Cine a semnat actul de naștere al statului român modern. Cum au schimbat statele occidentale destinul nostru ca națiune și ce interese au avut

Acum 168 de ani, Marile Puteri europene au constituit un stat tampon în calea ambițiilor rusești tot mai mari și mai greu de controlat. Era vorba despre Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești, adică nucleul României moderne. Nașterea noului stat avea la bază rațiuni strict politice.  

Unirea Principatelor la 1859 Foto: pictură de Theodor Amman

De multe ori, în perioada comunistă, fondarea statului român a fost prezentată ca rezultat exclusiv al voinței poporului român, al forței sale creatoare și mobilizatoare. În realitate însă, ca la multe alte națiuni, de altfel, apariția statului român modern a depins în mare parte de contextul internațional, dar mai ales de voința Marilor Puteri europene. Evident, diplomația și grupările patriotice românești au avut un rol covârșitor în lobby-ul făcut la nivel internațional.

Dar, cu toate acestea, fără câteva întâmplări norocoase ale istoriei și fără ca, în acea perioadă, contextul geopolitic să o fi impus, cel mai probabil, unirea Principatelor nu ar fi avut loc la 1859, iar destinul poporului român cu siguranță ar fi fost cu totul altul. Actul de naștere al națiunii române moderne nu a fost semnat, culmea, odată cu dubla alegere a lui Ioan Cuza, așa cum știe publicul larg, ci cu aproximativ jumătate de an mai devreme, în luna august a anului 1858, atunci când Marile Puteri au hotărât constituirea unui stat tampon în calea Rusiei țariste și a ambițiilor sale.

La mijlocul secolului al XIX-lea, Europa era un continent în plină transformare, marcat de revoluția industrială, de creșterea demografică rapidă, dar și de puternice frământări naționale și sociale, culminând cu valul revoluționar din 1848 și afirmarea liberalismului, naționalismului și a mișcărilor muncitorești.

Existau diferențe mari între Europa Occidentală și părțile sale răsăritene. Balcanii erau sub stăpânire otomană, iar Principatele Române erau apăsate de o dublă stăpânire: suzeranitatea otomană și protectoratul rusesc. Încă de la finele secolului al XVIII-lea, boierii români patrioți căutau o cale de a păși pe drumul modernității, de a ieși de sub tutela apăsătoare a Imperiului Otoman și de a deveni un stat puternic și civilizat. Între români și restul popoarelor occidentale era un decalaj de aproape un secol la începutul veacului al XIX-lea. O nouă elită românească se formase, după ce aceiași boieri patrioți și-au trimis copiii la învățătură în vestul și centrul Europei, în special la Viena, Paris sau Berlin.

Acești tineri intelectuali au făcut eforturi considerabile, politice, sociale și culturale, pentru modernizarea Principatelor. În ciuda acestor eforturi, românii erau dependenți de contextul internațional și de condițiile geopolitice. Iar acest lucru s-a văzut cel mai bine la Revoluția de la 1848. Fără sprijin, înconjurați de puteri ostile precum Imperiul Țarist, Imperiul Habsburgic și Imperiul Otoman, revoluționarii români au fost înfrânți. Mai mult decât atât, înfrângerile suferite de otomani și presiunea constantă a Rusiei i-au dus pe români în situația de a fi slugă la doi stăpâni. În 1829, de exemplu, Principatele Române s-au aflat sub ocupație rusească. Țariștii au elaborat Regulamentele Organice, prima constituție cu elemente moderne din istoria românilor, dar pregătită tocmai cu speranța că, pe viitor, Principatele vor fi mai ușor de integrat în Imperiul Rus.

De altfel, după Convenția de la Balta Liman din 1849, un acord ruso-turc încheiat pe malul Bosforului, s-a anulat autonomia obținută prin revoluțiile pașoptiste în Principatele Române. Soarta poporului român părea pecetluită. Atunci, românii au avut parte de un noroc chior al istoriei. În anul 1853, rușii îi atacă pe otomani și izbucnește faimosul Război al Crimeei, un conflict pan-european în care au fost implicate toate marile puteri europene. Anglia, Franța și Sardinia au intervenit de partea Imperiului Otoman.

Francezii, în special, erau îngrijorați de expansiunea rusească și de ambițiile țariste în Europa, iar Imperiul Otoman nu trebuia lăsat să cadă. După o serie de lupte grele și după moartea țarului, orașul Sevastopol este cucerit de aliați. În anul 1856 a urmat Congresul de Pace de la Paris. De ce a fost un noroc chior pentru români? Ei bine, fiindcă prin tratatul semnat la 30 martie 1856 era reconfigurată ordinea europeană, limitând influența rusească în regiunea balcanică și, totodată, garantând integritatea Imperiului Otoman. Pentru prima dată, Principatele Române au intrat cu adevărat în planurile geostrategice ale Marilor Puteri occidentale, în special ale Franței.

Atunci când Marile Puteri au avut nevoie de „tampon” în fața ambițiilor rusești

Practic, prin acest tratat de pace, Moldova și Țara Românească au scăpat de protectoratul rusesc și au intrat sub garanția colectivă a Marilor Puteri. În special Napoleon al III-lea văzuse în Principatele Române o oportunitate de a crea un stat tampon, care să ofere stabilitate în zona Balcanică și, mai ales, în fața ambițiilor rusești. Evident, totul era calculat din punct de vedere strategic, militar și politic.

„A fost o şansă unică în condiţiile în care occidentalii doreau organizarea unei bariere în faţa expansionismului rus în Europa. Principatele au fost văzute ca o extensie a Europei moderne în estul Europei. Practic, începând cu 1856 (n. red. - anul încheierii războiului), spaţiul românesc extracarpatic se regăseşte pe harta politică europeană. Principatele nu mai sunt un teritoriu otoman în sensul strict al cuvântului, ci un teritoriu european intrat în garanţia colectivă a Marilor Puteri. Problema reorganizării Principatelor la Congresul de Pace a reprezentat o oportunitate extraordinară. Refugiaţii, în special cei munteni, au făcut un lobby insistent pe lângă Napoleon al III-lea pentru unirea Principatelor sub garanţie franceză, văzută drept unica modalitate de a scăpa de sub protectoratul rus sufocant”, a precizat profesorul doctor în istorie Iulian Nechifor.

Fără să-și dea seama și fără să-și dorească, rușii au pus umărul substanțial, chiar decisiv, la fondarea statului român modern. Dacă nu existau ambițiile rusești în Balcani, iar țarul nu sărea la gâtul otomanilor ori de câte ori avea ocazia pentru „protejarea fraților creștini”, cel mai probabil Principatele Române nu ar fi reprezentat nimic pentru Marile Puteri Occidentale.

Ar fi fost niște zone de mic interes de la capătul Europei Orientale. Nimeni nu și-ar fi bătut, probabil, capul cu soarta lor. Deodată însă, după Războiul Crimeei și, mai ales, după demonstrațiile de forță ale rușilor, care îngrijorau pe toată lumea, au devenit importante atât geostrategic, cât și economic.

„Statutul internațional al Moldovei și Țării Românești a devenit o problemă a echilibrului european. Importatoare de grâne românești, Anglia dorea să scoată circuitul cerealier de sub amenințarea interceptării sale de către Rusia, stăpână a Deltei Dunării, de îndată ce interesele Petersburgului ar fi cerut-o. În același timp, libertatea de navigație pe Dunăre și crearea unei zone tampon durabile între Rusia și Imperiul Otoman îndreptau interesul marilor puteri europene asupra statutului Principatelor dunărene”, preciza și Florin Constantiniu în „O istorie sinceră a Poporului Român”.

Actul de naștere al statului român modern, semnat de Marile Puteri europene

Evident, această șansă rară în istoria românilor a fost exploatată la maximum de patrioți. Aceștia s-au mobilizat exemplar și au depășit toate obstacolele atât cu ocazia Divanurilor Ad-Hoc, când poporul român a fost consultat dacă vrea sau nu unirea, dar și la nivel internațional, reușind să convingă că, într-adevăr, unirea Moldovei și Țării Românești într-un stat tampon între Rusia și Imperiul Otoman reprezenta o soluție reală la nivel geopolitic. Ultimul cuvânt l-au avut însă Marile Puteri europene. Lucrurile au fost bine cântărite. Evident, nu au contat neapărat simpatiile pentru români, cât interesele economice și politice, cum deja am observat. După doi ani de la încheierea păcii de la Paris, în aceeași capitală a celui de-al doilea Imperiu Francez, a fost luată decizia finală în privința chestiunii românești.

Pe data de 19 august a anului 1858, a fost semnată „Convențiunea pentru organizarea definitivă a Principatelor Dunărene ale Moldaviei și Valahiei”, sau, mai simplu, „Convenția de la Paris”. Era actul de naștere al statului român modern. Acesta punea bazele unirii Principatelor Dunărene în conformitate cu hotărârile luate anterior la Congresul de Pace de la Paris din 1856. Convenția avea 44 de articole și toate reglementau modul de funcționare al noului „stat-tampon” de la Dunăre. Evident, articolele reflectau interesele Marilor Puteri. Practic, articolul 1 prevedea o unire parțială a Principatelor Moldovei și Valahiei sub denumirea de „Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei”. Totodată, se preciza clar că cele două Principate rămâneau sub suzeranitatea otomană.

„Principatele Moldaviei și Valahiei constituite d'acum înainte sub numirea de «Principatele-Unite Moldavia și Valahia,» rămân puse sub suzeranitatea M.S. Sultanului”, se arată în textul original.

Al doilea articol era cel mai important și, practic, garanta autonomia Principatelor. Practic, Moldova și Valahia erau apărate de ambițiile otomane, rusești sau habsburgice de garanția colectivă a Marilor Puteri. Articolul trei era, de asemenea, foarte important și cel pe care românii vor ști să-l speculeze cu o inteligență deosebită. Acest articol descria modul de alegere al domnitorilor. Fiecare Principat cu domnitorul ei separat. „Puterile publice voru fi încredințate, în fiecărui Principatu, unui Hospodaru sau unei Adunări elective ce voru lucra în cadurile prevăzute de această convenție cu concursulu unei comisii centrale, comuna ambeloru Principate”, se arăta în textul Convenției.

Nu se preciza nicăieri faptul că domnitorii nu pot fi una și aceeași persoană. Aspect speculat genial de oamenii politici români. La articolul 27 se stabilea formarea unei Comisii centrale la Focșani, formată din câte 8 membri pentru fiecare Principat, iar la articolul 38 se stabilea înființarea unei Înalte Curți de Justiție și Casație, comună ambelor Principate, cu sediul la Focșani. La articolele 42, 43 și 44 se stabilea modul de formare a unei miliții comune celor două Principate, al cărei comandant urma să fie numit alternativ de către domnitorii celor două Principate.

Convenția a fost semnată de reprezentanții Angliei, Franței, Prusiei, Sardiniei, Imperiului Otoman, Imperiului Țarist, dar și ai Imperiului Habsburgic. Ulterior, românii vor ști să transforme cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea într-o epocă de aur a statului român modern. Evident, norocul a continuat să fie de partea românilor. Adică inclusiv în 1877, atunci când s-a ivit ocazia ca românii să poată participa la Războiul Ruso-Turc, care i-a adus independența.