„Dinții de Waterloo”, afacerea macabră care le-a oferit zâmbete bogaților Europei. Cum au ajuns soldații lui Napoleon să fie sursă de proteze dentare
Acum aproape două secole, în Europa a înflorit una dintre cele mai macabre afaceri din istoria Europei. În urma acesteia, mii de oameni au ajuns să poarte proteze cu dinți de la oameni omorâți pe câmpul de luptă. Doar invenția dinților de porțelan a stopat această practică șocantă.

La începutul secolului al XIX-lea, păstrarea intactă a danturii era o mare provocare pentru mulți oameni trecuți de vârsta de 30 de ani. Igiena dentară era încă rudimentară, iar stomatologia nu exista ca ramură medicală.
Stomatologia era dureroasă și adesea practicată de persoane fără studii medicale avansate, cum ar fi bărbierii-chirurgi. Vizita la dentist însemna de obicei o extracție, nu o plombare sau un tratament de salvare a dintelui. În acest context, în care oameni încă tineri, de 30-40 de ani, rămâneau aproape fără dinți în gură, s-a dezvoltat o industrie macabră. Pe scurt, au apărut „dinții de Waterloo”, o proteză dentară empirică, care ar fi șocat oamenii secolului XXI.
Pentru o pereche de dinți se făcea și moarte de om
În secolul al XVIII-lea și la începutul secolului al XIX-lea, stomatologia ca ramură medicală era inexistentă. Cât despre igiena dentară, aceasta era deficitară la modul general. Evident, erau persoane care-și îngrijeau dinții prin metode empirice, dar numărul acestora era redus în comparație cu cei care nu-și băteau capul cu frecatul dinților cu sare sau plante pentru a-i ține curați și sănătoși.
În mahalalele Europei, după 40 de ani, lumea era mai mult știrbă, exceptând-o pe cea cu o genetică aparte. Atunci când te durea măseaua, te duceai la bărbier sau la chirurgul care făcea de toate și te rezolva cu un clește. Dacă reușeai să nu te infectezi după o asemenea procedură, viața mergea înainte, dovadă că la un moment dat nu mai aveai cu ce roade un colț de pâine. Culmea, mai multe categorii de meșteșugari au contribuit la dezvoltarea domeniului. Mai precis, comercianții de fildeș, bijutierii, chimiștii, peruchierii și, uneori, chiar fierarii – și asta fiindcă ei erau capabili să realizeze ceea ce chirurgii nu reușeau: proteze dentare. Mai ales în condițiile în care, la începutul secolului al XIX-lea, nevoia de servicii stomatologice de calitate era tot mai mare. Consumul crescut de zahăr, în special în rândul persoanelor înstărite, a dus la o cerere tot mai mare de proteze dentare. Situația era agravată și de o modă tot mai răspândită: primele încercări de albire a dinților.
Acestea presupuneau însă folosirea unor soluții acide care erodau rapid smalțul dentar. Meșteșugarii, în colaborare cu medicii vremii, s-au adaptat cererii și au creat proteze tot mai bune. Acestea erau realizate pe o bază din fildeș, în care erau pur și simplu fixați dinți de animale la început, iar apoi chiar dinți umani. Așa au apărut și primii tehnicieni dentari, adică tot felul de meșteșugari care au ajuns să se adapteze acestei cereri. Dinții de om erau luați de la persoane decedate recent sau de la oamenii săraci care-și vindeau dinții pentru o bucată de pâine.
Practic, a devenit o industrie în toată regula. Pe de o parte erau medicii care se ocupau de proiect și de găsirea clienților, apoi erau meșteșugarii care realizau protezele și, o verigă foarte importantă, cei care făceau rost de dinți. În general, erau indivizi de joasă speță care profanau morminte sau păcăleau oameni necăjiți. Acești profanatori dezgropau cadavre: pe cele „proaspete” le vindeau facultăților de medicină sau medicilor, iar pe cele în descompunere le lăsau fără dinți. De multe ori, acești jefuitori ajungeau să facă și moarte de om pentru o mână de dinți, ucigând cerșetori, prostituate sau oameni ai străzii. De ce atâta tevatură? Pentru că din afacerea cu protezele se făceau bani serioși din care trăia întreaga rețea. Ca să înțelegem, în 1780, în Londra, o proteză dentară făcută cum trebuie, cu fildeș și dinți umani, costa aproximativ 20.000 de lire în moneda actuală, iar cererea era uriașă.
Oase care ar aparține unor soldați morți în Bătălia de la Waterloo au zăcut 30 de ani într-un podCum i-a ajutat Napoleon pe toți știrbii Europei să aibă dinți
Războaiele Napoleoniene, din 1790 până în 1815, au lăsat în urmă munți de cadavre. Faimosul corsican, ajuns stăpân în Franța și pe o bună bucată din Europa, a dat multe bătălii faimoase, pe care în mare le-a și câștigat, cu prețul a numeroase victime. Mulți dintre cei care mureau pe câmpul de luptă erau oameni tineri, unii cu dinți impecabili. În acest context, jefuitorii au început să mișune pe lângă câmpurile de luptă. După ce se termina bătălia și lucrurile se mai linișteau, tăbărau pe cadavrele bărbaților tineri și le scoteau fără milă dinții sănătoși cu ajutorul unui clește. În anul 1819, medicul stomatolog american Levi Spear Parmly scria că deține „mii de dinți extrași de pe cadavrele oamenilor de toate vârstele care au căzut în luptă”.
Cea mai mare rezervă de dinți pentru proteze a fost făcută însă după faimoasa bătălie de la Waterloo, de pe 18 iunie 1815. A fost efectiv o bătălie a popoarelor, în care Napoleon și armata sa și-au jucat ultima carte împotriva unei coaliții formate din englezi și prusaci. Waterloo a reprezentat înfrângerea decisivă a lui Napoleon și sfârșitul imperiului său. Totodată, a fost și una dintre cele mai sângeroase bătălii ale acelei perioade: au murit peste 20.000 de oameni. Dacă adăugăm numărul răniților și dispăruților, se ajunge la 50.000 de victime.
Pentru jefuitorii de dinți a fost efectiv mană cerească. Pe câmpul din Belgia, de lângă Waterloo, se aflau mii de cadavre de oameni tineri, unii chiar de 18-19 ani. Pe aceste cadavre au tăbărât câteva sute de oameni care au bântuit câmpul morții zile în șir. Erau foști soldați, localnici, dar și jefuitori de meserie, veniți special pentru această treabă sinistră. „Să fie doar o bătălie și nu va fi lipsă de dinți. Îi voi scoate la fel de repede cum sunt doborâți oamenii”, preciza un jefuitor de cadavre, citat de chirurgul britanic, Sir Astley Cooper, în biografia sa.
Practic, cadavrele au fost lăsate fără dinți. Jefuitorii au încercat să scoată dinții conform schemei complete, fără să-i amestece. Ulterior, sacoșele de dinți ajungeau la „tehnicienii dentari”, aceștia având deja suporturile din fildeș lucrate. Fierbeau dinții și îi potriveau pentru proteze. Același „meșteșug” sinistru a fost practicat și la mijlocul secolului al XIX-lea, cu ocazia Războiului Civil American. Cu dinții scoși de acolo a fost împânzită America, dar și Europa, de proteze. Morții au fost salvați de profanare după ce, în 1840, frații Charles și Nelson Goodyear au inventat vulcanita. Era făcută din cauciuc natural, ieftină și avea o culoare asemănătoare gingiilor. Totodată, inventarea dinților din porțelan de către Claudius Ash, în anii 1830, a dus treptat la înlocuirea totală a dinților umani în realizarea protezelor.




















































