Interviu Cum a evoluat miracolul american în ultimii 250 de ani de la idealurile libertății la capcana curentelor woke și MAGA

Într-un interviu acordat pentru „Weekend Adevărul“, politologul Cătălin Avramescu reface drumul SUA de la primii coloniști și Războiul de Independență până la Războiul Civil, marea expansiune teritorială și ascensiunea la statutul de superputere mondială.

SUA sărbătoresc pe 4 iulie 2026 exact 250 de la ani de la obținerea independenței. FOTO: Unsplash

La 250 de ani de la 4 iulie 1776, ziua în care cele 13 colonii britanice din America de Nord au adoptat Declarația de Independență și au rupt oficial legăturile cu Coroana Britanică, SUA continuă să fascineze prin forța mitului lor fondator. Rod al Iluminismului anglo-saxon, dar și al tradiției constituționale britanice, noul stat avea să transforme principiile libertății individuale, ale guvernării reprezentative și ale domniei legii într-un experiment politic fără precedent. Dincolo de mitologia „Visului American“, istoria SUA este și povestea unei națiuni care a încercat să împace moștenirea vechii Anglii cu ambiția de a construi cu adevărat o lume nouă.

Profesorul Cătălin Avramescu vorbește despre rolul decisiv al lui James Madison în nașterea Constituției americane, despre conservatorismul moral care a modelat societatea americană, despre miturile fondatoare ale „visului american“, dar și despre marile fracturi ale prezentului. De la conflictul dintre tradiție și progresism până la polarizarea dintre mișcarea MAGA și curentul woke, Avramescu explică de ce SUA traversează astăzi una dintre cele mai dificile crize de identitate din istoria sa recentă.

„Weekend Adevărul“: La două secole și jumătate de la constituirea SUA, visul american și miracolul american continuă să-i fascineze inclusiv pe istorici și politologi. Privind în urmă, ce i-a atras, de fapt, pe primii coloniști europeni în acele locuri și cum s-a clădit acel „Eldorado“ care a precedat Războiul de Independență?

Cătălin Avramescu: Două lucruri esențiale i-au atras pe oameni în coloniile din America. Primul a fost prosperitatea. În momentul declarării independenței, nivelul de trai din colonii era considerabil mai mare decât cel din Anglia. Al doilea motiv a fost dorința de dreptate și justiție. Oamenii voiau să trăiască sub semnul legii, în ceea ce astăzi numim, în termeni moderni, un stat de drept. S-ar putea spune totuși că acest lucru era posibil și în Europa, inclusiv în Anglia – până la un punct, într-adevăr, însă Europa avea ceva ce coloniilor americane le lipsea: aristocrația. Puteți să o numiți oligarhie dacă doriți, dar realitatea este că acest tip de structură socială exercita o presiune extrem de constrângătoare asupra individului. În Anglia secolului al XVIII-lea, deși țara era văzută de pe continent ca fiind neobișnuit de liberă, standardele noastre de astăzi ar cataloga-o drept opresivă. Chiar dacă aveai voie să spui, să publici sau să faci comerț cu orice, oamenii au realizat că Anglia nu era suficient de modernă. Din acest motiv au creat aceste colonii: pentru a fi libere, prospere și bazate pe domnia legii. Din această viziune modernă s-au proclamat, începând cu 1776, Statele Unite ale Americii.

Statuia Libertății a fost dăruită de Franța SUA în 1886. FOTO: Library of Congress

E larg răspândită și ideea că mulți dintre ei, dacă nu cei mai mulți, au venit să se îmbogățească într-un Vest Sălbatic descris în poveștile ce ne-au fascinat copilăria, de la Karl May la James Fenimore Cooper. Dar ce mai căutau acești oameni în afară de libertate și de aur?

Spre deosebire de spanioli, englezii nu au venit în Lumea Nouă cu scopul principal de a căuta aur, ci pentru a munci și pentru a se ruga. În termeni practici, asta însemna că aveau nevoie de pământ. Pământ exista din abundență, la fel și oportunitățile economice, însă nu neapărat cele la care ne-am gândi astăzi. De exemplu, o industrie extrem de importantă la începutul republicii americane, în secolul al XIX-lea, pe Coasta de Est, a fost cea balenieră, vânătoarea de balene – la un moment dat, aceasta era principala lor industrie. Cei care au imigrat în America au făcut-o pentru a scăpa de constrângerile unei vieți mult prea predictibile în Europa, unde trăiai sub baroni, marchizi și conți, în sisteme legale care refuzau să se reformeze. În coloniile americane totul trebuia făcut de la zero. Cele mai prospere așezări au fost New York și Virginia; ele reprezentau punctele de reper. Virginia era chiar neobișnuit de mare pentru o colonie. Desigur, au existat colonii britanice și în zona Caraibelor, pe insule precum Barbados, sau în zona care a devenit ulterior Canada. Mai târziu, după declanșarea Războiului de Independență, englezii au colonizat Australia și Noua Zeelandă, într-un proces extrem de complex.

Ignorarea populațiilor indigene

Care credeți că ar fi explicația faptului că britanicii, în primul rând englezii, au avut un succes mai mare decât spaniolii, francezii și portughezii, care au fost toți prezenți în Americi?

Principala diferență constă în tradiția de autoguvernare. Dacă analizăm modul în care erau administrate coloniile spaniole sau portugheze, observăm o diferență uriașă față de cele engleze. Coloniile engleze din Lumea Nouă aveau alegeri, adunări legislative – parlamente, cum le-am spune azi –, un guvern responsabil, coduri de legi și constituții proprii. În schimb, coloniile celorlalte mari puteri erau, în esență, doar avanposturi comerciale și militare, conduse cu o mână de fier direct din metropole, de la Madrid, Lisabona sau Paris.

Fiindcă am amintit de romanele lui Karl May sau J.F. Cooper, în ce măsură sunt relevante pentru istoria SUA conflictele cu nativii americani, cu indienii locului, și de când a început integrarea acestora în societate?

Au existat multe lupte cu indienii, însă în marea schemă a lucrurilor ele nu au fost chiar atât de importante. Multe triburi de indieni nord-americani erau, într-adevăr, cumpărate de coloniștii francezi sau de englezi și folosite inclusiv în confruntările dintre francezi și englezi. Iar mai apoi americanii au încercat și ei diverse scheme politice cu populațiile indigene. Însă tendința generală a americanilor a fost de a ține triburile de indieni complet în afara structurii Constituției. De fapt, nativii au căpătat cetățenie americană abia în secolul al XX-lea, în anii ’20.

Politologul Cătălin Avramescu a comentat într-un volum Constituţia Statelor Unite ale Americii

Din ce cauză atât de târziu?

Principala cauză a fost de natură demografică: indienii erau puțini și foarte risipiți. Ei au devenit mai vizibili abia în secolul al XIX-lea, când Statele Unite ale Americii s-au extins puternic spre vest și spre nord. Ca regulă generală, europenii, inclusiv cei de limbă engleză, trăiau destul de separați de indieni. Ne place sau nu, acestea erau timpurile. Marea problemă a populației albe nu era interacțiunea cu indienii, ci problema sclaviei și coabitarea cu comunitatea de culoare, aspecte care au dus în cele din urmă la Războiul Civil. Dacă citim discuțiile de la Convenția de la Philadelphia, unde s-a redactat Constituția, vom vedea că triburile indiene erau aproape inexistente în dezbateri, erau irelevante. Astăzi poate nu sună politic corect, dar trebuie să spunem istoriei pe nume, așa cum a fost ea, nu cum ne-am dori noi să fi fost.

Paradoxul Epocii Luminilor: între idealism și frica de masacre

Cum se împăcau aceste realități dure cu idealurile democratice ale vremii?

Existau două mari impulsuri în acea perioadă. Pe de o parte, mulți dintre lideri, fiind spirite ale Iluminismului, priveau cu încredere spre viitor și credeau că va veni o vreme în care toți oamenii, inclusiv indienii și sclavii negri, vor fi emancipați și civilizați – până și Thomas Jefferson credea asta. Pe de altă parte, în mintea acelorași oameni exista și o doză profundă de scepticism. Deși își doreau emanciparea, erau foarte realiști cu privire la obstacolele uriașe din teren. Gândiți-vă că, la scurt timp, în Haiti a izbucnit un război absolut feroce între plantatorii albi francezi și sclavii răsculați. Totul s-a lăsat cu masacre îngrozitoare și cu proclamarea, în 1804, a statului Haiti, care și astăzi a rămas unul dintre cele mai sărace și instabile din lume. Când americanii au văzut acele masacre din Haiti, s-au temut să nu pățească exact ce au pățit francezii. Puteai să vorbești în mod glorios despre emanciparea omenirii, dar realitatea din teren te trezea rapid la viață.

Recent, un dialog de la distanță între britanici, americani și francezi a atras atenția. Trump le-a transmis britanicilor că fără SUA toată Europa ar fi vorbit azi germana, la care Regele Charles a replicat că fără britanici americanii ar fi vorbit acum franceza, dezvăluind cumva și o frustrare a Londrei. În ce măsură sprijinul Franței pentru americani în Războiul de Independență s-a dovedit crucial?

Categoric, victoria de la Yorktown (1781) nu ar fi fost posibilă fără sprijinul francezilor, fără generalul Lafayette și fără Marina franceză. A fost, fără îndoială, o revanșă a Franței după înfrângerea din Războiul de Șapte Ani, când fusese împinsă de englezi spre nordul Canadei. Totuși, când politicienii de astăzi deschid gura pe teme istorice, ar face bine să se informeze. Nu știu de ce Donald Trump susținea că fără intervenția americană în Al Doilea Război Mondial s-ar fi vorbit germana în toată Europa, și nici de ce Regele Charles crede că în SUA s-ar fi vorbit franceza dacă nu erau britanicii. Acestea sunt doar afirmații supreme, un simplu război al declarațiilor. Prusia și ulterior Germania au devenit o forță continentală și nucleul unității germane abia la jumătatea secolului al XIX-lea, deci nu se punea problema atunci. Desigur, în Al Doilea Război Mondial, aportul industrial și militar al Statelor Unite ale Americii a fost absolut decisiv, dar nu au făcut-o doar din spirit umanitar, ci pentru că o Germanie consolidată pe continent ar fi devenit o amenințare pe termen lung pentru ei, fiind și aliata Japoniei. Însă nu trebuie să minimizăm sacrificiile altor țări: la debarcarea din Normandia, pe plaja Juno au luptat trupe canadiene, imperiale, iar pe plaja Sword au fost englezi. De asemenea, trupele sovietice au avut un rol uriaș, iar alături de americani au luptat polonezi, francezi și olandezi. Proporțional, multe țări au suferit pierderi umane mult mai mari decât SUA, chiar dacă dimensiunea industrială americană a fost de neegalat.

Drumul lung de la RĂZBOI la CONSTITUȚIE

Cum s-a produs cristalizarea noului stat după victoria în fața englezilor în Războiul pentru independență?

Noi avem tendința să citim Declarația de Independență și să ne imaginăm că Statele Unite ale Americii au ieșit gata formate din creuzetul acestui război. În realitate, este în bună măsură fals. SUA s-au proclamat ca atare abia după un deceniu și ceva, în urma Convenției Constituționale de la Philadelphia din 1787. Războiul s-a terminat în 1783, iar tratatul de pace s-a semnat în 1784, însă atunci nu exista o entitate numită Statele Unite ale Americii. În timpul războiului au existat doar Articolele Confederației din 1777, care stabileau o uniune extrem de vagă, lipsită de instituții centrale puternice. SUA sunt rezultatul unei reflexii constituționale ulterioare, foarte profunde, în 1787, când state practic independente, cum era Virginia, au acceptat să intre în această construcție republicană și federală.

Declarația de Independență din 4 iulie 1776 a marcat nașterea SUA. FOTO: Library of Congress

Madison, adevăratul părinte al SUA

Cine au fost mințile strălucite din spatele acestei construcții?

Noi ne gândim automat la George Washington, Benjamin Franklin sau Thomas Jefferson. Dacă vorbim despre „creierele“ acelei Convenții, surprinzător, nu Washington a fost cel care a contat pe partea conceptuală. El a participat și a împrumutat Convenției aura sa politică, dar nu a avut intervenții fundamentale. Thomas Jefferson nici măcar nu era prezent în țară, fiind plecat ca ambasador. Iar Benjamin Franklin, deși se afla la Philadelphia, nu a vorbit prea mult. Principalul creier din spatele întregului mecanism, un adevărat titan al gândirii politice, a fost James Madison. El este mult mai puțin cunoscut publicului larg în comparație cu ceilalți trei, deși a fost arhitectul real al sistemului constituțional american. Madison a rămas un om din umbră, deși biblioteca sa din Montpelier, Virginia, și lecturile sale despre federațiile antice și moderne arată o minte enciclopedică.

De ce memoria publică, chiar și cea din SUA, nu îi oferă locul meritat?

S-a creat de-a lungul anilor un fel de mitologie populară care privilegiază exclusiv Războiul de Independență. Există această idee standard: Statele Unite ale Americii sunt rezultatul direct al acelui război. În realitate, nu este așa. După terminarea războiului, fostele colonii erau încă doar o colecție de entități separate. A fost nevoie de un moment ulterior, de o reflecție constituțională profundă, pentru a se naște cu adevărat SUA.

Război în familie

Următoarea mare etapă istorică, cea care a pus în pericol însăși existența noului stat, a fost Războiul Civil din perioada 1861-1865. Acolo s-au ciocnit doar niște armate sau a fost vorba despre un conflict profund de valori? Cum ar fi arătat azi America dacă rezultatul ar fi fost altul?

A fost o confruntare între două seturi de valori și două culturi complet diferite. În Sud exista lumea plantatorilor, o societate extrem de ierarhică, o replică a vechiului regim european. Interesant este că populațiile din Sud aveau și origini etnice specifice; mulți nu erau pur și simplu englezi, ci proveneau dintr-un subgrup distinct, cunoscuți ca Scotch-Irish (scoțiano-irlandezi). Ei se află la originea acelei culturi sudiste dure, structurate în jurul armelor, al libertății individuale, dar și al unei stricte ierarhii și autorități, aflată totodată în strâns contact cu spațiul hispanic și mexican. În schimb, Nordul era perceput încă de atunci ca o zonă pur comercială, modernă și lipsită de aceste „naivități“ istorice. Dacă facem puțină istorie contrafactuală, un exercițiu extrem de captivant, ne putem întreba ce s-ar fi întâmplat dacă, încă de la Războiul de Independență, coloniile din Canada până în Caraibe – precum Jamaica sau Barbados – ar fi răspuns apelurilor Congresului și s-ar fi răsculat toate împotriva Coroanei Britanice? Canada a rămas loială, însă dacă s-ar fi unit toate, am fi avut o putere continentală uriașă și centralizată încă de la începutul secolului al XIX-lea.

Sau poate că o asemenea coaliție imensă și pestriță s-ar fi spart rapid din cauza intereselor divergente, un scenariu pe care îl vedem uneori și în politica românească?

Diferența majoră este că, deși exista un spirit de partid și atunci, liderii acelei epoci nu erau deloc amuzați de această fragmentare. George Washington are un discurs faimos în care avertizează că partidele politice fac rău statului. Oamenii politici de atunci subscriau la ceea ce istoricii numesc astăzi republicanism, convingerea că un lider trebuie să se ridice deasupra diviziunilor partizane și a interesului personal, făcând politică strict pentru binele public. Astăzi, în schimb, noi am ridicat spiritul de partid la rangul de principiu absolut: ce vrea partidul e bun, iar ce e bun pentru țară nici nu mai contează.

Revenind la Războiul Civil, în prima parte a conflictului, Sudul părea să aibă câștig de cauză prin primele sale victorii. Care a fost momentul decisiv care a înclinat balanța în favoarea Nordului?

În realitate, dacă ne uităm la disproporția uriașă de forțe, Sudul nu a fost niciodată în pericol să câștige acest război. Există o întreagă mitologie romantică a Sudului care spune: „am fost bravi, am luptat până la capăt, dar am pierdut“. Însă deznodământul era previzibil și scris pe perete încă de la bun început, deoarece Nordul deținea o bază industrială infinit mai mare.

MAREA EXPANSIUNE

„40% din populația actuală a Americii provine din descendenții emigranților“

După acest moment dramatic, au urmat alte extinderi majore: războiul cu Mexicul, achiziția unor teritorii precum Louisiana și Alaska. Cum au reușit cele 13 colonii inițiale să devină o mare putere globală în pragul Primului Război Mondial, în timp ce Europa era sufocată de conflicte interne?

Realitatea este că, în timp ce Statele Unite ale Americii traversau o perioadă lungă de consolidare socială, economică și de prosperitate izolată de conflictele majore, marile puteri europene se măcinau reciproc. State care în secolele XVII-XVIII reprezentau forțe militare și politice pe continent, cum era Saxonia, de pildă, au fost șterse din prim-planul istoriei de trecerea timpului. Alte foste colonii britanice, cum ar fi Australia sau Canada, s-au dezvoltat și ele ca state prospere, însă nu au avut niciodată forța demografică a SUA. Canada, de exemplu, a fost guvernată extrem de fragmentat în secolul al XIX-lea, fiind formată din provincii cu statut separat. Ultima dintre ele a intrat în componența statului canadian abia târziu, în 1949. Secolul al XIX-lea a fost marcat de această expansiune demografică și geografică uluitoare a europenilor. Unii analiști tind să explice dezvoltarea Occidentului strict prin deținerea de colonii, însă eu sunt mai reținut în a arăta cu degetul în această direcție. Este un fapt simplu: țări europene care nu au avut colonii, precum Elveția sau statele din Scandinavia, s-au dezvoltat într-o manieră absolut similară cu Anglia sau Franța. Coloniile au influențat structura capitalismului, dar nu au avut rolul exclusiv și copleșitor pe care i-l atribuie unii. Rețeta succesului american a combinat geografia, resursele și demografia cu un factor crucial: o profundă tradiție de guvernare moștenită din Anglia – instituția șerifului, curțile cu juri, un Bill of Rights. SUA sunt, în esență, „Anglia cea veche“ așezată pe baze moderne și pe un puternic conservatorism moral.

Acest miraj al expansiunii către Vest a atras și valuri mari de români, în special din Transilvania, începând cu secolul al XIX-lea. Cum s-a desfășurat, concret, acest fenomen?

Dincolo de transilvăneni, un episod interesant îl reprezintă emigrarea comunităților de romi care, odată eliberați din sclavie la jumătatea secolului XIX, au plecat în număr mare spre locuri precum Texas sau California. Noi avem tendința să privim emigrația ca pe o decizie strict individuală sau spontană: o familie se uită spre orizont și hotărăște să plece. În realitate, era o mișcare extrem de organizată. Exista o adevărată industrie a emigrării, operată prin ceea ce atunci se numeau societăți de colonizare – un fel de firme de plasare a forței de muncă de astăzi. Te duceai la biroul lor, semnai un contract, primeai un împrumut sub formă de bani, unelte sau haine, îți cumpărai biletul și plecai în Texas, Montana sau Noua Zeelandă. Ulterior, plăteai acei bani înapoi, eșalonat, către societatea care te-a trimis. O formulă foarte similară a fost aplicată, de altfel, și de România în cazul Dobrogei. După ce am preluat teritoriul de la Imperiul Otoman în urma Războiului de Independență (1877-1878), Dobrogea era foarte slab populată, majoritatea locuitorilor fiind tătari și turci. Armata română a plănuit și a coordonat atunci o acțiune masivă de colonizare tocmai prin intermediul unor astfel de birouri de colonizare. Toate aceste milioane de oameni care ajungeau în SUA treceau prin filtre stricte, cum a fost celebra insulă Ellis de lângă New York, deschisă la finele secolului al XIX-lea pentru a reglementa fluxul de imigranți. Se estimează că aproximativ 30-40% din populația actuală a Americii provine din descendenții celor trecuți pe acolo. Românii plecați înainte de Al Doilea Război Mondial s-au așezat preponderent în centrul și nordul țării (zona Detroit). Mulți dintre ei figurau în statistici ca cetățeni ai Imperiului Austro-Ungar, fiindcă proveneau din Transilvania, motiv pentru care nu avem cifre absolut exacte cu privire la numărul lor.

Milioane de străini au luat cu asalt SUA în căutarea unei vieți mai bune. FOTO: Library of Congress

SUA, SUPERPUTEREA PLANETEI

Cum s-a produs transformarea definitivă a Statelor Unite ale Americii într-o superputere globală și când a avut loc?

În timpul Primului Război Mondial, SUA nu erau încă o superputere, ci doar una dintre marile puteri de la masa negocierilor. Deși baza lor industrială era masivă, statul nu avea capacitatea de a se mobiliza militar la nivelul total al Germaniei sau al Franței și Angliei. Situația s-a schimbat radical în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. În decembrie 1941, când Adolf Hitler le-a declarat război, liderii naziști erau extrem de încrezători. Ei cunoșteau forța economică enormă a Americii, dar au mizat pe ideea că, la fel ca în primul conflict mondial, americanii nu se vor putea mobiliza fundamental. Au crezut că un imperiu colonial german va surclasa pe termen lung SUA. S-au înșelat grav. Nivelul și viteza de mobilizare generală declanșate de americani după 1941 au fost absolut uluitoare, schimbând definitiv fața societății lor și a întregii lumi. Acest efort colosal de război, combinat cu obținerea primei arme atomice în 1945, a transformat în doar patru-cinci ani Statele Unite ale Americii în superputerea Planetei.

Au urmat Războiul Rece și rivalitatea cu Uniunea Sovietică. Chiar dacă regimul de la Moscova s-a dovedit a fi un dezastru din punct de vedere economic, a reușit totuși să bifeze realizări uluitoare, cum a fost trimiterea primului satelit (Sputnik) și a primului om în spațiu. Cum vedeți această competiție istorică prin prisma realității de astăzi?

Din punct de vedere economic, Uniunea Sovietică a fost un eșec îngrozitor, însă dacă numărai capetele nucleare sau succesele din programele cosmice, a fost într-adevăr un rival pe măsură în anumite privințe, renăscut din cenușă după ce fusese inițial zdrobit de mașinăria de război a lui Hitler. Marea diferență dintre acele timpuri și prezent rezidă în starea spiritului public. În timpul Războiului Rece, elitele politice și societatea americană în ansamblu aveau un simț acut al datoriei istorice. Știau exact de ce se află în acea luptă ideologică cu Uniunea Sovietică și credeau cu tărie în valorile lor democratice. După prăbușirea blocului comunist în 1989, această credință profundă în propriile valori a slăbit dramatic, nu doar în America, ci şi în întregul Occident.

Mutațiile radicale: de la Ronald Reagan la Donald Trump

Unii ar argumenta că SUA s-au dezvoltat mai bine și datorită libertăților democratice, deși există și modele alternative, precum Singapore, o semi-dictatură cu un nivel de trai care a depășit chiar America de astăzi și Europa Occidentală. Totuși, uitându-ne la sistemul american, asistăm în ultimele două decenii la o repolarizare excesivă a societății lor. Este acest blocaj rezultatul direct al sistemului cu doar două partide mari?

Polarizarea în două partide mari este, într-o măsură importantă, deși nu exclusivă, rezultatul sistemului lor electoral. Totuși, nu aș lega această falie tot mai adâncă strict de existența bipartidismului, din mai multe motive. În anii ’50 exista același sistem cu două partide mari, dar polarizarea nu era nici pe departe atât de accentuată. Ceea ce vedem astăzi este, de fapt, o revoluție culturală generală care mătură întregul Occident. Asistăm la o ciocnire între progresism și conservatorism, ambele ajungând la extreme noi. Conservatorismul american s-a schimbat radical. Astăzi, fața sa este reprezentată de Donald Trump, nu de Ronald Reagan. Cred că Reagan s-ar răsuci în mormânt dacă l-ar vedea pe Trump; cei doi nu sunt compatibili sub nicio formă. Invers, dacă ne uităm la istorie, în anii ’60-’70, democrații erau un partid asociat în mod tradițional chiar cu sclavagismul și exprimau, mai degrabă, interesele conservatorilor din Sud. Momentul în care vine la putere Bill Clinton reprezintă, de fapt, perioada în care ultimele rămășițe ale acestei influențe sudiste vechi încep să dispară din Partidul Democrat. S-a petrecut o mutație fundamentală la nivelul ideologiilor începând cu finele anilor ’60 și începutul anilor ’70. În interiorul electoratului democrat au apărut falii majore odată cu detașarea acestei mișcări woke sau progresiste. În tabăra cealaltă, dintr-un conservatorism cerebral și tradițional, am asistat la o injecție masivă de populism, odată cu ascensiunea lui Donald Trump.

Cum au evoluat aceste două curente de extremă? S-au născut ca o contrareacție una față de cealaltă?

Sunt fenomene care s-au dezvoltat în paralel. Transformările conservatorismului, mai ales ale celui din Sud, au o istorie lungă, însă totul explodează în anii ’60, în perioada revoluției hippie, când începe să se contureze această ideologie progresistă. Conservatorismul și progresismul evoluează aproape simetric. Astăzi, unele zone conservatoare alunecă spre o direcție pe care aș numi-o mai degrabă tehno-fascistă, în timp ce anumite segmente progresiste virează spre o zonă fundamental anarhistă, aproape comunistă. Este un fenomen dus la un cu totul alt nivel. Gândiți-vă la localități precum Seattle sau Portland, care sunt efectiv cuprinse de cancerul acestei culturi woke. Din cealaltă parte, mișcarea MAGA și Donald Trump susțin că ei reprezintă doar o contrareacție. În realitate, ambele sunt două forme de cancer politic. Este destul de greu de stabilit care este mai malignă, de vreme ce ambele ucid spiritul democratic.

Declinul Occidentului?

În această epocă a rețelelor sociale, cine pe cine mai influențează? Mai livrează Europa idei către SUA sau invers?

În era rețelelor sociale, ideile sunt complet delocalizate. Apare o trăsnaie prin Asia, prin Europa sau prin America și, dintr-odată, se propagă ca un val pe platformele digitale, fără să mai aibă o „mamă“ sau un „tată“. Pe termen lung, acest lucru este catastrofal. Ideile au o forță uriașă, însă această forță trebuie moderată de responsabilitate. Astăzi ne uităm la ce se propagă în online, dar nu mai vedem figurile dispuse să își asume responsabilitatea, lideri care să spună: „Eu cred asta și garantez cu caracterul meu că lucrurile așa stau“. Totul a fost înlocuit de enormități multiplicate de zeci de milioane de ori de către boți. Uitați-vă, de pildă, la campania lui Călin Georgescu de la noi. Este un mecanism profund anonim, bazat pe boți. Personajul a devenit o simplă figură de plastic, o voce care vorbește pe TikTok, un cameleon care s-a adaptat algoritmilor. Discursurile lui sunt adesea un colaj de citate și bizarerii din „Frăția Inelelor“. Dar unde este adevăratul Călin Georgescu? La fel cum ne putem întreba: unde este adevăratul Donald Trump? Trump este capabil ca la sfârșitul unei propoziții să nege exact ce a afirmat la începutul ei. Ambilor le lipsesc cu desăvârșire elementul răspunderii și cel al asumării. Dacă un om normal spune o boroboață, la un moment dat îi vine gândul cel bun, își cere scuze și admite că a exagerat. La ei nu există așa ceva; ne aflăm într-o zonă profetic-sintetică, unde până și vocea pare artificială. Trump a ajuns să distribuie pe rețelele sociale filmulețe generate de Inteligența Artificială despre Gaza sau Iran.

Privind retrospectiv la ultimele confruntări electorale americane - Donald Trump versus Joe Biden și, ulterior, Donald Trump versus Kamala Harris - calitatea liderilor pare izbitor de slabă. Cum s-a ajuns de la George Washington la Donald Trump?

Într-adevăr, și calitatea liderilor americani este dezolantă. Diferența majoră față de perioada Războiului Rece este că atunci elitele politice americane și societatea aveau un simț acut al momentului istoric. Acești lideri americani, aceste elite americane știau exact de ce se luptă cu Uniunea Sovietică și credeau cu tărie în valorile lor. Aveau argumente, aveau toate motivele să fie concentrați, iar calitatea liderilor, da, era în general cu totul alta. Astăzi vedem ce lideri au atât democrații, cât și republicanii. Îl vedem pe acest lider socialist, un extremist al democraților, Zohran Kwame Mamdani, care a câștigat New Yorkul și a fost primit cu atâta entuziasm - și nu numai de elitele woke de stânga. Asta spune multe. La fel, Trump a fost la timpul său primit cu mult entuziasm. Astfel de lideri, la fel ca un Joe Biden, nu au cum să fie ceea ce are nevoie America. Vorbeam despre faptul că elitele erau diferite pe timpul Războiului Rece. După 1989, această credință în propriile repere a slăbit dramatic în întregul Occident. Iar Statele Unite ale Americii, se vede, nu fac excepție. Și azi suportăm urmările.