Cavaleria poloneză împotriva tancurilor naziste - Adevărul despre unul dintre cele mai cunoscute mituri ale războiului

Pe 1 septembrie 1939, Germania Nazistă invada Polonia și marca începutul celui mai devastator război din istoria omenirii. Acest moment a fost încărcat de o mitologie aparte, alimentată mai ales de propaganda de război a ambelor părți beligerante. 

Armata germană dărâmând o barieră de la frontiera cu Polonia Foto: wikiăpedia

Pe 1 septembrie 1939, Germania Nazistă invada Polonia, folosind un pretext fals, mai precis, un atac înscenat la o stație de radio germană de la graniță. Marea Britanie și Franța, având un tratat de alianță cu Polonia, i-au cerut imperativ lui Hitler să-și retragă trupele. Cum acest lucru nu s-a întâmplat, la 3 septembrie 1939, Marea Britanie și Franța au declarat război Germaniei. Ulterior, acest conflict aparent regional a devenit unul mondial. Germania Nazistă și-a pus în mișcare mașinăria de luptă și a cucerit aproape întreg vestul și centrul Europei. Restul statelor erau fie neutre, fie, în cea mai mare parte, state-marionetă ale Germaniei.

În Orient, Japonia făcea ravagii în Pacific și pe continentul asiatic, în timp ce alte lupte feroce se dădeau în colonii. În urma acestui conflict devastator, se estimează că au murit 85 de milioane de oameni, majoritatea civili. Dar, revenind la momentul zero al războiului, această invazie a Poloniei de pe 1 septembrie a fost încărcată de o mitologie aparte, atât de propaganda de război nazistă, cât și de cea Aliată. O parte a evenimentelor au fost exagerări, mistificări sau făcături de presă. Cert este că Polonia nu a căzut așa de ușor cum se crede, din contră, au provocat pierderi foarte mari germanilor. Ba chiar ar fi rezistat suficient de mult timp dacă nu era lovită mișelește din spate, în timp ce încerca să se apere de soldații lui Hitler. Mai mult decât atât, Polonia a suferit din cauza indeciziei și a erorilor Aliaților, care i-au întârziat mobilizarea generală.

Danzigul, un bun motiv pentru o invazie

Conflictul dintre Germania nazistă și Polonia a pornit, de fapt, de la orașul Danzig (astăzi Gdańsk, în Polonia). Încă de când a preluat puterea în Germania, în ianuarie 1933, Hitler dorea să implementeze proiectele enunțate de el în Mein Kampf, inclusiv căutarea „spațiului vital” pentru poporul german. Evident, URSS era vizată încă de la început. Dar Hitler și-a ascuns bine planurile. În primul rând, a încălcat rând pe rând toate prevederile Tratatului de la Versailles. Hitler a ordonat rearmarea în secret. Fabricile civile au început să producă armament, iar designul tancurilor și avioanelor a fost mascat sub proiecte de „tractoare agricole” sau „avioane comerciale”.

În anul 1935, nu s-a mai ascuns. Hitler a respins deschis clauzele militare ale Tratatului de la Versailles. El a reintrodus serviciul militar obligatoriu și a anunțat crearea Wehrmacht-ului (armata), a Luftwaffe (aviația militară) și extinderea Kriegsmarine (marina). În martie 1936, trupele germane au intrat în zona demilitarizată a Renaniei, o altă încălcare directă a tratatului. Hitler a riscat, dar Franța și Marea Britanie nu au intervenit militar. L-au lăsat efectiv să-și facă de cap datorită politicii de „appeasement” (de reconciliere), pentru evitarea unui nou conflict mondial, dar și de teama răspândirii comunismului (Germania era o barieră în calea comunismului).

Văzând că este lăsat în pace, Hitler și-a pus în aplicare, rând pe rând, toate planurile. În martie 1938, a anexat Austria, iar în 1938 a ocupat regiunea Sudetă din Cehoslovacia, cu acordul Marilor Puteri occidentale. În martie 1939, anexează cu totul Cehoslovacia. Următoarea țintă era Polonia. Inițial, dorea să o transforme într-un stat-marionetă. Dar, ulterior, din cauza neînțelegerilor cu autoritățile poloneze, care doreau cu orice preț să-și mențină independența și refuzau concesiunile față de Germania Nazistă, Hitler a hotărât soarta Poloniei.

Germania făcea presiuni asupra Poloniei, mai ales din cauza orașului Danzig, așa cum am precizat la început. Acesta era un Oraș Liber (Freie Stadt Danzig), un stat autonom aflat sub protecția Societății Națiunilor. Orașul avea propria constituție și guvern, dar Polonia îi administra politica externă, vama și calea ferată. Majoritatea locuitorilor erau germani, iar sentimentul naționalist pro-german era foarte puternic.

Pentru polonezi, dar și pentru nemți, avea o importanță strategică foarte mare. Se afla la baza „Coridorului Polonez”, fâșia de pământ care oferea Poloniei ieșire la Marea Baltică, separând însă restul Germaniei de provincia Prusia Orientală. Adolf Hitler a cerut în primăvara anului 1939 ca Danzigul să fie retrocedat Germaniei Naziste. Refuzul Poloniei (susținută de Marea Britanie și Franța) l-a făcut pe Hitler să înceapă elaborarea planului german de atac asupra Poloniei, Fall Weiss. Planul trebuia pus în aplicare pe 26 august, la ora 4.00, dar, cu o zi înainte, a fost semnat Pactul de apărare comună polono-britanic ca anexă a Alianței militare franco-poloneze. Așa că Hitler a amânat atacul pentru 1 septembrie.

Pe 29 august, Germania a dat Poloniei un ultimatum final, cerând întregul Coridor de această dată. Când Polonia a refuzat să predea teritoriul vizat, ministrul de externe german Joachim von Ribbentrop a declarat că au fost rupte orice punți de negociere. Pe 31 august 1939, Hitler a dat ordin ca atacul împotriva Poloniei să fie declanșat la ora 4:45 a dimineții următoare. Pe 31 august, soldați ai serviciilor secrete germane (SS), îmbrăcați în uniforme poloneze, au atacat stația radio germană din orașul Gleiwitz (acum Gliwice, Polonia) pentru a furniza un pretext pentru atacul de pe 1 septembrie.

De ce a atacat Hitler Polonia?

Istoricii sunt în mare măsură de acord că adevăratul motiv al invaziei Poloniei a fost urmărirea, pe termen lung, de către Adolf Hitler, a obiectivului ideologic al Lebensraum („spațiu vital”), combinată cu dorința de a desființa prevederile Tratatului de la Versailles și de a instaura hegemonia totală a Germaniei asupra Europei Centrale și de Est. Deși Germania nazistă a susținut public că invazia reprezenta o reacție defensivă la provocările Poloniei și la persecutarea etnicilor germani, istoricii de referință resping aceste pretexte, considerându-le propagandă fabricată. Practic, Hitler dorea să pună mâna pe întreaga Europă Centrală, pentru ca aceasta să devină baza sa de operațiuni și punctul pivotal către Vest și, mai apoi, către Est. Hitler nu-și permitea o Polonie pro-vestică în coasta ei.

Mai ales că autoritățile poloneze refuzaseră să colaboreze cu Hitler. „Cu flancul estic asigurat (n.r. după Pactul Ribbentrop-Molotov cu URSS), Hitler le-a ordonat generalilor săi să finalizeze „Cazul Alb” (Fall Weiss), planul de invadare a Poloniei. El a declarat că era vorba despre „extinderea spațiului nostru vital în est și asigurarea aprovizionării cu alimente; pentru a avea suficiente alimente, trebuie să existe regiuni slab populate. Prin urmare, nu se pune problema cruțării Poloniei, iar decizia este de a ataca Polonia cu prima ocazie. Nu ne putem aștepta la o repetare a cazului Cehoslovaciei. Va fi război.” Încă de la început, urma să fie un alt fel de război — un război nu doar de cucerire, ci și de anihilare. La 22 august, cu puțin timp înainte de invazie, Hitler a ținut un discurs în fața comandanților săi militari la Obersalzberg. În cadrul acestuia, el a afirmat că obiectivul războiului era distrugerea fizică a inamicului. Bărbații, femeile și copiii de origine sau de limbă poloneză urmau să fie uciși fără milă. Campania trebuia desfășurată „cu cea mai mare brutalitate și fără milă”, preciza istoricul Alexandra Richie în „The Invasion of Poland”.

Atacul cavaleriei poloneze împotriva tancurilor, o făcătură de presă

După invazia Poloniei au început să curgă și miturile. Unul dintre cele mai populare este cel al cavaleriei poloneze care a înfruntat în șarjă, cu lănci și săbii, unitățile germane de tancuri. Ar fi fost vorba despre un atac al Regimentului 18 de lăncieri, chiar în ziua de 1 septembrie 1939. În realitate, nici vorbă de așa ceva. Totul a pornit de la un fapt real, dar a fost falsificat de presa de propagandă germană și italiană. Iată cum au stat lucrurile în mod exact. Pe 1 septembrie 1939, în prima zi a invaziei, Regimentul 18 de lăncieri polonezi a executat o șarjă surpriză de cavalerie împotriva unui batalion de infanterie germană (care se odihnea într-o poiană), reușind să îl împrăștie. Totuși, în scurt timp, din pădure au apărut pe neașteptate autoșenilate și vehicule blindate germane de recunoaștere.

Acestea au deschis un foc devastator de mitraliere asupra polonezilor, forțându-i să se retragă cu pierderi grele. A doua zi după luptă, jurnaliști italieni și germani au fost aduși pe câmpul de bătălie. Aceștia au văzut cadavrele soldaților și ale cailor polonezi lângă tancurile germane sosite între timp în zonă. Ministrul propagandei naziste, Joseph Goebbels, a speculat imediat momentul pentru a crea o poveste falsă. Scopul a fost dublu. În primul rând, să demonstreze Occidentului „înapoierea” și „iraționalitatea” armatei poloneze și, al doilea, să preamărească superioritatea tehnologică a mașinăriei de război germane. Cavaleria poloneză nu se baza pe lănci (care fuseseră scoase din dotarea oficială din 1937). Brigăzile erau dotate cu puști antitanc moderne Wz. 35 (capabile să perforeze blindajul tancurilor germane Panzer I și II de la acea vreme), tunuri antitanc Bofors de 37 mm și piese de artilerie. Caii erau folosiți mai mult pentru a ajunge rapid în anumite poziții de luptă.

Polonezii au rezistat mai bine decât s-a crezut

Polonia a fost cucerită după 35 de zile. Aparent, pare puțin, iar propaganda germană a popularizat ideea că polonezii au fost bătuți la pas. În realitate, polonezii au organizat o apărare destul de eficientă.

Deși armata germană avea o superioritate tehnologică și numerică zdrobitoare, polonezii au vândut scump fiecare palmă de pământ și au provocat naziștilor pagube umane și materiale destul de mari, care au întârziat planurile ulterioare ale lui Hitler în Occident. În jur de 17.000 de soldați germani au fost uciși sau declarați dispăruți în misiune pe teritoriul Poloniei. La aceștia se adaugă 30.000 de militari răniți sau scoși din luptă. Armata poloneză a distrus complet sau a avariat grav aproape 250 de tancuri germane (echivalentul unei întregi divizii de tancuri Panzer).

Multe altele au avut nevoie de reparații capitale din cauza uzurii și a tunurilor antitanc poloneze Bofors de 37 mm. Luftwaffe a pierdut în jur de 230–280 de avioane de luptă și bombardiere (doborâte de avioanele de vânătoare poloneze PZL P.11 sau de artileria antiaeriană). La acestea se adaugă peste 800 de camioane și vehicule motorizate germane distruse în ambuscade și bombardamente. În plus, aviația poloneză, așa cum arăta un alt mit propagandistic, nu a fost distrusă la sol în primele 24 de ore, ci a fost ascunsă pe aerodromuri camuflate și a provocat destule pagube nemților.

Înjunghiați pe la spate de ruși, încurcați de occidentali

Polonezii ar fi rezistat probabil mult mai mult dacă ar fi fost ajutați, și nu încurcați, de Marile Puteri occidentale. În plus, au fost atacați și de ruși, din est. Practic, au fost prinși ca într-un clește, fără să se aștepte. Deși Regatul Unit și Franța tot dădeau garanții de securitate Poloniei, niciunul dintre cele două state nu dorea să se implice într-un conflict militar împotriva nemților. Încercau să evite un nou război mondial, dar, așa cum deja am precizat, considerau Germania o barieră împotriva comunismului. Marile Puteri occidentale îl lăsau pe Hitler să ciuntească state și să pună mâna pe Europa Centrală, cu speranța că va deveni mulțumit și se va opri.

Pe 29 august, mareșalul Poloniei, Edward Rydz-Śmigły, a anunțat mobilizarea trupelor poloneze. Asupra sa s-au exercitat, însă, presiuni de către francezi pentru revocarea ordinului, fiindcă sperau la un aranjament diplomatic, fără să-și dea seama că armata poloneză era masată la granița cu Polonia. Aceasta a fost una dintre cauzele pentru care Polonia nu-și mobilizase decât 70% din efectivele planificate, iar multe unități se mai formau încă sau se deplasau către dispozitivele ordonate.

În plus, nemții încheiaseră în vara lui 1939 Pactul Ribbentrop-Molotov cu URSS. Stalin se bucura că se poate înfrupta și el din Polonia. Speriat de viteza cu care se deplasa Hitler și de planurile sale grandioase, Stalin a dat și el ordinul de atac pe 17 septembrie. Polonia era prinsă în foc încrucișat și înjunghiată pe la spate de ruși. Acela a fost momentul în care Polonia chiar a căzut. Fără ajutor, atacată din două părți.

„În ciuda luptei lor curajoase împotriva unor șanse atât de reduse, orice posibilitate ca polonezii să reziste a fost spulberată la 17 septembrie, când Stalin a invadat partea Poloniei care îi fusese atribuită prin Pactul Ribbentrop-Molotov. Sovieticii au atacat cu peste 450.000 de militari, 4.736 de tancuri și 3.300 de avioane. Armata poloneză era deja grav slăbită, iar planurile de organizare a unei apărări în sud, în zona capului de pod românesc, deveniseră acum inutile. Varșovia s-a predat la 27 septembrie, bilanțul final al victimelor civile depășind 20.000 de morți. Luptele au continuat, în timp ce germanii și sovieticii au înăbușit ultimele focare de rezistență, însă la 6 octombrie, în urma înfrângerii polonezilor în bătălia de la Kock, forțele germane și sovietice au preluat controlul deplin asupra țării devastate”, preciza Alexandra Richie, în același material.