Deznădejdea Otiliei Cazimir la moartea iubitului său, George Topârceanu: „Prea mi-e dor de el ca să nu mai fie nicăieri”
0Luni, 12 februarie, se împlinesc 130 de ani de la nașterea Otiliei Cazimir, poeta care a trăit o tulburătoare poveste de dragoste cu George Topîrceanu. Confesiunile Otiliei Cazimir, făcute la doar nouă zile de la moartea poetului, ilustrează marea sa deznădejde la pierderea iubitului.
Otilia Cazimir (12 februarie 1894, Neamț – 8 iunie 1967, Iași) - pseudonimul literar al Alexandrei Gavrilescu, ales de scriitorul Mihail Sadoveanu şi de criticul literar Garabet Ibrăileanu - autoare a aproape 60 de volume publicate în cei 55 de ani de activitate literară, s-a îndrăgostit iremediabil, pe când avea doar 17 de ani de poetul George Topîrceanu (20 martie 1886, București -7 mai 1937, Iași) , cu opt ani mai mare decât ea.
Ea poetă, prozatoare, traducătoare, el poet activ în cercurile literare ale vremii, Otilia Cazimir și George Topîrceanu - căsătorit cu învăţătoarea Victoria Iuga, cu care a avut un fiu, Gheorghe (locuiau în satul Nămăeşti, comuna argeşeană Valea Mare Pravăţ) - au ales să-şi ascundă relaţia, una de durată, întreruptă doar de distanţă, în perioada în care Topîrceanu a fost prizonier de război în Bulgaria (1916-1918).
„Otilia Cazimir i-a devenit soră, prietenă, iubită. La Iaşi a avut o viaţă paralelă cu Otilia Cazimir. Soţia a aflat acest lucru, însă nu i-a redat libertatea, nu i-a acordat divorţul. Toţi banii câştigaţi trebuia să-i trimită soţiei, acasă, pentru că ea a rămas cu băiatul, care a făcut Liceul Pedagogic la Câmpulung şi a început Conservatorul la Piteşti, dar a renunţat încă de la primele examene. Victoria Iuga spunea că are foarte multe cheltuieli cu el – stătea în chirie cu fiul acolo unde mergea el să studieze, nu făceau naveta la Nămăeşti – astfel încât Topîrceanu trebuia să-i trimită ei cam tot ce câştiga“, a povestit, într-un interviu pentru Weekend Adevărul, Livia Pitulan, muzeograf la Casa Memorială George Topîrceanu din Nămăeşti.
Multe dintre dovezile concrete ale poveştii lor de iubire au dispărut la scurt timp după ce poetul s-a stins prematur, la 7 mai 1937, în urma unei cancer de ficat, în casa lui Demostene Botez din Iaşi, când rudele au distrus scrisorile de dragoste pe care cei doi și le-au trimis de-a lungul anilor.
Una dintre puținele mărturii directe cale amorului dintre ei este chiar o epistolă a Otiliei Cazimir, trimisă uneia dintre prietenele şi confidentele sale, prozatoarea Sandra Cotovu (1898–1987), care a primit îndrumări şi lecţii de stilistică literară, încă de la debut, de la George Topîrceanu.
În scrisoarea aflată în posesia criticului şi istoricului literar Nicolae Scurtu şi publicată de revista online a Uniunii Scriitorilor din România, Otilia Cazimir relata ce a trăit după moartea poetului George Topîrceanu.
„Mormântul lui! Dar... nu l-am simţit pe el acolo, dedesubt”
Iată ce-i scria Otilia Cazimir prietenei:
„Draga mea prietenă, bună şi dulce, te-a întristat scrisoarea mea? Ţi-a făcut impresia că resping prietenia matale? Atât de prost ştiu să mă exprim? Iartă-mă. Am fost poate brutală. Dar când ai şti cum simt nevoia să mă brutalizez! Când sunt rea, cu mine sunt rea. Cu alţii, niciodată.
Nu ştiu ce o să mai iasă şi din scrisoarea mea din seara asta (vezi, n-am măcar un plic decent: am fost obligată să scriu atâtea scrisori idioate de politeţă, că le-am isprăvit pe toate. Şi nu vreau să amân scrisoarea: mi-e aşa de frică de ziua de mâne!).
Sunt ostenită. Din ce în ce mai ostenită. Îmi vine să mă aşez pe marginea drumului şi să mor. Dar... n-am vreme. Am atâtea de făcut! Două zile am lucrat, la via domnului Sadoveanu, ca să pun un pic de ordine în manuscrisele lui. Caietele, însemnările lui, claie peste grămadă într-un sac! Le-am scos, le-am netezit, le-am rânduit.
Filosofie, psihologie, fizică, studii despre stil, versuri, teatru Papură-Vodă, Microcosm... Aşa de tare m-a emoţionat, aşa de cumplit m-a speriat imensa bogăţie de material de preţ pierdut, aşa de tare m-a obosit efortul, că am venit acasă bolnavă, cu corpul prins de dureri rele, cu fălcile încleştate.
Şi lipsesc manuscrise! De ce le-au luat? Ce-or să facă cu ele străinii, nepricepuţii? Era, ştiu bine, un capitol dintr-un roman în franţuzeşte, un deliciu.
Romanul s-ar fi chemat Souvenirs d’un nourrisson. Şi începea: Je me souviens... Ţi-l imaginezi?
Azi am fost la cimitir, întâia oară de atunci. I-am dus şi din partea matale garoafe (nu terminasem încă banii de flori).
Mormântul lui, înţelege mata cuvintele astea absurde? Mormântul lui! Dar... nu l-am simţit pe el acolo, dedesubt. El e în altă parte. O să-l caut şi o să-l găsesc. Prea mi-e dor de el ca să nu mai fie nicăieri.
De precizat că George Topîrceanu este înmormântat la Iaşi, în cimitirul „Eternitatea“, alături de alte mari personalităţi ale artei şi ale culturii.
„E tăcut şi îndărătnic ca tatăl său”
Epistola il amintelte și pe Gheorghe, fiul lui Georce Topârceanu cu învățătoarea Victoria Iuga:
„Am fost cu băiatul. E tăcut şi îndărătnic ca tatăl său. Nu-i mic, cum crezi: are 24 de ani – şi nici o situaţie. Îi place vioara şi trăieşte cu capul în nori. Fuge de-ai lui şi vine să tacă la mine. Mă duc cu el să-i fac haine, ne plimbăm amândoi, bem cafele.
În curând va avea o slujbă (are bacalaureatul, atât) şi mi-a promis că se înscrie la Universitate. Cred că o să mă asculte. Curios, mi se pare mai... mare decât el! Numai el putea fi mic, mic – „şi mai mic!” – şi alintat!
Ştii ce de jucării avea? Am găsit într-o zi o praştie, o praştie de copil, pentru vrăbii. Tăiase pielea dintr-o mănuşă nouă! Şi avea aeroplane, şi muzicuţe. Şi mie nu mi-au dat nimic. Le-am aruncat, desigur. Ce era să facă oamenii „serioşi” cu jucăriile lui? Am căpătat (l-a furat băiatul) un bumerang, pe care l-am dat unui prieten de-al lui de joacă, din clasa a 7-a de liceu (era mai... mare decât el!).
Să-ţi descriu odaia lui? Ar fi tare greu. Era un amestec de lucruri care nu se potriveau între ele, într-o dezordine aparentă, pe care-o respectam, dar care era minuţios ordonată”.
„El îmi spunea că-s miraculoasă”
Încărcătura emoțională a scrisorii e puternică:
„Ştii mata cum îi ştiam orice lucruşor, orice carte, orice fleac? El îmi spunea că-s miraculoasă, că se teme de mine. Şi acum le ştiu pe toate cum erau. Şi dacă, prin imposibil, s-ar întoarce toate la locul lor şi peste zece ani aş şti unde să găsesc un capăt de aţă!
Acum, a rămas în mijlocul odăii un morman de cărţi. Le cataloghează un student, supravegheat cu străşnicie de familie.
[I]eri mi-a scris ministrul că, după ce le va cumpăra ministerul, să mă duc să-mi iau ce mi-e drag. Dar, n-ar fi luat tocmai ce mi-ar fi drag mie? Voi mai găsi volumele de psihologie ale lui Dumas, negre pe de margini de adnotări? Şi Le rire al lui Bergson, şi atâtea altele?
Mă laşi să pun deoparte, pentru mata, una din cărţile care i-au fost dragi, dacă voi mai găsi vreuna?
O să am câteva din lucrurile lui. Mi le-a smuls, cu ceartă şi scandal, băiatul din mâna celorlalţi. Sărăcuţul, cât s-a zbătut ca să-mi facă câte-o tristă bucurie!
O să am cuverturile lui de divan, covoraşul cu icoana, maşina de scris, un telefon, o mesuţă, maperonul de la mata, clişeele fotografiilor făcute de el, veilleusa lui, barometrul, o cravată (avea vreo 30!), scrumiera”.
„N-aş fi vrut să te las aşa...Cui te las?”
Epistola continuă cu evocarea ultimelor zile din viața poetului:
„Dar, să nu mai vorbesc de ce mă doare. Poate o să fiu nevoită să plec la Bucureşti. Mi-a scris Victor Iamandi să plec îndată ce-mi telegrafiază.Te voi anunţa printr-o carte poştală când plec, dar îmi poţi scrie şi-n lipsă: n-o să stau mult, iar scrisorile mele îmi sunt respectate.
Ţi-am scris că vor cu tot dinadinsul, domnul Sadoveanu şi cu Victor Iamandi, să-mi aranjeze nu ştiu ce situaţie? Ca să am ocupaţie şi să fiu la adăpostul grijilor vieţii. Aşa vor ei, şi el ar fi mulţumit să ştie asta: prea a plecat amărât.
<<N-aş fi vrut să te las aşa...>>şi <<Cui te las?>>, mi-a spus de-atâtea ori! Eu râdeam, ştii că am râs până la sfârşit, ca să-i dau curaj?
Îmi arăţi, delicat, nemulţumirea că am spus la ai lui chestia banilor. Nu-s eu de vină. Când ne-am întors de la Viena, ne-a întâmpinat la Bucureşti fratele lui. Şi au umblat amândoi pe la bursa neagră să schimbe şilingii ca să-ţi trimită matale parte din bani. (Era prea slab ca să umble singur: când se urca în maşină, se urca întâi în genunchi!).
Iar când, aici, el era rău, fratele lui m-a luat repede şi mi-a cerut socoteală de „banii care v-au căutat pe la Viena”. Atunci i-am dat în mână plicul în care aveam 20.000 lei ai matale. I-a „pus în siguranţă“ imediat. Am avut însă grijă să-l previn pe domnul Sadoveanu. Şi acum, miercuri, când vine d[omnia] sa în Iaşi, fratele lui îi va înmâna dovada că i-a depus la o bancă pentru bustul în bronz, aşa cum ai dorit mata.
Restul de 20.000, pe care la început se angajase familia să-l achite, iar acum nu mai vrea, o să-l achit eu. Nu te supăra, trebuie, aşa vrea el. Dar cu încetul, nu? Că şi eu sunt acum tare, tare strâmtorată. Nu te supăra că-ţi vorbesc iar de asta. Ştiu şi ce greu i-a fost lui să primească, şi ce delicată ai fost mata, ştiu tot.
Şi dacă cu vreo vorbă nesocotită team blesat, iartă-mă. N-am vrut s-o fac, şi nu mi-o iert.
Tot miercuri voi ruga pe d[omnu]l Sadoveanu să vadă ce s-a făcut cu manuscrisul matale. (Căi lăturalnice, nu? Ori mai era şi altul?).
Nu, nu te mângâia cu gândul că n-am ce face cu el. Îl ţin din răutate.
Toţi cei pentru care el a avut prietenie sau dragoste, trebuie să plătim. În special eu.
Înainte de a pleca la Viena, chiar în dimineaţa plecării, el a ars scrisorile matale. Ştiu sigur asta. Dar cele de la Viena, cele din călătorie, au rămas. Şi scrisoarea matale de pe Rin, n-a citit-o. Nu mai putea citi.
Era un teanc de scrisori pe masă. A doua zi după catastrofă, nu mai era. Unde-s? Băiatul nu ştie nimic.
În noaptea când dragul meu se odihnea pentru întâia oară, s-au scotocit, înainte de sosirea băiatului, toate saltarele, toate dulapurile. Ce-am putut salva eu înainte, a fost salvat. Restul...
Iartă-mă, n-am putut face mai mult. C-o zi înainte luasem, cu complicitatea unui doctor, a nevestei lui Demostene Botez, a surorii mele, scrisorile mele intime, fotografiile noastre, scrisorile intime de la trecătoarele lui prietene şi câteva manuscrise (un capitol din Sisoe, câteva caiete) şi le pusesem în casa de fier (cu cheia la mine) a proprietarei (soacra lui Demostene Botez).
Făcusem aşa pentru că îmi ceruse el asta. S-a observat. Am fost ameninţată cu parchetul, mi s-au luat cheile şi am fost ţinută sub strictă observaţie.
Nu puteam pleca: el trăia încă, şi mă striga cu deznădejde. Din ce a rămas acolo a mai salvat, a doua zi, ce-a mai găsit, domnul Sadoveanu. Dar unde-s Souvenirs d’un nourrisson, unde-s scrisorile matale, şi atâtea altele, din urmă?
În zăpăceala mea, am lăsat între clişee exact pe cele pe care trebuia să le distrug: două plăci cu două imagini de-ale mele, strict intime, din „notre folle jeunesse”. Le-a luat cea mai mare, şi mai rea, dintre surorile lui. Ce-o să facă cu ele? Că nu le-a luat ca să mă admire, de asta sunt sigură!
Acum înţelegi mata ce bine-mi pare că am în casa de fier, şi o să le ard, plicurile cu scrisori străine? Câteva femei, care n-au altă vină decât că l-au iubit, şi cum puteau să nu-l iubească? – ar fi plătit cu scandal şi cu viaţa stricată, vina asta. Că-s capabili de orice. Eu mă aştept la orice: şantaj, în primul rând.
O să caut în caietul verde (e tot în casa de fier din strada Ralet) ce versuri a scris la Viena. Eu ştiam doar de nişte fabule (neterminate), de Sisoe (pe care o să-l transcriu eu: el n-a putut transcrie decât 2 pagini) şi de articolul care va apărea în numărul viitor al Adevărului literar.
Şi de voi găsi versuri, ţi le trimit cu dragă inimă. Numai să nu fi fost între hârtiile de pe masă! Că au dispărut 2 blocuri. Dar sper că n-o să fie aşa, nu vreau să fii mata despoiată de un lucru la care ţii. Destul am fost eu!
Da, greşelile le făcea cu puritatea, cu simplicitatea şi cu neglijenţa unui copil. A unui copil care se simţea iubit şi ştia că i se iartă orice.
Aşa cum l-ai înţeles mata, l-am înţeles toţi. Nu vorbesc numai de mine. Mă gândesc la ai mei. Niciodată, dar absolut niciodată, nu i s-a făcut nici cea mai vagă aluzie la vreo datorie pe care ar fi avut-o faţă de mine.
Nu vezi mata că nu şi-a aranjat „oficial” nici interesele lui? S-a mulţumit să-mi spuie mie ce trebuie să fac, ca să fiu pe urmă întrebată de ai lui: – „Ai ceva scris la mână? Dacă nu, cine-o să te creadă?” M-au crezut toţi, afară de ai lui. Dar, ei aveau drepturi, pe care mi le-au aruncat în obraz mie, şi i le-a aruncat în obraz lui, când nu mai era.
Nu ştiu ce scrisoare ţi-am scris. Cred că am făcut şi greşeli de ortografie! N-o mai recitesc. Alta, nu ţi-aş mai putea scrie. Nici acum, nici cine ştie câtă vreme. Şi erau lucruri pe care trebuia să le ştii.
Vrei să nu-mi mai spui „dumneata”? E un cuvânt îngheţat. Şi ai să mă primeşti la mata în septembrie? Poate atunci să pot veni. Pe o zi, pe două, pe-o săptămână.
Şi vrei să rămânem prietene? – Uite, mă gândesc acum: mata nu i-ai auzit glasul! Ştii cum vorbea? Grav, voalat şi foarte, foarte trist.
O să caut (dar lasă-mi răgaz!) fotografia cu pălăria şi altele, multe. Clişeele le avea. Dar... mi le-au luat! Vei avea tot ce am în dublu exemplar.
Mi-eşti dragă,
Didi"
[Iasi, 16 mai 1937. Doamnei Sandra Cotovu, Strada Traian, nr. 51, Constanţa; Expeditor – Otilia Cazimir, Strada Bucşenescu, nr. 4, Iaşi]
Se încarcă comentariile...
