Reportaj Case și biserici din Țara Hațegului, ridicate cu vestigii de la Sarmizegetusa: „O piatră se vindea cu cinci milioane“

În Țara Hațegului, pietrele au păstrat istoria mai bine decât oamenii. Ruinele Daciei și ale orașului roman Ulpia Traiana Sarmizegetusa au devenit, de-a lungul secolelor, temelii de case, biserici, garduri și chiar cuptoare de var. Printre gospodării, încă se mai ascund sarcofage, inscripții și fragmente care spun povestea unei lumi dispărute.

Ulpia Traiana Sarmizegetusa Foto: Shutterstock

Țara Hațegului, situată între masivele Șureanu, Retezat, Țarcu și Poiana Ruscă, a fost inima dacilor. Pe ruinele vechii cetăți, urmașii lor și-au dus viața mai departe secol după secol. Aici s-au adăpostit, aici au trăit și aici au iubit. Cu pietrele vechi, de o valoare inestimabilă, și-au ridicat case și biserici, iar nobilii și-au înfrumusețat domeniile. Aproape că nu-i biserică sau gospodărie din Țara Hațegului care să nu aibă la temelie sau ca ornament o piatră romană sau dacică.

Biserica din Densuș Foto: Mariana Iancu

Ruinele vechii cetăți Sarmizegetusa, dar și ale Villei rustica, au fost adunate de-a lungul mileniilor de localnici, duse acasă și folosite la ridicarea noilor construcții sau așezate în grădini sau pe drumuri. Pietrele de o valoare inestimabilă au fost vândute și cumpărate ca la tarabă, prețul variind în funcție de cât de multă istorie știa cel care o deținea și cât de mult și-o dorea viitorul proprietar. Și acum, prin curțile oamenilor zac în soare rămășițe ale lumilor de altădată, alături de sarcofage și pietre preistorice care poartă amprenta scoicilor și melcilor pietrificați, dar și a dinozaurilor pitici ce populau acest teritoriu care era doar o insulă tropicală în mijlocul Mării Tethys.

Ruine romane la temelie

În curtea Muzeului Satului Hațegan din comuna hunedoreană Densuș, înainte să vizitezi casa veche tradițională, poți sta pe o piatră veche romană și admira un sarcofag din aceeași perioadă sau o cochilie cu scoici pietrificate. În lumea de altădată ne poartă Anton Socaci, un om de-ai locului care a adunat piatră cu piatră din curțile oamenilor și acum le spune povestea oricui trece pragul. E bucuros de oaspeți, din ce în ce mai rari la muzeul lui, și, cu entuziasm, își laudă toată averea strânsă în zeci de ani sau moștenită de la străbunici, așa cum e și casa pe care s-a încăpățânat să o păstreze așa cum era acum un secol. „De la Villa rustica și de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa s-au adunat pietre și cărămidă și au fost construite toate bisericile din Țara Hațegului. Majoritatea au fost sparte și puse la temelia caselor, așa se face că aproape toate casele au în temelie pietre romane. Când ne-au cucerit, romanii au construit imens în zonă, au considerat că spațiul este sub stăpânirea lor o mie de ani și au făcut investiții de durată“, spune ghidul pentru „Weekend Adevărul“.

Inclusiv treptele pe care urcăm la casa tradițională sunt tot atât de vechi, așa cum și cuptorul a fost pavat cu cărămidă romană. „O cărămidă era arsă în cuptor de azi până mâine. După șase luni avea loc încă o ardere și, după încă un an, o ultimă ardere. Așa se face că o astfel de cărămidă a rezistat mii de ani. Cele noi nu prea rezistă atât de mult. Am lăsat câteva la soare, la râu, și s-au sfărâmat“, mărturisește el.

Sarcofagul din fața curții

Pe lângă pietrele romane se află și un sarcofag tot din aceeași perioadă, pe care nu crezi că-l poți vedea decât într-un muzeu, nu în curtea unui localnic, așezat direct pe pământ. Pe lângă el ciugulesc puii de găină scoși din găoace târziu, în vară. Îl întrebăm cum a ajuns vestigiul istoric în curtea sa. Nu pare deranjat de întrebare și ne explică cum l-a salvat. „E un sarcofag roman, dăltuit dintr-o singură piatră, care a fost descoperit într-un centru funerar. Au fost mai multe, dar majoritatea au fost sparte și au fost puse la temelia caselor. Toate casele care au fost făcute acum 200 de ani au în temelie pietre romane. Mai este încă unul în sat. Vedeți, e clar că este un sarcofag căci are loc pentru cap“.

Vestigii din curtea unei case Foto: Mariana Iancu

Nu știe cum a supraviețuit până în urmă cu câteva secole, a aflat doar că sarcofagul a aparținut la un moment dat familiei unui fost primar și într-o perioadă era folosit ca loc de adăpat animalele. Din acea perioadă, i s-a făcut o gaură pentru scurgerea lichidului. Anton Socaci l-a descoperit în urmă cu mai mulți ani și, cu ajutorul mai multor brațe și al unui atelaj, l-a adus în curtea sa și acolo a rămas de atunci. Recunoaște că nu l-a datat nimeni și nici nu i s-a cerut să-l predea unui muzeu, deși prin curtea lui au ajuns specialiști din Cluj și București, de la Muzeul Țăranului Român. „Acum 20 de ani, când am început muzeul, am adunat multe obiecte și au venit niște domnițe de la muzeul de pe Kiseleff și le-am întrebat dacă nu vor să ia obiecte și ele mi-au spus să amenajez eu un mic muzeu aici“. În ceea ce privește sarcofagul, spune că este al lui și că nu i-l poate lua nimeni. „Am o asociație culturală, muzeu declarat prin Ministerul Culturii... nu pot să facă așa ceva“.

Anton Socaci Foto: Mariana Iancu

Spre stupefacția noastră, aflăm că s-a făcut și negoț cu pietrele romane, o practică neîntreruptă până în prezent. „O piatră era cinci milioane. Își făcea omul o vilă și oferea bani celui care avea o piatră mai măricică. Era punctul forte al unei case să ai o piatră romană în curte și câțiva butuci de stejar de jur-împrejur“, ne dezvăluie el. Spune că ele se găseau în urmă cu mulți ani cu sutele în curțile oamenilor. „Într-o casă părăsită era o stivă mare. Cel care a moștenit casa a început să le vândă. Eu am dat niște cartofi și nu mai știu ce pe ele. Eu nu vând și nu cumpăr, că am destule“, povestește ghidul.

Var din inscripții romane

Multe lespezi mari de marmură nu au scăpat de la distrugere, ele au fost sparte și dispersate la mare distanță unele de altele. Aceasta a fost soarta inscripției „IN HONOREM DOMVS DIVINAE“. Cele două plăci de marmură au fost întregite după câteva decenii: una a fost dusă la Lugoj prin anul 1902, iar cealaltă descoperită într-un sat din județul Hunedoara.

Multe inscripții romane au pierit în mod absurd. Localnicii, care aveau obligația să ducă inscripțiile găsite nobililor din împrejurimi, cu care aceștia să-și înfrumusețeze conacele și castelele, au preferat să le îngroape în pământ, să le zidească la temelia unor construcții sau, pur și simplu, să le ardă în cuptoare de var. Istoricul sas Johann Seivert a constatat încă la 1770 cum locuitorii din comitatul Hunedoara au distrus mai multe inscripții pe care le-au găsit pentru a nu fi nevoiți să le transporte până la Mureș sau la Alba Iulia, de unde urmau să fie duse la Viena.

Biserica reformată din Peșteana Foto: Mariana Iancu

O astfel de practică, moștenită din tată în fiu, o constatase arheologul M.J. Ackner în anul 1847, când o mare parte din piesele arhitectonice din marmură de la Amfiteatrul roman au pierit astfel în decurs de numai 15 ani. Și istoricul german Theodor Mommsen, care a făcut o vizită în anul 1857 în Transilvania, a surprins acest fenomen: „În schimb, în zilele noastre, încă în Transilvania se arde din acele inscripții var. Cuptorul fumegînd de ars var de la intrarea în Sarmizegetusa, Varhel-ul de astăzi, și faptul că această veche metropolă a Daciei nu păstrează acum mai mult de 2 pietre cu inscripții, se explică reciproc îndeajuns“.

Distrugerea și migrația monumentelor epigrafice de la Ulpia Traiana, atât în țară, cât și în străinătate, au fost simțitor reduse prin înființarea Muzeului Arheologic din Sarmizegetusa și prin munca celor de la Muzeul de Arheologie din Deva, de a colecționa și adăposti cât mai multe inscripții ale vastei zone arheologice din împrejurimile metropolei romane din Dacia, scria istoricul Volker Wollmann. Din păcate, nota el, nu s-a putut recupera decât o mică parte din monumentele epigrafice și sculpturale din metropola Daciei.

Trepte din vestigii antice Foto: Mariana Iancu

Bisericile creștine ridicate cu simboluri păgâne

La aproximativ 10 kilometri de Sarmizegetusa, în satul Densuș, se află cea mai veche biserică din România unde se slujește. Ea a fost ridicată în secolul al XIV-lea pe ruinele unui templu roman închinat zeului Marte, aproape exclusiv cu pietre de la Ulpia Traiana, unele dintre ele fiind folosite ca elemente de rezistență, iar altele doar cu rol decorativ. La ridicarea ei s-au folosit blocuri mari, capiteluri și baze de coloane, lespezi de porți, țevi de canalizare, altare votive și onorifice. Însuși George Călinescu spunea despre aceasta că este „o biserică bizară, făcută din marmuri și coloane culese de la Sarmizegetusa“. De-a lungul veacurilor, aici s-au rugat ortodocșii, protestanții și greco-catolicii.

Vestigii antice pe marginea drumului Foto: Mariana Iancu

Despre această biserică găsim amănunte interesante în ziarul „Revașul“ din anul 1904: „Cea mai veche biserică românească este de bună-samă cea din Densuș, în Țara Hațegului. Ea e mai veche ca neamul românesc. Neamul nostru s-a plăsmuit din amestecul a două popoare viteze: Dacii şi Romanii, în veacul al 2-lea după Christos. Amestecul acesta a urmat după înfrângerea Dacilor prin oştirea marelui Traian, Împăratul Romei. În lupta lui Traian cu Decebal, eroul mândru al Dacilor a avut jalnic sfârşit. Un general iubit al lui Traian Împăratul, cu numele Longin, care căzând rob în mâna Dacilor, a fost ucis în Sarmisegetusa, cetatea Dacilor, apoi trupul Iui a fost spânzurat pe zidurile cetăţii, ca să-l vadă Romanii. După zdrobirea Dacilor, Romanii au zidit în cinstea Iui Longin o criptă (mausoleu) în care i-au aşezat trupul spre odihnă şi pomenire. Mausoleul acela este biserica de astăzi din Densuş, lângă Grădişte, adecă lângă vechea capitală a Dacilor. Azi slugeşte de biserică creștinească aceasta zidire, care a fost mormântul unui erou şi leagănul unui neam nou. Se vede în ea tabla de pomenire scrisă în cinstea lui Longin. Şi se văd încă chipurile păgâne alăturea de icoanele sfinte ale creştinătăţii“.

Două hramuri și propunere pentru UNESCO

În anul 1963, când s-a decis restaurarea bisericii, arhitecții au stabilit că partea cea mai veche a monumentului se compune dintr-o încăpere aproape pătrată, care era naosul, o absidă semicirculară orientată spre răsărit şi o turlă înaltă, combinată cu elementele unui turn, sprijinită pe patru pile masive, formând un careu înscris în pătratul naosului. Mai târziu s-a adăugat pe latura de sud a altarului şi naosului, respectiv diaconiconul şi chiliile, iar într-o ultimă etapă de construcție și tinda. Din prima etapă de construcție se păstrau numai fundațiile, soclul şi zidăria în piatră, iar specialiștii erau de părere că prima biserică era anterioară apariției arhitecturii romanice, fiind astfel cea mai veche biserică cunoscută pe teritoriul vechii Dacii.

Inscripție romană de la Sarmizegetusa Foto: Shutterstock

În anul 1717, baronul Hohenhausen considera că la origine biserica a fost un templu roman al zeului Marte, alți istorici erau de părere că biserica a fost inițial un monument funerar ridicat în cinstea generalului roman Longinus, iar alții spuneau că a fost zidită la multă vreme după stăpânirea romană în Dacia.

În cea de-a doua jumătate a secolului XIX, biserica era într-un stadiu avansat de degradare, iar localnicii ar fi vrut să o demoleze pentru construirea alteia noi. Din fericire, a fost salvată de autoritățile austro-ungare, care au realizat importanța ei și au declarat-o monument istoric în 1870. În prezent, Biserica de la Densuș are două hramuri, „Sfântul Ierarh Nicolae“ și „Sfântul Prooroc Ieremia“ și se află pe lista de monumente propuse pentru a intra în Patrimoniul UNESCO.

Istoria, gard de delimitare

Un alt lăcaș de cult care are la temelie pietre de la Sarmizegetusa Ulpia Traiana este Biserica „Sfântul Gheorghe“ din Sânpetru, considerată a fi unul dintre cele mai vechi monumente ale românilor din Transilvania. Ridicată undeva în secolul al XIV-lea, la reconstrucția ei au fost folosite bucăți de piatră sau de marmură din ruinele romane de la Sarmizegetusa Ulpia Traiana. O dovadă este porțiunea de marmură a unui templu închinat lui Silvanus, zeul pădurilor la romani, situată chiar deasupra ușii principale a lăcașului de cult.

Dacă la construirea unor biserici vestigiile romane au fost ornamentale sau montate în structura de rezistență și, prin urmare, erau întrucâtva protejate, sute de pietre vechi de două milenii au fost folosite la ridicarea unui gard care a înconjurat cimitirul și biserica de piatră din satul Ostrov, ridicată în jurul anului 1360 de către cnezii locali.

Inscripții romane pierdute în pereții bisericilor

Fragmentele unei plăci onorifice de mari proporții au ieșit la iveală cu ocazia unor lucrări de restaurare a bisericii romanice de la Sântămăria-Orlea prin anii ’60-’70, iar la demolarea vechii biserici române ortodoxe din Nalați a apărut o inscripție deosebit de importantă. Un altar votiv, descoperit în anul 1516 în ruinele Ulpiei Traiana de către J. Mezerzius, a fost transportat imediat la Tuștea, în prezent un sat în comuna General Berthelot din județul Hunedoara, unde a fost așezat ca picior de prestol mai întâi în vechea, apoi în noua biserică românească.

Inscripție romană de la Sarmizegetusa Foto: Shutterstock

Despre pericolul distrugerii pieselor unicat ale cetății, istoricul Volker Wollmann, cel care a realizat importante studii privind Dacia romană, a atras atenția încă din anul 1974 în Anuarul „Sargetia“: „Un altar descoperit încă în anul 1516 în ruinele Ulpiei Traiana de către J. Mezerzius a fost transportat imediat la Tuștea, unde a fost așezat ca picior de prestol mai întâi în vechea, apoi în actuala biserică românească, iar în preajma bisericii de la Peșteana se găsesc mai multe inscripții romane, aduse evident din ruinele Ulpiei Traiana, unele la data construirii bisericii, ca de exemplu, un fragment de stelă funerară din turnul bisericii, iar altele cu prilejul înălțării zidului de incintă în jurul bisericii și al cimitirului ortodox. Un monument fixat în pavajul bisericii reformate cu câmpul inscripției în sus s-a degradat complet în ultimele decenii“.

Însă, spunea istoricul, numărul bisericilor din Țara Hațegului în pereții cărora s-au încastrat încă în cursul Evului Mediu inscripții sau sculpturi romane este mult mai mare. „Dacă monumentele descrise beneficiază de cele mai multe ori de un adăpost relativ satisfăcător, fixate în perete, fiind de multe ori chiar acoperite, cu totul alta a fost soarta unei colecții de monumente litice romane în aer liber de la Ostrovul Mare. Impresia de monumentalitate pe care o creează zidul de incintă al bisericii din Ostrov este astfel descris în anul 1923, de către profesorul Al. Bărcăcilă: «Îngrădirea ogrăzii e ca un zid ciclopic din 138 de blocuri îngrămădite unul lîngă altul și peste altul, fără cimentare, toate monumente și părți de monumente romane în piatră și marmur㻓.

Unii localnici și-au făcut muzeu în aer liber din artefacte romane și pietre vechi. Episcopul Daniil Stoenescu, în prezent pensionar, care a slujit și la Densuș, și-a adus în fața casei familiei sale, din satul Hăţăgel, rămășițe ale unor monumente antice şi funerare achiziționate de la săteni, precum și pietre de moară. „Părintele Arsenie Boca, pe când era preot la Prislop prin anii ’80, mi-a zis: «Să stai de vorbă cu pietrele» și s-au prăvălit pietre de râu de munte, romane, dacice, cu fosile, și am o colecție în grădină, dar nu vreau să vorbesc despre ea“, spune el. A numit grădina „Ulpia Cristiana“ pentru că la 10 kilometri se află capitala Daciei romane.