De la erou de război la dictator. Filmul transformării lui Antonescu din disident în „Conducător” și motivul dușmăniei dintre mareșal și Carol al II lea

Pe data de 4 septembrie a anului 1940, Carol al II lea, îl punea în fruntea Guvernului pe dușmanul său de moarte, generalul Ion Antonescu. Erou de război, acesta s-a transformat în mai puțin de 24 de ore în dictator. Alegerea lui Antonescu a fost impusă și din exterior.

Generalul Ion Antonescu Foto: Wikipedia

Pe data de 4 septembrie 1940, regele României, Carol al II-lea, demitea guvernul condus de Ion Gigurtu și îl numea pe generalul Ion Antonescu ca prim-ministru. Pe 5 septembrie, același Antonescu era învestit cu „depline puteri pentru conducerea statului”. Pe 6 septembrie, la 48 de ore de la numirea sa în fruntea Guvernului, generalul Antonescu l-a constrâns pe regele Carol al II-lea să abdice în favoarea fiului său, Mihai, preluând ulterior controlul dictatorial asupra statului sub titlul de „Conducător”.

Practic, o dictatură înlocuia pe alta, iar un general erou de război se transforma aproape peste noapte din om providențial în dictator. Cum a ajuns generalul Ion Antonescu la putere în toamna lui 1940? Mai ales în contextul în care Carol al II-lea dorea să-l vadă mort? Cine l-a susținut și de ce? Răspunsurile pot fi găsite în situația geopolitică a perioadei, dar și în situația disperată în care se găsea România la acel moment.

Ion Antonescu și Carol al II-lea – o dușmănie fățișă

În România anilor '30, generalul Ion Antonescu se bucura de reputația unui adevărat erou de război și a unui militar de carieră extrem de capabil. Născut în 1882, la Pitești, într-o familie de militari de carieră, tânărul Ion Antonescu a urmat cele mai înalte școli militare, respectând tradiția strămoșilor săi. A avut rezultate impresionante în timpul studiilor, iar în anul 1913, în timpul Primului Război Balcanic, Antonescu era numit căpitan-șef al Biroului de Operații la Statul Major al Diviziei 1 Cavalerie. În aceeași perioadă, primește „Virtutea Militară”.

Momentele de glorie ale lui Ion Antonescu s-au consumat în timpul Primului Război Mondial. Fiind un tânăr ofițer foarte capabil, este numit șef al Biroului Operații al Corpului 4 Armată, iar mai apoi al Grupului de Armate comandat de generalul Prezan și, în cele din urmă, șef al Biroului de Operații la Marele Cartier General în 1918. Se spune că Antonescu a conceput planurile pentru bătălia de la Mărășești, decisivă pentru soarta României. Pentru contribuția sa din Primul Război Mondial, fiind inclusiv rănit în timpul luptelor, Antonescu a fost decorat cu „Ordinul Mihai Viteazul”.

A avut parte, în perioada interbelică, de o carieră militară fulminantă. Rând pe rând, este numit comandant al Școlii Speciale de Cavalerie de la Târgoviște, apoi atașat militar la Paris și Londra. În 1937, Ion Antonescu era deja general de divizie.

Cu toate acestea, a avut o relație defectuoasă cu regele Carol al II-lea, cel care visa la un soi de „absolutism luminat” în România anilor '30. Totul a pornit de la un plan de reorganizare și modernizare totală a armatei române. Iar acel plan deranjase camarila și întreg sistemul de pile și nepotisme susținut de aceasta.

Mai precis, în 1933, Carol al II-lea propune un program de redresare a armatei, despre care Antonescu preciza că se află în stare gravă, cu armament învechit, cu cadre neinstruite suficient și lipsă de echipament. Carol al II-lea îl ascultă și, aparent, este de acord cu planul său. Dar, ulterior, a început să deranjeze cercurile de interes de la Palat.

„Operativitatea cu care a trecut Ion Antonescu la înlăturarea conservatorismului din armată, intransigența, încăpățânarea am putea spune cu care s-a bătut pentru schimbarea imaginii instituției ostășești, au pus în mișcare mașinăria urzelilor. Pornite din partea bătrânului general de corp de armată adjutant Paul Angelescu, ministru al Armamentului, implicat, de altfel, ca și ministrul de atunci al apărării naționale, N. Uică, în afaceri oneroase cu banul public, pe seama achiziționării de armament și tehnică de luptă pentru dotarea armatei, intrigile au ajuns până la Palatul Regal. Carol al II-lea, care nici el nu era străin de afacerea Skoda și alte comenzi de furnituri militare obținute cu mare ușurință de unele societăți la care el era acționar, sau ai căror patroni și administratori se învârteau în jurul budoarelor de la Palat”, preciza comandor (r) Prof. univ. dr. Jipa Rotaru în „Carol al II-lea și Antonescu”, pentru Revista Art-Emis Academy.

În scurt timp, Antonescu și-a dat demisia, tocmai pentru a nu fi dat afară. Acuza calomnii și intrigi din partea camarilei regale.

„Neputând fi doborât prin nepriceperea, prin neactivitatea și prin faptele mele, s-a recurs la eterna și clasica mișelie: s-a recurs la calomnie și la intrigă... Intriga și acțiunea de surpare care își urma cursul fără rușine și fără piedici au culminat prin insinuarea de „complot" împotriva Regelui”, preciza Antonescu în jurnalul său.

Se pare că generalii Paul Angelescu și Uică au fost cei care au avansat ideea că Antonescu pregătea un complot împotriva lui Carol al II-lea. Ulterior, regele Carol al II-lea îl va acuza pe Antonescu de colaborare cu legionarii și îi va impune domiciliu obligatoriu.

Relația dintre cei doi se deteriorează și mai mult după ce Antonescu părăsește domiciliul obligatoriu și se întâlnește cu regele pentru a-i reproșa cedarea fără luptă a Basarabiei și Bucovinei de Nord, pe 27-28 iunie. Lezat, Carol al II-lea a ordonat arestarea și internarea lui Ion Antonescu la Mănăstirea Bistrița din Oltenia. Antonescu își dă demisia din armată pe 12 iulie 1940.

Întâlnirea de la „Berbec” și apariția „omului providențial”

După data de 1 iulie 1940, Antonescu ajunsese un paria. Demisionar după 12 iulie, acesta părea compromis și chiar în pericol de a fi eliminat, așa cum mai făcuse Carol al II-lea și cu alte personaje, anterior. De exemplu, Corneliu Zelea Codreanu. Norocul lui Antonescu, dacă se poate spune așa ceva, era dezastrul politic prin care trecea România. Practic, în doar trei luni, România Mare încetase să mai existe. Rușii au luat Basarabia și Bucovina de Nord, ungurii – Transilvania de Nord-Vest, iar bulgarii – Cadrilaterul. Și toate acestea în timp ce oamenii lui Carol al II-lea se gudurau fără rost pe lângă liderii Axei. O atitudine josnică, mai ales prin cedarea fără luptă a provinciilor românești, care a șocat opinia publică și a strecurat un sentiment profund de rușine în rândul militarilor.

În acest context, era clar că regele Carol al II-lea și camarilla sa, plus întreaga rețea de cunoștințe, pile și relații a camarilei, trebuiau să plece. Era nevoie de un om providențial. Antonescu părea să îndeplinească criteriile: erou de război, militar cu o carieră fulminantă, adversar al regelui Carol al II-lea. De altfel, Dictatul de la Viena i-a făcut pe oamenii politici români să acționeze.

Cel care l-a scos din pălărie pe Antonescu a fost chiar Iuliu Maniu, fruntașul țărăniștilor. Pe 2 septembrie 1940, la restaurantul „Berbec”, Iuliu Maniu se întâlnește cu Ion Antonescu. Iuliu Maniu avea oarecare rezerve în privința lui Antonescu, dar considera că, la acel moment, nu exista om mai potrivit.

„Este un om prea ambițios și nestatornic în idei, a zis Maniu, pentru a pune bază pe cuvântul lui; de un singur lucru sunt sigur de el, de ura lui față de Carol, care l-a umilit și l-a atins în mândria lui, trebuie să ne folosim însă de oricine ca să scăpăm țara de nelegiuitul de Carol”, preciza Ion Hudiță, membru marcant al PNȚ, relatând în memoriile sale părerea lui Maniu despre Antonescu.

Carol al II-lea nici nu se gândea la abdicare. Dar a ajuns în situația grozav de incomodă de a-l pune șef al Guvernului tocmai pe cel care-l mazilise de ani buni. Pe dușmanul său de moarte, Ion Antonescu. Culmea, a fost convins să-l numească pe Antonescu de Valeriu Pop, un om apropiat al camarilei. Regele se îmbăta cu apă rece și credea că generalul îi va fi loial și că, în felul acesta, vor da uitării toate neajunsurile. S-a înșelat amarnic.

Și nemții l-au vrut pe Antonescu…

Odată cu numirea lui Antonescu ca șef al Guvernului, Carol al II-lea și-a tăiat craca de sub picioare. Ba i-a dat și puteri discreționare. Antonescu era susținut și de nemți. Hitler își dorea ca, la un moment dat, să declanșeze invazia URSS și avea nevoie de România, sau, mai precis, de poziția și resursele sale. Așa că Antonescu era văzut ca acel militar cu mână forte, care ar fi îndreptat România de partea Axei.

„Generalul era cunoscut ca un militar de înaltă competență, incoruptibil și adversar înverșunat al regelui Carol și al camarilei sale. Toate aceste calități îl recomandau și atenției Berlinului, interesat, în acel moment mai mult decât oricând, ca în România să conducă un om de mână forte”, preciza Florin Constantiniu în „O istorie sinceră a poporului român”.

În plus, cel care a garantat nemților pentru Antonescu (cunoscut pentru misiunile sale din Anglia și Franța) a fost mareșalul Constantin Prezan. Cu sprijin din partea oamenilor politici români, a Gărzii de Fier, dar și a Germaniei Naziste, Antonescu a trecut la acțiune. L-a somat pe suveran să abdice. Carol al II-lea a ordonat asasinarea lui Antonescu.

„Până în ultima clipă, regele s-a agățat cu disperare de tron, încercând înlăturarea și chiar asasinarea lui Antonescu, abia desemnat prim-ministru, dar care se arătase neînduplecat în privința abdicării. Încurajat de câțiva generali, dușmani de moarte ai „câinelui roșu” (cum era poreclit Antonescu, din cauza severității și a părului său roșcat), regele a făcut apel la generalul D. Coroamă, comandantul diviziei de gardă regală, pentru a-i da consemnul de eliminare a premierului incomod: „Armata care a lăsat să fie cotropit teritoriul nostru fără a trage un foc va refuza să tragă asupra generalului Antonescu. Chiar eu voi refuza să dau ordin în acest sens”, a replicat generalul. Soarta lui Carol era acum pecetluită”, adăuga Florin Constantiniu.

În plus, avertizați de planurile lui Carol al II-lea, nemții intervin și trimit mesaje diplomatice. Carol al II-lea a abdicat în favoarea fiului său, Mihai I. Șef al statului rămăsese însă Antonescu.

De altfel, cu o zi înainte de a abdica, pe 5 septembrie 1940, Carol al II-lea semna decretul-lege prin care Antonescu suspenda Constituția din 1938 și dizolva Parlamentul. Prin aceste măsuri, Antonescu a preluat deplinele puteri în stat, desființând separarea puterilor și punând bazele regimului său dictatorial.

Pe 14 septembrie 1940, România a fost proclamată „Stat Național-Legionar”, iar Antonescu a devenit oficial „Conducătorul Statului”. Din erou de război și om providențial, Antonescu devenise un dictator.