Secretele celei mai înfricoșătoare armate din istorie. Cum a reușit să-și domine adversarii fără să le ofere nicio șansă de apărare

În secolul al XIII-lea, asupra Europei s-a abătut una dintre cele mai crunte invazii din istoria sa. Mongolii au reușit devasteaze totul în cale și să înghenuncheze rapid armatele regilor și principilor europeni. Specialiștii au identificat o serie de secrete ale acestor războinici ai stepelor.

Atacul mongolilor FOTO wikipedia

La începutul secolului al XIII-lea, o uriașă amenințare pornea din stepele Asiei Centrale și se va revărsa către est și vest cu o viteză fulgerătoare. Era vorba despre hoardele mongole, călăreții de stepă al lui Ghenghis Han, unul dintre cei mai importanți lideri din istoria lumii. După ce a reușit să unească sub sceptrul său toate triburile adunate din toate colțurile stepelor bătute de vânturi, Ghenghis Han a pus pe picioare o armată care nu a avut rival în istorie. Deși percepută la nivel de public larg sau cinematografic ca o hoardă dezlănțuită, armata lui Ghenghis Han a fost, în realitate, una dintre cele mai disciplinate, bine organizate și echipate armate ale istoriei. Specialiștii au identificat câteva secrete ale succesului incredibil al mongolilor. 

Războinicii care au îngenuncheat lumea

În anul 1223, puterea lui Ghenghis Han se afla la apogeu. Cu o armată puternică, flexibilă şi foarte eficientă, marele han a reuşit să întemeieze un imperiu puternic în detrimentul unor mari forţe economice şi politice asiatice, precum perşii sau chinezii. După ce a supus mare parte a Orientului, Ghenghis Han s-a orientat către vest. Armatele sale conduse de generalul Subotai au străbătut stepele nord-pontice şi au atacat statele ruseşti. În bătălia de la Kalka, armatele cnezilor ruşi a fost zdrobite de forţele mongole. Zone întregi din Ucraina au fost distruse şi jefuite de armatele lui Subotai. Oştile mongole, după această victorie zdrobitoare, s-au întors însă în Asia. În 1227, la moartea lui Ghenghis Han, imperiul mongol se întindea de la Marea Caspică până la Marea Japoniei, pe 33 milioane de kilometri pătraţi. După o scurtă luptă dinastică, imperiul este preluat de Ogodai, fiul lui Ghenghis Han.

Acesta a reluat politica de expansiune a tatălui său. După ce a asigurat liniştea în Orient, Ogodai şi-a îndreptat atenţia către vest. De această dată nu mai era vorba despre o aventură ci despre un război de cucerire în toată regula. Ogodei a ordonat lui Batu Han să plece într-o expediţie împotriva cnezatelor ruseşti. O hoardă uriaşă condusă de Mongke Han şi Guyuk Han s-a îndreptat către Ryazan în 1237. Ryazan a fost atacat, învins şi jefuit. Hoardele au repetat scenariul şi la Suzdal şi în alte zone. Cnezatele cădeau unul după altul în faţa mongolilor. Marele prinț Iuri a fost învins în bătălia de la râul Sit în 1238 iar oraşele cele mai mari au căzut în mâinile mongolilor. Oştile mongole au înaintat ca un tăvălug către Nistru. Războinicii lui Batu Han s-au îndreptat către Crimeea, jefuind întreaga zonă şi supunând triburile alanilor şi neamurile cumanilor. 

În 1239, a venit rândul Rusiei kievene să îndure uraganul mongol. Marile oraşe au căzut unele după altele. În cele din urmă, Kievul a căzut sub loviturile călăreţilor de stepă. În decembrie 1240, Kievul era jefuit cumplit de hoardele lui Batu Han. A urmat Galiţia şi Volânia. Europa tremura de frica şi forţa noilor invadatori. Păreau de neoprit. Subotai, strategul general al campaniei din Europa, a trimis spioni în Polonia, Germania, Austria şi Ungaria. După aceea a elaborat un plan de atac iar cel care l-a executat a fost acelaşi Batu Han, alături de  Guyuk şi Kadan. 

Mongolii au invadat Europa Centrală cu trei armate. Una dintre ele a zdrobit forţele poloneze şi germane conduse de Henric al II-lea, ducele Sileziei la Legnica. Polonia a fost trecută prin foc şi sabie. O a doua armată a trecut Carpaţii în Transilvania iar cea de-a treia pe linia Dunării. În 1241 au făcut joncţiunea şi au distrus armata maghiară în bătălia de la Mohi. La rândul său, regatul maghiar a fost devastat de hoardele tătare. O coloană a ajuns şi a prădat chiar şi în Cehia. Au urmat invazii violente în Croaţia de astăzi, Austria şi Bulgaria. Europa Centrală şi de Est ardea sub loviturile mongolilor. Planurile lui Ogodai vizau avansarea către vest. Moartea sa a oprit însă invazia. Hoardele s-au retras în stepele nord-pontice continuând să controleze teritorii însemnate. Care era secretul invicibilității acestor războinici? Specialiștii au găsit o serie de răspunsuri.

Un sistem de organizare militară care i-ar fi făcut invidioși și pe romani

În primul rând, hoardele mongole erau extrem de bine organizate. Aveau o disciplină de fier, asemănătoare armatelor romane. Nimeni nu se deplasa întâmplător și niciun comandant sau soldat nu acționa de capul lui, ci după o structură organizatorică bine stabilită. Ghenghis Han a introdus sistemul decimal în armatele sale. A păstrat organizarea pe clanuri și a dispus armata pe unități mici, interdependente și care să se miște perfect, la un semn.

„Armata lui Ginghis Han era împărțită conform sistemului zecimal: existau unități compuse din zece războinici („harban”), unități compuse din o sută de oameni („dzhaun”) și unități compuse din o mie de soldați („mingan”). După o altă serie de succese militare, în special după cucerirea orașului Naiman, numărul războinicilor a crescut din nou, iar armata a depășit 100.000 de oameni. Drept urmare, a fost introdus un alt tip de unitate, compusă din 10.000 de oameni, numită tlimen. Introducerea sistemului zecimal în organizarea trupelor a dus la apariția unui sistem simplu de ierarhie. Un harbanu noyan comanda o unitate compusă din zece oameni, un centurion („dzhaunu noyan”) era responsabil de o sută de oameni, comandantul unui mingan era responsabil pentru o mie de războinici, iar comandantul unui tümen conducea zece mii de soldați”, preciza Witold Swietoslawski în „The organization of the mongols war expeditions în the 12-th and 13-th century”.

Armata era împărțită perfect în trei mari părți. Era centrul, unde se afla luptătorii de elită și comandantul suprem, dar și cele două flancuri. În timpul atacului, fiecare unitate își cunoștea locul și avea specificul său. Puteau schimba oricând locurile într-o disciplină perfectă, cu semnale specifice, în funcție de inamicul întâlnit. În plus, armatele hanului nu bântuiau la întâmplare. Aveau unități specializate de războinici experimentați numiți bolgaul. Aceștia se deplasau pe distanțe mari, înaintea armatei, pentru a examina terenul și pentru a nu fi prinși nepregătiți. „În timp ce armata era în marș, forțele principale erau precedate de unitățile din față, numite „frunți” (mongol „manglay”). Cei mai buni și mai experimentați războinici (mongol „bolgaul”) aparținând unităților din față erau trimiși să recunoască poziția inamică. Pozițiile de patrulare erau, de asemenea, ocupate cu soldați ai unităților din față, numiți paznici („karaul”). Aceștia erau responsabili de avertizarea armata în avans a unui pericol care se apropia”, adaugă Witold Swietoslawski 

Conform lui Marco Polo, trupele trimise să recunoască o zonă erau adesea destul de mari, formate chiar din 200 de oameni. Scopul acestei tehnici era de a evita atacurile neașteptate lansate de inamic. Cercetașii porneau cu două zile înainte de plecarea armatei principale și operau în fața, în spatele și pe aripile forței principale aflate în marș. Carpini susține această ipoteză și spune că acești războinici selectați „au fost trimiși departe, la dreapta și la stânga. "

Nu luau cu ei decât iurtele, caii și armele. Acești războinici nu jefuiesc și nu dau foc caselor. Ei nu ucid niciodată animale. Ei doar rănesc și ucid oameni și, dacă nu reușesc să facă altceva, îi forțează să fugă. Dar preferă să ucidă oameni decât să-i facă să scape. Sunt urmăriți de armată, iar soldații iau tot ce pot găsi. Dacă întâlnesc oameni, îi iau captivi sau îi ucid”, adăuga Carpini.

În plus, armata mongolă avea trupe specializate în identificarea resurselor de hrană și pustiirea ulterioară a teritoriului pentru a vlăgui armata inamică și de a instaura teroarea. Nu mai puțin importanți erau mongolii trimiși, în grupuri foarte mici, cu săptămâni sau chiar luni înainte, pentru a se inflitra și a cartografia teritoriul pe care urma să vină marea armată mongolă. Astfel, comandatul mongol știa foarte bine ce râuri, munți sau orașe se află în calea lui. Erau cu mult peste ceea ce puteau logistic și informatic armatele europene ale vremii. 

O armată rapidă și cu arme foarte eficiente

Pe lângă această organizare, războinicii mongoli erau extrem de bine căliți. Crescuți în stepele aspre ale Asiei, cu veri calde și ierni reci, erau obișnuiți să călărească din fragedă pruncie. De mici erau luați la vânătoare și învățau să ucidă cu arcul, sulița dar și alte arme. Știau să atace perfect din goana calului. Nu mai vorbim de jocurile adolescenților și tinerilor care-i făceau maeștrii ai războiului călare. Erau capabili să străbată distanțe uriașe călare pe cal și să supraviețuiască în cele mai grele condiții. Fiecare mongol era capabil să realizeze mici lucrări de infrastructură. Toți purtau la ei  un topor mic pentru tăierea lemnului, o pilă pentru ascuțirea vârfurilor de săgeți, un lasou (de obicei făcut din păr de cal), frânghie, ac și ață, o sulă de cusut, sticle de piele, o oală mică de gătit și o pungă impermeabilă pentru rații. Un grup de zece bărbați (cunoscuți sub numele de arban) cărau și un cort. Războinicii erau specializați.

Unii făceau parte din cavaleria ușoară tribală și atacau rapid, în flancuri, alții formau cavalaria grea, de șoc,  îmbrăcată în armuri grele, mânuind lănci, uneori cu cârlige și capcane, pentru atac. Nu lipseau din arsenalul războinicilor mongoli securile, buzduganele pentru cavalerie și săbiile curbate. Cea mai legendară armă a mongolilor era arcul compozit. Acesta era realizat dintr-un amestec de materiale lipite între ele. Mai precis, corn de iac, tendoane și bambus. Cu această armă puteau trage la peste 230 de metri. Același Carpini mărturisea că mongolii foloseau două tipuri de săgeți, cele mai ușoare folosite pentru trageri la distanță lungă și cele mai late și mai grele folosite pentru atacuri cu rachete de la mică distanță. În acest scop, vârfurile de săgeți erau fabricate și tratate cu o tehnică specială în care erau încălzite până la temperaturi incandescente și apoi imediat scufundate în apă sărată. Acest lucru le-a insuflat o calitate mai mare de perforare a armurii.