul Albei ca Zăpada, însă, în poveștile reale ale Cavnicului, locul prințeselor a rămas gol, iar personajele principale au fost cel mai adesea minerii.

Marea evadare a deținuților politici

Galeria minieră Rainer, marcată și ea de un monument dedicat minerilor, a fost locul unui astfel de eveniment rămas în istoria locală. La 6 iunie 1953, când pe locul actualului spital din Cavnic se afla un lagăr de muncă prin care au trecut numeroși deținuți politici, un grup de 14 oameni a reușit să evadeze din mina care le era și închisoare, fugind în pădurile din jur.

Deținuții lucrau la mina de plumb, iar planul fusese gândit încă de pe vremea când unii dintre ei se aflau la Baia Sprie. După mutarea la Cavnic, au reluat pregătirile și au atras alți deținuți în grup. La ieșirea din mină, în zona stației Rainer, cei 14 s-au urcat în două corfe. Primii evadați au reușit să imobilizeze gardianul și muncitorul civil care păzeau ieșirea, apoi au urcat pe scări și au dispărut în pădurea din jurul lagărului.

Evadații au fost Ion Ioanid, Ion Pantazi, Constantin „Titi” Coșereanu, Mircea Vueric, frații Ion și Gheorghe Brânzaru, frații Ion și Simion Cojocaru, Alexandru Ciocâlteu, medicii Miltiade Ionescu și Paul Iovănescu, Colea Ungureanu, Ghiță Chiper și Titi Spânu. Unii au fost prinși după câteva zile, alții au reușit să reziste în libertate săptămâni sau chiar luni. Ion Ioanid și Titi Coșereanu au ajuns până la București, unde s-au ascuns cu ajutorul unor prieteni și cunoscuți.

„Punctul meu de vedere, la care ţin mult de tot, este că această evadare nu a fost o goană după recăpătarea libertăţii. Pentru că lagărul mare care era afară nu putea să ne ofere ceea ce ne mobiliza şi ne preocupa pe noi. Sensul şi substratul acestei evadări a fost altul: am vrut şi noi o dată, în teroarea şi-n spaima aceea care domnea peste tot, mai ales în închisoare, să demonstrăm că totuşi nici acest ermetism comunist nu este chiar total”, relata medicul Miltiade Ionescu, citat pe pagina „Memorialul Sighet”, Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, instituția muzeală înființată în fosta închisoare din Sighetu Marmației.

După evadare, represaliile asupra celorlalți deținuți rămași în lagăr au fost dure. Cornel Onaca, fost deținut politic, își amintea atmosfera de teroare instaurată de paznici și ofițeri în zilele care au urmat.

„Ofiţerii şi paznicii gardieni, plini de furie şi turbaţi, şi-au pierdut stăpânirea de sine, aplicând împotriva noastră măsuri de un barbarism, de o duritate şi de o ferocitate rare. Suspecţii bănuiţi de tăinuire au fost izolaţi, încarceraţi, reducându-li-se parţial mâncarea, iar la unii total. Surprinzător, nimeni şi niciodată nu a făcut aluzii pentru incriminarea evadaţilor, din cauza cărora noi eram supuşi acum măsurilor drastice ordonate drept pedeapsă. Dimpotrivă, manifestam sentimente frăţeşti faţă de cei care şi-au primejduit viaţa”, relata fostul deținut Cornel Onaca, citat de „Memorialul Sighet”.

Evadarea de la Cavnic a avut ecouri în afara României

Evadarea de la Cavnic și viața din lagărul de muncă au fost reflectate și în mărturii ajunse cunoscute în afara țării. Arhivele Radio Free Europe (Europa Liberă) au păstrat un raport din 1956, bazat pe relatarea unui fost deținut român, care descria colonia de muncă de la Cavnic și fuga unor deținuți din mină.

Colonia Cavnic Foto: Primaria Cavnic

„La circa 18 kilometri de Baia Sprie se găsește colonia de muncă Cavnic. Spre deosebire de colonia de muncă Baia Sprie, această colonie este așezată la marginea satului cu același nume. Această colonie este mult mai redusă decât cea de la Baia Sprie, având circa 400 de deținuți, exploatarea fiind mult mai mică”, se arăta în document.

Acesta menționa că la Cavnic erau trimiși deținuți care lucraseră anterior la Baia Sprie și aveau deja experiență în munca din subteran. Condițiile erau considerate asemănătoare celor din colonia de la Baia Sprie. Despre evadare, tânărul amintea, cu unele confuzii specifice zvonurilor din acei ani, că deținuții au acționat la ieșirea din mină, folosindu-se de vagonetele cu minereu și de momentul în care aceștia ajungeau la poarta principală de control.

„Un număr de 10 deținuți au organizat o evadare. Ei s-au așezat în vagonetele de minereu, acoperindu-se cu minereu. Imediat ce vagonetele au fost scoase afară prin poarta principală de control, ei au ieșit din vagonete, au atacat paza exterioară și cea interioară cu răngi de fier de care se folosesc la lucru. Milițienii, surprinși, nu au avut timpul să riposteze”, se arăta în raport.

Alarma a fost dată imediat, iar autoritățile au declanșat căutări ample în zona Cavnic – Baia Sprie - Baia Mare.

„Imediat ce paza a fost anihilată, deținuții au luat drumul spre pădure și munte, care era de altfel în fața lor, risipindu-se din primul moment. S-a dat alarma, pornindu-se imediat de urmele lor. Au fost trimise unități de securitate de la Baia Sprie și Baia Mare”, nota sursa citată.

Raportul mai arăta că autoritățile comuniste au anunțat populația că evadații ar fi „criminali de drept comun” și au cerut localnicilor să anunțe miliția dacă îi văd. Unii dintre fugari au fost prinși rapid, însă alții au reușit să reziste luni întregi în libertate.

„În curs de 8 luni alți 8 au fost prinși în localitățile unde se stabiliseră. Unul singur, care făcea parte dintr-un grup de rezistență din Vrancea, nu a fost prins până în anul 1955, octombrie, când sursa noastră a fost eliberată din închisoare”, se mai arăta în document.

Martor al evadării, ajuns la 80 de ani

Unii localnici în vârstă încă își amintesc evenimentul. Printre ei se numără Ioan Ceteraș, un fost miner născut în Cavnic, care a locuit și a muncit toată viața aici. 

1/10

Orașul Cavnic Foto Daniel Guță ADEVĂRUL (55) jpg Foto: Picasa

„Eram copil atunci și i-am văzut pe deținuți când au fugit. Stăteam chiar acolo, lângă mină”, a relatat, pentru Adevărul, Ioan Ceteraș, fostul miner, ajuns la 80 de ani.

Vârstnicul spune că deținuții politici au lucrat în minele Cavnicului până spre mijlocul anilor ’50, înainte ca lagărul să fie desființat.

„Eu nu am lucrat cu ei, nu i-am apucat, dar i-am văzut când au fugit. Au reușit să fugă aproape toți. Au mai rămas cei care trebuiau deja să se elibereze. După aceea i-au prins și i-au dus prin alte părți”, spune localnicul.

În mine, munca era grea și pentru deținuți, și pentru minerii obișnuiți. Ioan Ceteraș spune că avea rude care au lucrat în preajma deținuților și își amintește atmosfera de supraveghere strictă din acei ani.

„Am avut oameni din familie care au lucrat acolo. Erau cei care aveau grijă de deținuți, dar cadrele de pe timpul acela, îți dai seama, orice mișcare se raporta. Era muncă fizică, numai muncă fizică. Mineritul a fost una dintre cele mai grele și mai primitive munci. Nu aveam utilaje ca acum, se lucra mai mult manual”, spune fostul miner.

Ioan Ceteraș a intrat în subteran de tânăr, pe la 18 ani, și a muncit aproape trei decenii în minele Cavnicului, până la 47 de ani.

1/15

Orașul Cavnic Foto Daniel Guță ADEVĂRUL (49) jpg Foto: Picasa

„Toate meseriile le-am făcut în mină. Unde am crezut că pot câștiga un bănuț mai bun, acolo m-am dus. Am început de tânăr, pe la 18 ani, prin 1963–1964, și am lucrat până la 47 de ani. Era muncă foarte grea. Când plecai de acasă, nu mai știai dacă te mai întorci. Mulți au murit în mine, mulți s-au accidentat, mulți s-au îmbolnăvit de silicoză și de reumatism”, povestește localnicul.

Viața în Cavnic, după minerit

În galeriile Cavnicului se exploatau minereuri neferoase, își amintește fostul miner: cupru, zinc, plumb, aur și argint. Mina era legată de alte exploatări din zona Băii Mari, iar localnicii vorbeau despre galerii prin care era transportat minereul.

„Aici erau minereuri neferoase: cupru, zinc, plumb, aur, argint. Era legătură și cu Baia Sprie. Aveam tunel cu Baia Sprie, pe unde se transporta minereul. Eu nu am mers prin el, dar tunelul exista. Aici oamenii au lucrat, au venit de pe la țară, care nu au avut pământ, și au muncit la mină ca să-și crească familia”, spune Ioan Ceteraș.

1/11

Orașul Cavnic Foto Daniel Guță ADEVĂRUL (3) jpg Foto: Picasa

Ioan Ceteraș își amintește Cavnicul din epoca mineritului ca pe un oraș al muncitorilor, plin de oameni veniți din satele din jur, atrași de speranța unui câștig mai bun. După închiderea minelor, spune el, localitatea s-a golit treptat.

„Era plin de oameni. Acum, pe drumuri, rar mai vezi pe cineva. Oamenii s-au dus afară, s-au dus să câștige o pâine, că dacă nu avem locuri de muncă aici, asta e realitatea. Dacă suntem în Uniunea Europeană, de ce nu ne apropiem cu pensiile, cu salariile și cu locurile de muncă, să aibă oamenii din ce să-și țină familia? Nu s-ar duce nimeni”, spune fostul miner.

Pentru cei rămași în oraș, viața a devenit mai grea, mai ales în lipsa locurilor de muncă stabile și bine plătite.

„Cei care au mai rămas pe aici lucrează și femeia, și bărbatul, pe bani mai puțini, și se descurcă de pe o zi pe alta. Mai merg la magazine, te scriu în caiet, faci datorii, iar când iei banii te duci și plătești datoriile”, spune Ioan Ceteraș.

În anii ’90, își amintesc alți localnici, peste 3.000 de oameni mai lucrau în minerit, la Cavnic. Orașul minier avea să se stingă treptat, însă zona de agrement ofertantă a favorizat înființarea unei mici stațiuni montane, în vecinătatea vechilor exploatări. Până în anii trecuți, printre atracțiile Cavnicului se afla și un paltin secular, care ajunsese la peste 30 de metri, plantat în curtea bisericii catolice „de jos”, ridicată la sfârșitul secolului al XVIII-lea.

„A rezistat până prin 2008, când a fost retezat definitiv. Nefiind îngrijit corespunzător, așa cum, spre exemplu, am grijă eu de acest castan cu fructe comestibile din curte, a fost tăiat, fiind considerat periculos pentru împrejurimi”, povestește un fost miner.