Beneficiile turnătorilor în comunism: avansări, burse în străinătate și prioritate la apartamente

Partidul Comunist a reușit să umple România de turnători. De la simpli vânzători de aprozar și manipulanți de mărfuri până la directori și scriitori, oameni din toate aceste categorii au fost recrutați în cel mai odios sistem de control din istoria țării. Mulți își turnau vecinii, prietenii sau chiar rudele pentru avansări ori studii în străinătate.

Oricine putea fi turnător în România comunistă Foto: wikipedia

Regimul comunist a vrut să transforme România într-o țară de turnători. Prin intermediul Securității, a recrutat informatori din toate straturile societății, reușind să pună pe picioare una dintre cele mai dense rețele din întregul bloc estic. Pe baza documentelor studiate de CNSAS (Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității), se estimează că, în anii '80, existau sute de mii de informatori activi. Numărul exact este greu de stabilit, deoarece mulți au fost recrutați temporar, iar o parte din arhive a fost distrusă în decembrie 1989.

În România comunistă, nu mai știai cine te putea turna la Securitate. Delațiunea era folosită și ca mijloc de răzbunare a șefilor împotriva angajaților sau invers, dar și între vecini ori soți. Turnătorul putea fi chiar prietenul alături de care îți petreceai fiecare Revelion și cu care beai o bere la sfârșitul programului. Putea fi chiar propriul copil adolescent, recrutat în secret. Securitatea avea misiunea de a transforma întreaga societate într-un mecanism de autocenzură și turnătorie, pentru a asigura liniștea "ștabilor" de la partid și stabilitatea întregului sistem opresiv.

"Motivul recrutării informatorilor coincide cu însăși rațiunea de a fi a Securității, și anume supravegherea întregii populații și a tuturor activităților desfășurate pe teritoriul României, astfel încât stabilitatea deplină a regimului comunist să fie asigurată. Metodele de recrutare și modul de lucru în rețea sunt consecința directă a acestui scop gigantesc, instituit pe criterii strict ideologice, și nu funcționale", se arată în "Raportul final" al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România.

Consecințele asupra societății românești au fost multiple și de lungă durată, lăsând în urmă o profundă traumă socială. Ne vom referi în special la categoriile de turnători, la motivațiile acestora și la recompensele oferite de partid celor care își turnau concetățenii. Mai precis, la prețul pus pe libertatea și integritatea unui om în perioada comunistă.

"Cetățenii patrioți" și turnătoria din răzbunare

Rețeaua de informatori a început să fie construită în România comunistă încă din anul 1947, odată cu apariția Securitățiica instituție specializată în eliminarea "dușmanilor partidului" și a "dușmanilor de clasă". Se presupune că peste 500.000 de români au fost arestați din motive politice în primele decenii ale regimului comunist, adesea în urma turnătoriilor.

Informatorii erau împărțiți în mai multe categorii, iar metodele de recrutare și de obținere a informațiilor au variat în timp. Până în 1960, acestea au fost în mare parte rudimentare și brutale, bazate pe violență fizică. După 1965, în perioada dictaturii lui Nicolae Ceaușescu, ofițerii de Securitate au început să aibă o pregătire mai bună și să aplice metode mai subtile, mai "profesioniste".

O primă categorie era cea a turnătorilor de ocazie, în mare parte "patrioți comuniști". Aceștia credeau că fac un bine denunțându-și vecinii, colegii de muncă sau chiar rudele care glumeau pe seama lui Ceaușescu, povesteau ce auziseră la Vocea Americii ori la alte posturi "subversive" sau își exprimau cu naivitate nemulțumirile față de vecini. Acești turnători de ocazie erau numiți persoane de sprijin sau "informatori necalificați".

"Persoana de sprijin era folosită pentru a culege informații la un nivel elementar, de primă sesizare, pentru redactarea rapoartelor de investigații (care conțineau simple date biografice sau profesionale), pentru filajul la domiciliu sau pentru realizarea unor combinații operative. În primii ani de funcționare a Securității, sarcinile îndeplinite de persoana de sprijin reveneau informatorului necalificat, cele două categorii fiind, în esență, echivalente. Acestea erau surse care nu dispuneau de aptitudini deosebite pentru culegerea de informații și nu aveau experiență sau posibilități prea mari de pătrundere într-un anumit mediu. În orice caz, atât informatorii necalificați, cât și persoanele de sprijin se recrutau «din rândul cetățenilor patrioți», foarte disponibili și care de multe ori contactau din proprie inițiativă organele de informații", se arată în "Raportul final".

În cele mai multe cazuri, nu era vorba despre patriotism sau "simțăminte socialiste", ci despre dorința de a face o impresie bună autorităților, în speranța unor beneficii, ori de a se răzbuna pe un vecin, un coleg, un consătean sau chiar pe o rudă.

"Delațiunea, în perioada comunistă, era și un mod de a te răzbuna pe o altă persoană. Din acest punct de vedere, putem spune că Securitatea era în rolul unui «diavol» care oferea tuturor posibilitatea de a-și explora latura întunecată a personalității. Erau încurajate delațiunile și răzbunările la serviciu, fiind stimulate orgoliile și tot ceea ce putea duce la o denunțare sau la obținerea unei informații. Bineînțeles că au existat numeroase cazuri în care «turnătoriile», ca să le spunem așa, erau rezultatul unor răfuieli personale", preciza istoricul Mădălin Hodor.

Pe lângă "cetățenii patrioți", adică românii care își turnau de bunăvoie vecinii, colegii sau membrii familiei, din invidie, din răzbunare ori, mai rar, din convingeri politice, existau informatori recrutați de Securitate și folosiți în mod "profesionist".

"Definit de la bun început drept «elementul de bază al acțiunii informative», informatorul este principala categorie de surse pe care se baza rețeaua Securității, fiind recrutat și dirijat pentru culegerea sistematică de informații despre persoane, evenimente, acțiuni, medii profesionale etc. Informatorul era selectat și instruit să desfășoare o activitate mult mai ofensivă decât persoana de sprijin, lucra într-o manieră sistematică, bine organizată, avea acces la informații foarte utile despre persoana sau mediul pe care îl supraveghea, avea aptitudini dovedite pentru genul acesta de activitate, avea o bună acoperire în mediu și nu risca să fie deconspirat", se arată în "Raportul final".

În această categorie intrau și deținuți politici recrutați prin șantaj, care trebuiau să furnizeze sistematic note informative despre ceea ce se întâmpla în închisorile politice sau în mediile considerate subversive. Printre informatori se numărau și persoane atașate regimului.

Totuși, "superinformatorul" din perioada comunistă era "rezidentul". În acest caz, era vorba despre un individ bine pregătit sau profund atașat ideologic de regim, provenit din aparatul de partid, capabil să disimuleze și considerat de încredere. Avea calități care îi permiteau să țină locul ofițerului în anumite situații și să coordoneze rețele de informatori. Atunci când "te lucra" un "rezident", aveai probleme serioase. Rezidenții erau aleși din rândul ofițerilor de Securitate în rezervă sau al altor cadre din Miliție. Nu era o sarcină pentru oricine.

Mai existau și "găzdașii", cetățeni care acceptau ca în locuințele lor să aibă loc întâlniri conspirative între ofițeri și surse. Gazdele nu participau la întâlniri.

Ce primeai dacă îți turnai un coleg, un vecin sau o rudă în perioada comunistă

Metodele de recrutare erau, la rândul lor, diverse. Cu excepția "rezidenților", considerați informatori profesioniști, ceilalți erau recrutați fie prin constrângere și șantaj, fie "pe bază de sentimente patriotice". Recrutarea prin constrângere a fost specifică mai ales anilor '50, o perioadă marcată de brutalitatea Securității. Metoda a fost însă utilizată pe scară largă și ulterior, recurgându-se mai ales la materiale compromițătoare și mai puțin la violență fizică.

"Recrutarea prin constrângere sau pe bază de material compromițător a fost o metodă utilizată constant în toate etapele istoriei Securității, deși literatura de specialitate o consideră tipică pentru epoca violent-represivă a regimului comunist, din primii săi ani de funcționare. Recrutarea prin constrângere se aplica frecvent în cazul persoanelor cu antecedente politice sau penale: foști deținuți politici, membri ai partidelor burgheze, foști legionari, ofițeri deblocați și descendenți ai tuturor acestor categorii, deopotrivă. Metoda s-a extins treptat și asupra condamnaților de drept comun, în special asupra condamnaților pentru tentativă de evaziune, asupra celor avertizați de Securitate la finalul unei acțiuni de urmărire, dar și asupra celor sancționați la locul de muncă, pe linie profesională", se arată în "Raportul final" al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România.

Inclusiv în cazul celor care turnau "pe bază de sentimente patriotice", ofițerii de Securitate aveau grijă să le arate că dețineau materiale compromițătoare despre ei și că le cunoșteau bine biografia. Cei mai mulți dintre cei care își turnau concetățenii urmăreau însă obținerea unor beneficii de la partid. Demnitatea personală, dar și libertatea sau siguranța celorlalți aveau un preț în România comunistă.

"Din studiile pe care le-am efectuat, am observat că sursele recrutate pe bază de șantaj sau material compromițător tindeau să nu spună adevărul, să ofere informații doar de frică sau chiar să inventeze lucruri. Astfel, eficacitatea lor informativă era scăzută, iar Securitatea a început să recomande ofițerilor să nu mai recruteze persoane pe bază de șantaj sau materiale compromițătoare. Doar în cazuri extreme aceste metode mai erau acceptate. În proporție de aproximativ 90%, sursele erau recrutate prin cointeresare, adică oferindu-li-se avantaje materiale sau alte beneficii în societate", preciza Mădălin Hodor pentru "Adevărul".

Mulți dintre românii care turnau obțineau diverse recompense de la partid. Nu era vorba despre salarii sau venituri fixe, ci despre beneficii la care restul populației putea doar să viseze: transferuri preferențiale, promovări, locuințe, participarea la delegații peste hotare, pașapoarte sau burse de studiu în străinătate pentru ei ori pentru copiii lor.

"De cele mai multe ori, la propunerea ofițerului, informatorul beneficia de protecție sau de susținere profesională atunci când solicita un transfer, o promovare, un pașaport, o repartiție de locuință etc. Astfel de stimulente (denumite uneori «luări în protecție»), destinate doar informatorilor de încredere, recrutați «pe bază de sentimente patriotice», se acordau cu aprobarea superiorilor ierarhici; obiectele sau cheltuielile se decontau folosind chitanțe, semnate de beneficiar cu numele real sau cu cel conspirativ. De asemenea, printr-un raport special, ofițerul de legătură făcea recomandări privind acordarea unui pașaport, includerea sursei într-o delegație oficială, transferul pe un post mai bine plătit sau chiar avansarea în funcție la locul de muncă, atunci când interesele operative o cereau. În cazul informatorilor din rândul oamenilor de cultură, «marele premiu» oferit ca recompensă pentru serviciile făcute Securității era, alături de garanția publicării operei proprii, fie permisiunea de a studia sau de a călători în străinătate, fie promisiunea unei relații mai blânde cu autoritățile, pentru cei cu un trecut politic «încărcat»", se arăta în același raport.

În schimbul acestor beneficii, informatorul se obliga să nu dezvăluie secretele "muncii" sale nici măcar familiei. Totodată, recompensele îl obligau să continue colaborarea.