SPECIAL Otilia Cazimir, „poeta sufletelor simple“, și tulburătoarea ei poveste de dragoste cu George Topîrceanu

0
Publicat:

Una dintre cele mai sensibile scriitoare române, Otilia Cazimir, a debutat în literatură încă din adolescență și toată viața a fost înconjurată doar de lumea poeziei.

Otilia Cazimir și George Topîrceanu
Între Otilia Cazimir și George Topîrceanu s-a înfiripat o dragoste sensibilă, de roman

Pe 12 februarie 1894, în satul Cotu Vameșului din județul Neamț, profesorul Gheorghe Gavrilescu și soția lui, învățătoarea Ecaterina, se bucură de venirea pe lume al celui de-al cincilea copil – Alexandrina. Viitoarea poetă avea să copilărească aici până la vârsta de 4 ani, când părinții decid să se mute în Iași, unde mai târziu vor cumpăra o casă cu două camere, astăzi muzeu. În Iași, tânăra Alexandrina își urmează pasiunea pentru literatură, iar după terminarea liceului se înscrie la Facultatea de Litere și Filosofie din cadrul Universității din Iași, dar nu își dă examenul de licență. Deja începuse să pășească în lumea literară ieșeană.

Un debut de liceană

Alexandrina Gavrilescu avea 17 ani când s-a hotărât să trimită la revista „Viața Românească“ o poezie, sperând poate la un debut și care s-a și concretizat. „Cred că aveam 17 ani când, dintr-un fel de obrăznicie copilărească, am îndrăznit să trimit la revista «Viața Românească» prima mea poezie pe care am socotit-o publicabilă. Pentru că numele meu de școlăriță era cam primejdios, iar directoarea mai și dădea afară din școală fete care se țineau de «prostii», cum spunea ea când era vorba de literatură, am iscălit-o cu trei steluțe. Poezia trimisă prin poștă, care avea vreo trei strofe, foarte naive, scrise destul de curățel, a avut darul să placă și domnului Ibrăileanu, directorul revistei, și lui Mihail Sadoveanu, care se întâmpla să fie acolo când a ajuns la judecată bucățica mea“, povestea Otilia Cazimir într-un interviu pentru emisiunea „Săptămâna“ din 1964. Astfel a debutat cea care avea să devină „poeta sufletelor simple“.

Botezată în literatură

De-a lungul carierei artistice, Alexandrina Gavrilescu a folosit diverse pseudonime – Alexandra Casian, Ofelia, Magda, Dona Sol – pe care le folosea în presa vremii pentru a-și putea publica articolele feministe. În ceea ce privește creația literară, Alexandrina și-a primit botezul de la Mihail Sadoveanu și Garabet Ibrăileanu, pentru că poeta nu și-a semnat cea dintâi creație publicată. „Le-a plăcut, au hotărât să o publice, însă cu trei steluțe nu mergea la «Viața Românească». Acolo erau nume cu greutate, oameni cu experiență în literatură... Ce să caute trei steluțe acolo? Spusesem de altfel că sunt elevă de liceu, că mă tem de directoare și atunci s-au gândit cei doi – marii prieteni ai mei de mai târziu – să îmi dea un nume. Fiind vorba de o fată foarte tânără, s-au gândit să o ia pe calea sentimentală“. Ambii s-au întors cu gândul la fetele pe care le iubiseră când erau tineri: „Ibrăileanu mi-a dat numele de familie – Cazimir – o domnișoară Cazimir fusese prima lui dragoste când era elev de liceu la Botoșani. Domnul Sadoveanu a stat puțintel pe gânduri, însă și-a adus aminte de o oarecare domnișoară Otilia Vlaicu, pe care mai târziu am cunoscut-o și eu și care era profesoară la Târgu Frumos. Și mi-a zis Otilia. Prin urmare, m-am pomenit dintr-odată Otilia Cazimir“.

Cu nerăbdare și emoție, Alexandrina a așteptat următorul număr al revistei în speranța că prima poezie pe care o socotise publicabilă chiar va vedea lumina tiparului: „Așteptam să văd cele trei steluțe. Mi-aduc aminte că aveam teză la matematică în ziua în care a apărut «Viața Românească» și, venind de la școală spre casă, am cumpărat numărul, l-am pus sub pelerină – purtam acele oribile pelerine de stofă de Azuga de care până voi muri o să îmi aduc aminte –, am venit acasă, m-am dus în odaia mea și am căutat repede cele trei steluțe. Nicio steluță. Atunci am aruncat revista nu înainte de a mă uita la numele tuturor colaboratorilor. Am văzut un nume nou: Otilia Cazimir. Și atunci, cu necuviința copilăriei, am zis: Cine dracu o mai fi și asta? Uite cum au altele noroc și eu n-am. Am dat teza, a venit duminica, când am vrut să citesc și eu «Viața Românească» cum o citeam totdeauna, și când am ajuns la această, urâtă de mine, Otilia Cazimir, care avea noroc, am văzut că eu eram“.

Otilia Cazimir
Otilia Cazimir era alintată „Luchi” în copilărie

Abia mai târziu, scriitoarea a mărturisit faptul că acest pseudonim nu i-a plăcut niciodată, deși l-a folosit aproape șase decenii: „Daţi-mi voie să vă mărturisesc, după atâta amar de ani, că numele acesta, pe care totuşi l-am purtat cu cinste, nu mi-a plăcut niciodată. N-am nimic în comun cu eroinele legendelor germane, iar cea dintâi «Otilie» pe care am întâlnit-o în viaţă – fetiţa cu care am stat în bancă în clasa primară – era proastă, grasă şi buboasă...“.

La cinci ani după debutul în poezie, i-a fost tipărită și „prima cărțulie“, așa  cum mărturisea în interviul menționat: „Mi-a tipărit-o tot «Viața Românească», editură tânără pe atunci. E un volumaș modest, care totuși a fost bine privit de critică pe vremea aceea. Se cheamă «Lumini și umbre». Primul exemplar din carte i l-am dat celui care era pe vremea asta prietenul meu cel mai bun, George Topîrceanu. Primul autograf lui i l-am dat“.

O dragoste reciprocă

Dragostea Otiliei Cazimir pentru copii și natură s-a conturat încă din copilărie, chiar dacă se simțea singură și nu avea tovarăși de joacă: „Am fost o fetiţă tare cuminte. Toţi erau mai mari decât mine. Mă jucam singură. Mă sfiam de toţi. Uneori cântam. Alteori priveam gâzele, păsările, când se topeau zăpezile“. Din proza ei cu nuanțe autobiografice aflăm cum sfiala și timiditatea i-au fost accentuate în școală, când este cuprinsă de un sentiment de rușine. Obișnuită fiind să i se spună Luchi, așa cum o alintau părinții ei, micuța Otilia nu răspunde la numele ei adevărat – Alexandrina – atunci când este strigată de învățătoare. O colegă le „lămurește“ tuturor situația: „Luchi, ca la căţei!“. Viitoarea poetă renunță atunci la această poreclă spunându-și în sinea ei: „Mi-e ruşine de numele meu, mi-e ruşine de mine, mi-e ruşine de tot!“. Despre aceste întâmplări avea să scrie ani mai târziu în proza „A murit Luchi“.

Însă întâmplarea nu avea să îi stingă dragostea pentru copii. „Gingăşia copiilor m-a cucerit dintotdeauna. M-am apropiat de ei văzând, scriindu-le poezii vesele cu o nuanţă uşoară de ironie. (...) Am început prin a spune copiilor poveşti şi, abia mai târziu, am început să scriu pentru ei. Totul se datorează pasiunii mele precoce pentru astronomie. Când eram o «mătuşică» abia ieşită din şcoala primară, le povesteam nepoţilor mei, de care nu mă despărţeau decât câţiva ani, despre stele“, mărturisea poeta. La rândul lor, și copiii o iubeau și chiar îi trimiteau scrisori prin care își exprimau aprecierea pentru cea care știa să le atingă sufletele pure și sensibile. „Pe biroul Otiliei Cazimir, două perechi de ochelari, un teanc de scrisori cu ultima, atunci deschisă, de la eleva Georgescu Liliana din comuna Ștefănești, raionul Teleajen, regiunea Ploiești: Stimată poetă, vreau să vă felicit pentru că iubiți copiii, închinându-le diverse poezii. Sunt elevă în clasa a VII A. Sunt președinta unității de pionieri din comuna Ștefănești. Să știți că la un concurs, anul trecut, recitând poezia «Cântec de leagăn-cântec de pace», am obținut premiul întâi“, așa cum aflăm de la preotul Grigorie Constantinescu, cel care i-a fost alături poetei în ultimele clipe de viață.

Otilia Cazimir în casa ei din Iași
Otilia Cazimir în casa ei din Iași, astăzi casă memorială aflată pe strada ce poartă numele poetei

„Cântând dragostea și natura“

De-a lungul carierei, Otilia Cazimir a publicat numeroase volume de poezii, printre care și „Fluturi de noapte“ – premiat cu premiul Femina de către Academia Română și comitetul „Femina Vie- Heureuse“ de la Paris, „Catinca și Catiușa, două fete din vecini (în colaborare cu Th. Kiriacoff-Suru­ceanu“, „Baba Iarna intră-n sat“ și „Ariciul împărat“. De asemenea, scriitoarea a publicat și mai multe volume de proză: „Din întuneric. Fapte și întâmplări adevărate. (Din carnetul unei doctorese)“, „Grădina cu amintiri. Și alte schițe“, „Licurici. Cronici fantastice și umoristice“, „Prietenii mei, scriitori...“, dar nu numai. „Remarcabilă este Otilia Cazimir și în schițele în proză, mici instantanee, drame în miniatură [...] în același spirit evocator și discret umanitar ce străbate toată proza moldovenească între Sadoveanu, Hogaș și Ionel Teodoreanu“, menționează criticul George Călinescu în „Istoria literaturii române de la origini până în prezent“. „Cântând dragostea și natura, copilăria și lumea micilor viețuitoare, candoarea și puritatea, în versuri melodioase ce se disting prin simplitatea, claritatea și sinceritatea lor în proză caracterizată prin finețea observației psihologice, Otilia Cazimir reprezintă în peisajul literaturii noastre o prezență dintre cele mai luminoase“, scria Uniunea Scriitorilor din Republica Socialistă România la moartea Otiliei Cazimir.

Ultimele versuri din poezia vieții: „Ar vrea să mai scrie... Versuri. Așa gâfâind, sufocându-se, aproape murind“

După decenii la rând în care scrisul i-a fost voce, confident și sprijin, Otilia Cazimir a presimțit că i se scriau ultimele versuri din poezia vieții. Cu trei ani înainte de a muri, începuse deja să își pregătească o ediție postumă, așa cum aflăm dintr-o scrisoare pe care i-o trimite scriitorului George Sanda pe 13 noiembrie 1964: „Vei scoate singur ediția postumă. Ți-o încredințez de pe acum. Va fi o carte a noastră – doi prieteni de departe“. Însă spiritul creator avea să o însoțească până la ultima suflare, așa cum poeta mărturisise: „Otilia Cazimir ar vrea să mai scrie... Versuri. Așa gâfâind, sufocându-se, aproape murind“.

Sănătatea îi dăduse semne de slăbiciune încă de la începutul anilor ’40, la câțiva ani după moartea lui George Topîrceanu și a mamei sale. Se pare că suferea „de un dezechilibru glandular, cu hipercalcemie, hipertensiune, stare rea a ficatului și mai ales un surmenaj accentuat“. Otilia Cazimir simțea că inima ei începe să se stingă: „Uneori o aud noaptea bătând în pernă. Am avut cu câteva luni în urmă, intermitențe (câte 8-10 pe minut). Acum au dispărut“. La începutul verii lui 1967, viața începe ușor-ușor să plece din trupul ei slăbit de boală, ultimele clipe trăindu-și-le alături de nepoata ei – doctorul Alice Groholski – și bunul ei prieten, preotul Grigorie Constantinescu. De la cel din urmă aflăm cum poeta sufletelor simple începe să intre în altă lume, necunoscută: „Miercuri noaptea la ora 1:30 un telefon ne trezește: Veniți repede la Didica, anunță Alisa. În Bucșinescu (o stradă din Iași) ca întotdeauna lumină, dar nu numai în odaia scriitoarei poetă, ci în toată casa. Cu capul plecat la marginea patului, Otilia Cazimir sufla greu, încerca să spună ceva ce noi n-am înțeles. Alisa căuta deznădăjduită să pareze clipa fatală. Cu mâna dreaptă în mâna mea simțesc cum i se oprește viața. Sosesc atunci două salvări cu medici ce nu pot face nimic“.

Era noaptea de 7 spre 8 iunie. Poeta Otilia Cazimir i se alăturase dragului său iubit, George Topîrceanu. Pe biroul poetei se află un volum cu opera lui George Topîrceanu cu dedicația: „Respectatei scriitoare Otilia Cazimir, a cărei viață se îmbină spiritual cu aceea a lui George Topîrceanu. Omagiu cordial și gratitudine Const. Ciopraga (critic și istoric literar) 25 mai 1966“. Trupul ei avea fie depus în holul Casei de Cultură a Tineretului din Iași, unde pe 10 iunie toți cei care îi admiraseră creația și viața s-au adunat să o conducă pe ultimul drum către cimitirul „Eternitatea“ din Iași. Nici aici nu a reușit să îl găsească pe dragul ei George, așa cum îi mărturisea unei prietene după moartea poetului: „O să-l caut şi o să-l găsesc. Prea mi-e dor de el ca să nu mai fie nicăieri“. Trupurile lor nu au fost înhumate unul lângă celălalt, ci la distanță.

Otilia Cazimir, sărbătorită la cea de-a 70-a aniversare
Otilia Cazimir, sărbătorită la cea de-a 70-a aniversare

„Otilia Cazimir face parte din patrimoniul de aur al acestui oraș“, se menționa în necrologul publicat de revista „Cronica“ pe care poeta o fondase alături de alți oameni de cultură. „Stingerea din viață a Otiliei Cazimir constituie o grea pierdere pentru literatura română pe care a îmbogățit-o cu autenticitate și alese frumuseți“, mai nota și Uniunea Scriitorilor din Republica Socialistă România.

La muzeu: icoanele de la bunicul și umbreluța japoneză

Memoria ei rămâne și astăzi vie nu doar prin creațiile sale literare, cât și prin muzeul care i-a fost dedicat în Iași, orașul în care și-a trăit aproape întreaga viață. Acesta se află în casa aflată în apropierea Bisericii „Zlataust“ și fusese cumpărată de tatăl poetei, Gheorghe Gavrilescu, în 1908. Deși construită înainte de 1860, clădirea a fost restaurată între 1970 și 1972, precum și în 1977, după cutremur, însă și astăzi își păstrează farmecul de odinioară.

Timp de aproape șase decenii, aici a dat naștere scriitoarea Otilia Cazimir creațiilor sale artistice – poezii, proză, traduceri literare și nu numai. „Cele două camere ale muzeului păstrează vie amintirea Otiliei Cazimir. Fotografiile, manuscrisele, volumele cu dedicație, biroul și biblioteca se alătură lucrărilor de artă plastică semnate de Victor Mihăilescu-Craiu, Nicolai Constantin, Dan Covătaru. Icoanele de la bunicul dinspre tată (Gavriil Casian, preot la Roman), umbreluța de soare japoneză realizată din bambus și mătase, o rochie și un șal purtate de poetă în ultima perioadă a vieții, un goblen lucrat de mama Otiliei, cu dedicație «pentru Luchi», pălăriile de soare întregesc portretul scriitoarei“, se menționează pe site-ul Muzeului Național al Literaturii Române Iași. În curtea muzeului, pe strada care îi poartă numele începând din 1994, se află și un bust de bronz al scriitoarei realizat de sculptorul Dan Covătaru.

Bust Otilia Cazimir
Bust Otilia Cazimir

Două sensibilități îndrăgostite: „El îmi spunea că-s miraculoasă, că se teme de mine“

George Topârceanu era deja subsecretar de redacție la revista „Viața Românească“ datorită lui Garabet Ibrăileanu atunci când tânăra Alexandrina își făcea debutul în paginile revistei cu pseudonimul de Otilia Cazimir. Între cei doi s-a înfiripat o dragoste sensibilă, de roman. Deși inițial legătura lor intimă era cunoscută doar de apropiații revistei „Viața Românească“, ulterior, în perioada interbelică, cei doi au devenit un cuplu cunoscut și îndrăgit de întreaga societate ieșeană. Însă, marile suferințe ale vieții aveau să își pună amprenta pe relația dintre cei doi poeți odată cu îmbolnăvirea lui George Topîrceanu, care suferea de o formă agresivă de cancer la ficat. Pe 7 mai 1937, la doar 51 de ani, poetul de stinge din viață după zile întregi de chinuri.

Într-un interviu din 1966 pentru Radio România, cu doar un an înainte ca ea însăși să se stingă, Otilia Cazimir rememora chinurile prin care trecuse dragul ei iubit înainte să moară. Cei doi abia se întorseseră de la Viena, călătorie pe care o făcuseră pentru un consult la un renumit medic. „Ca să se poată urca în mașină, trebuia să pună întâi genunchiul. Adevărul asupra bolii care-l dobora nu-l știam decât eu. Îi scrisesem și fratelui său, dar el refuza să creadă. Eram singură cu spaima mea, cu sfâșierea mea. Când s-a întors (n.r. – cuplul făcuse un scurt popas la București înainte de a merge la Iași), George Topîrceanu făcea tot ce putea ca să pară bine-dispus“, povestea Otilia Cazimir. Însă poeta simțea că se apropie sfârșitul: „Dușmanului cumplit nici Mihail Sadoveanu, nici eu nu i-am spus pe nume“. Autorul „Baltagului“ a fost atât de îndurerat de veștile primite despre starea lui Topîrceanu încât „și-a acoperit ochii cu palma și a rămas nemișcat. (...) Mihail Sadoveanu plângea“. Se întâmpla pe 31 martie 1937. Câteva zile mai târziu, poetul avea să moară în casa scriitorului Demostene Botez din Iași, ultimele sale cuvinte fiind adresate poetei: „Închide fereastra că nu pot muri din cauza miresmei de liliac“.

Viața de după moarte

Moartea lui George Topîrceanu este de neînchipuit pentru scriitoare, care speră totuși să îl mai găsească undeva. La doar câteva zile după tragica dispariție, Otilia Cazimir i se confesează printr-o scrisoare bunei sale prietene, prozatoarea Sandra Cotovu: „Azi am fost la cimitir, întâia oară de atunci. (...) Mormântul lui, înţelege mata cuvintele astea absurde? Mormântul lui! Dar... nu l-am simţit pe el acolo, dedesubt. El e în altă parte. O să-l caut şi o să-l găsesc. Prea mi-e dor de el ca să nu mai fie nicăieri“.

George Topîrceanu
George Topîrceanu a murit la vârsta de 71 de ani

Aflat pe patul de moarte, poetul în continuare își făcea griji pentru cea care îi marcase viața: „N-aș fi vrut să te las așa...“, „Cui te las?“, îi spusese acesta de nenumărate ori Otiliei Cazimir. „Eu râdeam, ştii că am râs până la sfârşit, ca să-i dau curaj?“, se confesează aceasta bunei sale prietene. 

Îndurerată, încă încercând să înțeleagă noua realitate în care Topîrceanu nu mai este, scriitoarea încearcă să păstreze câteva lucruri ce îi aparținuseră, precum și scrisorile de dragoste dintre cei doi, însă eforturile i-au fost în zadar: „În noaptea când dragul meu se odihnea pentru întâia oară, s-au scotocit, înainte de sosirea băiatului, toate saltarele, toate dulapurile. Ce-am putut salva eu înainte a fost salvat. Restul... Iartă-mă, n-am putut face mai mult. C-o zi înainte luasem, cu complicitatea unui doctor, a nevestei lui Demostene Botez, a surorii mele, scrisorile mele intime, fotografiile noastre, scrisorile intime de la trecătoarele lui prietene şi câteva manuscrise (un capitol din Sisoe, câteva caiete) şi le pusesem în casa de fier (cu cheia la mine) a proprietarei (soacra lui Demostene Botez). Făcusem aşa pentru că îmi ceruse el asta. S-a observat. Am fost ameninţată cu parchetul, mi s-au luat cheile şi am fost ţinută sub strictă observaţie. Nu puteam pleca: el trăia încă, şi mă striga cu deznădejde. Din ce a rămas acolo a mai salvat, a doua zi, ce-a mai găsit, domnul Sadoveanu“.

Moșteniri

Cu spiritul alături de Topîrceanu, poeta încearcă să îi păstreze și rânduiască creația și însemnările pentru a contribui la publicarea lor postum, dar și pentru a-i aduce un omagiu: „Îmi vine să mă aşez pe marginea drumului şi să mor. Dar... n-am vreme. Am atâtea de făcut! Două zile am lucrat, la via domnului Sadoveanu, ca să pun un pic de ordine în manuscrisele lui. Caietele, însemnările lui, claie peste grămadă într-un sac! Le-am scos, le-am netezit, le-am rânduit. Filosofie, psihologie, fizică, studii despre stil, versuri, teatru Papură-Vodă, Microcosm... Aşa de tare m-a emoţionat, aşa de cumplit m-a speriat imensa bogăţie de material de preţ pierdut, aşa de tare m-a obosit efortul, că am venit acasă bolnavă, cu corpul prins de dureri rele, cu fălcile încleştate“. Însă, trecând peste durerea trupească, o vlăguiește mai tare cea spirituală și revolta: „Şi lipsesc manuscrise! De ce le-au luat? Ce-or să facă cu ele străinii, nepricepuţii? Era, ştiu bine, un capitol dintr-un roman în franţuzeşte, un deliciu. Romanul s-ar fi chemat «Souvenirs d’un nourrisson». Şi începea: «Je me souviens...» Ţi-l imaginezi?“.

Viețile celor doi poeți veșnic îndrăgostiți fuseseră împletite până la sfârșit, își știau toate intimitățile sufletului, tabieturile, obiceiurile și lucrurile. „Ştii mata cum îi ştiam orice lucruşor, orice carte, orice fleac? El îmi spunea că-s miraculoasă, că se teme de mine. Şi acum le ştiu pe toate cum erau. Şi dacă, prin imposibil, s-ar întoarce toate la locul lor, şi peste zece ani aş şti unde să găsesc un capăt de aţă!“, îi mai transmitea Otilia Cazimir confidentei sale Sandra Cotovu.

George Topîrceanu
Povestea de iubire dintre Topîrceanu și Otilia Cazimir nu a fost acceptată de familia poetului

O dragoste interzisă

Se pare că povestea de dragoste dintre Otilia Cazimir și George Topîrceanu nu a fost niciodată acceptată de familia poetului. Totuși, unicul fiu al acestuia, din căsătoria cu învățătoarea Victoria Iuga, Gheorghe, avea un respect aparte față de Otilia Cazimir. Acesta a ajutat-o ca după moartea poetului să poată păstra câteva dintre lucrurile lui: „O să am câteva din lucrurile lui. Mi le-a smuls, cu ceartă şi scandal, băiatul din mâna celorlalţi. Sărăcuţul, cât s-a zbătut ca să-mi facă câte-o tristă bucurie! O să am cuverturile lui de divan, covoraşul cu icoana, maşina de scris, un telefon, o mesuţă, maperonul de la mata, clişeele fotografiilor făcute de el, veilleusa lui, barometrul, o cravată (avea vreo 30!), scrumiera“. Apropierea dintre poetă și Gheorghe este conturată mai departe în scrisoarea către Sandra Covotu în care Otilia Cazimir povestește cum tânărul de doar 18 ani „fuge de-ai lui și vine să tacă la mine“: „Mă duc cu el să-i fac haine, ne plimbăm amândoi, bem cafele. În curând va avea o slujbă (are bacalaureatul, atât) şi mi-a promis că se înscrie la Universitate. Cred că o să mă asculte“

De cealaltă parte, familia poetului i-au refuzat ultimele dorințe și doleanțe care o implicau pe scriitoare: „Nu vezi mata că nu şi-a aranjat «oficial» nici interesele lui? S-a mulţumit să-mi spuie mie ce trebuie să fac, ca să fiu pe urmă întrebată de ai lui: – «Ai ceva scris la mână? Dacă nu, cine-o să te creadă?». M-au crezut toţi, afară de ai lui. Dar, ei aveau drepturi, pe care mi le-au aruncat în obraz mie, şi i le-au aruncat în obraz lui, când nu mai era“.

Cultură



Partenerii noștri

image
canal33.ro
Ultimele știri
Cele mai citite