Stelian Tănase, istoric și scriitor: „Panait Istrati a fost un excesiv, un om care se aprindea repede. Nu venea de la Capșa, nici din biblioteci“

Unul dintre cei mai titrați scriitori români, Panait Istrati a văzut socialismul ca un surogat al familiei inexistente: tatăl său, un grec din insula Cefalonia, murind la scurt timp de la nașterea sa, dar a rămas și un antiburghez convins. A crezut în Moscova, dar a cerșit la Paris. A cutreierat Egiptul, Elveția și Grecia, în căutarea tatălui pierdut, dar Levantul a rămas „acasă“.

Istoricul Stelian Tănase FOTO INQUAM Photos Saul Pop

Istoricul și scriitorul Stelian Tănase, care a scris cea mai completă biografie a lui Panait Istrati, publicată la Editura Corint, explică într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“ care au fost frământările politice care au măcinat viața scurtă a celui mai tradus scriitor român

„Weekend Adevărul“: A fost Panait Istrati un produs al epocii sale – al Brăilei, orașul în care s-a născut? Al mediului în care a trăit, cu o mamă analfabetă și cu un tată grec care a murit la scurt timp de la nașterea sa? Ce mediu și-a pus amprenta asupra scriitorului de mai târziu? Poate dacă s-ar fi născut în urmă cu 50 de ani, altul ar fi fost destinul său...

Stelian Tănase: Și epoca, sigur, contează foarte mult. Suntem victimele generațiilor în care ne naștem, dar cred că cel mai mult a contat locul în care s-a născut. Cel mai mare impact l-au avut Brăila, Dunărea, Levantul. El vine din lumea culturii vechi, un Ev Mediu târziu. Nu era un om al culturii scrise, nu în sensul în care era un analfabet, ci în sensul în care a făcut foarte puțină școală. Avea patru clase, nu trecuse prin facultăți ca prietenul lui Nikos Kazantzakis. Nu venea din biblioteci, nici de la Capșa, acolo unde treceau toți cei care voiau să se consacre. El n-a trecut pe acolo. S-a afirmat la Paris, departe de lumea literară bucureșteană. Foarte mult l-a amprentat locul nașterii lui.

La Mecca revoluției proletare

Sunt mulți scriitori care au avut de-a face cu politica. Unora le-a și folosit. Or, el a avut numai de suferit din cauza convingerilor sale politice. Nu a învățat nimic din lecțiile trecutului și a continuat să persiste în greșeli. De ce credeți că s-a încăpățânat?

Opțiunile lui politice nu pot fi taxate ca greșeli. A crezut ce-a crezut. Faptul că istoria nu l-a confirmat, că regimul comunist s-a prăbușit, astea noi le știm post-factum. N-aș vrea să-l taxăm și să-l arătăm cu degetul că a greșit. Evident că nu pot să fiu de acord cu vederile lui bolșevice, cu entuziasmul lui pentru așa-zisa revoluție din Rusia sovietică. Ideea că se întâmplă o mare revoluție mondială în care omul va fi eliberat este o iluzie pe care au avut-o mulți, nu numai Panait Istrati. Nouă ne este ușor să judecăm pentru că a trecut un secol de atunci. Ne este ușor să-l taxăm, dar eu m-aș abține de la această atitudine. Istrati s-a confundat cu conflictele ideologice, cu curentele, cu tendințele din vremea lui, din primul sfert al secolului XX, și a rămas acolo. Marele lui merit este că s-a desprins, s-a dezis în momentul în care a înțeles că așa-zisa revoluție proletară este o mascaradă. Foarte puțini au făcut asta, iar el a fost primul. Dacă facem o cronologie, el a fost primul care a avut curaj să se dezică, să se despartă de Moscova și de bolșevism. Este marele lui merit: a ars corăbiile și s-a dus în larg.

Da, și nu doar că s-a dezis, ci a vrut să arate și lumii întregi, de fapt, ce se află în spatele propagandei bolșevice. După ce s-a întors din Rusia, a scris „Spovedania unui învins“...

Pentru scriitor este obligatoriu să-și facă publice opiniile și atunci când ele s-au schimbat atât de radical, cu atât mai mult. Problema lui este că nu și-a dat seama că intră într-un conflict ireductibil cu Moscova, un conflict care l-a distrus pur și simplu.

Au rămas totuși vorbele lui care spuneau că vrea să fie înmormântat în pământ rusesc. Una este să ai o anumită opinie despre o cultură și alta să vrei să fii înmormântat într-o țară care nu este a ta. El era un om care cunoscuse Occidentul, lumea civilizată, și totuși a spus că vrea să fie înmormântat în Rusia. Ce l-a făcut să spună acest lucru?

A fost un excesiv. Se entuziasma ușor, devenea adeptul unei cauze, deși tot el a spus că „este omul care nu aderă la nimic“, dar a aderat cam la toate cauzele cu care s-a confruntat. Era ușor de cucerit. Declarația pe care el o face la Moscova în ziua sosirii lui, 15 octombrie 1927, în gară, și în care spune că numai în URSS se poate scrie liber și că vrea să fie îngropat în Rusia și cadavrul lui să fie dus în România numai când la București se instalează un regim comunist, este expresia entuziasmului de moment pentru că ajunsese în Mecca revoluției proletare. A greșit, ar fi trebuit să lase să treacă niște luni ca să își dea seama exact ce se întâmplă. A fost taxat pentru asta. În primul rând că propaganda sovietică l-a folosit copios plecând de la aceste declarații.

Presa sovietică l-a citat tot timpul, și momentul când, în vara anului 1928, începe să-și dea seama ce se întâmplă, că este în mijlocul unei potemkiniade, abia atunci și-a formulat o impresie corectă, a înțeles în ce mascaradă se afla. În prima zi vedea niște trenuri, niște oameni pe peron, jurnaliști entuziaști, cu microfonul în fața lui. Evident că a fost o mare imprudență din partea lui, dar n-a fost singurul în eroare. Era un om care se aprindea repede. Dar, pe de altă parte, a avut curajul, întâi față de el, să spună „m-am înșelat“, „am greșit“, după 16 luni de stat în URSS. Este un lucru extraordinar. Acest lucru arată și efortul lui emoțional, intelectual uriaș pe care l-a făcut. Câți oameni fac lucrul ăsta în cursul vieții lor? Foarte puțini oameni au curajul să se înfrunte pe ei înșiși.

Dictaturi pentru „omul-masă“

Spre sfârșitul vieții, a avut niște declarații oricum frapante, spunând „Când omenirea merge spre o suferință din ce în ce mai crâncenă, fie că vă domină comunismul, fie că vă domină fascismul, căci atât un regim cât și celălalt nu va consimți să hrănească decât pe omul care va abdica de le orice spirit de dreptate și va urla cu lupii“. Era sincer în ceea ce spunea sau brava?

Asta a crezut el atunci. Nu este condamnabil, evident. Erau două dictaturi, chiar dacă se livrau opiniei publice ca niște democrații, ca regimuri ale omului simplu. Dar trebuie să facem și aici o subliniere. Revista „Cruciada românismului“, la care Panait Istrati a scris în ultima parte a vieții, din decembrie până în aprilie, nu era nici comunistă, nici fascistă, deși a fost acuzată și de una, și de alta. Aici regăseai opinii diferite. Din cauza asta a și dispărut, pentru că n-a reușit niciodată să creeze o redacție cu o anumită linie. El s-a dus acolo pentru că realmente rămăsese singur. Nu-l mai solicita nimeni, nu mai zic de cotidianele mari sau editurile mari din România. Nu-l mai căuta nimeni. Înțelegeți lucrul ăsta? Un om care avusese atâta succes și atâția bani și s-a bucurat de elogii în toată Europa, cel mai tradus scriitor român, s-a trezit singur acasă, într-un apartament pe strada Paleologu, fără să fie anturat de lumea literară, fără să frecventeze Capșa, unde se ducea toată lumea. Cred că a fost un moment de disperare pentru el să accepte să colaboreze la „Cruciada românismului“. Asta, mie personal, îmi spune totul despre condiția lui din acel moment.

Dacă n-ar fi dus viața grea pe care a dus-o, veșnic hoinar, veșnic sărac, ar fi scris „Chira Chiralina“, „Moș Anghel“, „Codin“? Dacă ar fi frecventat și el Capșa, opera sa ar fi fost alta?

Nu putem să judecăm cu „dacă“, adică ce ar fi scris el dacă ar fi avut altă viață. El a avut viața pe care a avut-o și a scris ce a scris despre ea. A fost foarte sincer în această privință. Nu s-a falsificat ca să se inventeze ca scriitor, să-și inventeze o lume. El a scris despre lumea în care a trăit și asta a fost, după părerea mea, intuiția lui genială, de a nu se depărta de acea lume considerând-o umilă și neinteresantă. Dimpotrivă. În plus, felul în care își privește personajele este universal – Moș Anghel este un personaj universal. E ca un personaj shakespearian. Nu localizează, nu spune că e o mică dramă a Brăilei. El vorbește despre personajele sale ca personaje universale. Cred că aici a fost marea lui intuiție.

Funeralii susținute de Familia Regală

De ce nu l-au iubit scriitorii români pe Istrati? Nici la înmormântarea lui nu i-au fost mulți alături, cum nu i-au stat alături în timpul vieții. Nici Nicolae Iorga nu vorbea frumos despre el și opera sa: „Opera lui Panait Istrati ne arată elocvent că avem de-a face cu un hamal din portul Brăilei. Eu nu-i găsesc absolut nicio calitate“.

Ei s-au atacat la un moment dat. Nicolae Iorga susținea un sindicat în Brăila, Istrati un altul, și l-a atacat în „România muncitoare“, iar Iorga nu l-a iertat pentru asta. În 1910 a publicat un articol polemic îndreptat împotriva lui Nicolae Iorga în care scria: „Dl. Iorga crede că nu i-o va aduce valoarea sa de istoric, ci valoarea sa de om păcătos, de demagog încăpățânat“. Iorga venise la Brăila să susțină așa-zisul sindicat galben, al vătafilor din port, iar Istrati era liderul sindicatului roșu, al lucrătorilor.

Da, dar asta se întâmplase în urmă cu mulți ani...

Da, dar de la asta a pornit distanțarea dintre ei. Să nu uităm totuși că, la moartea lui, ca mulți alții, Nicolae Iorga și-a revizuit atitudinea. Dar și Pamfil Șeicaru, care a scris foarte urât despre el, spunând că este „un biet poet al șezuturilor deflorate“ – ca urmare a faptului că a inclus un personaj homosexual în Chira Chiralina –, când a murit, i-a făcut un elogiu. Să știți că la înmormântarea lui a fost multă lume, așa cum apare în imaginile publicate de presă. Aș vrea să fac o paranteză: el a murit acasă, în casa de pe strada Paleologu, bolnav de tuberculoză, la vârsta de 51 de ani, nu la Spitalul Filaret, cum a scris cineva recent într-o biografie. La înmormântare a fost multă lume. A fost un eveniment care a atras atenția. A murit prea tânăr. Știți, când moare cineva prematur, lumea este emoționată. În plus, să nu uităm că era scriitorul cel mai cunoscut, era foarte popular și în rândul cititorilor de rând, cărțile în rafturile librăriilor se epuizau imediat, dar și în rândurile elitei intelectuale. Poate nu la Bucuresti, dar la Paris sigur.

Romain Rolland a făcut observația asta că rareori scriitorii reușesc să aibă cititori din ambele medii: și pe cei din elita intelectuală, și pe oamenii obinuiți. Înmormântarea lui a fost plătită de regele Carol al II-lea, care a dat 30.000 de lei, Regina Maria a dat 10.000 de lei. Sunt sume foarte mari: cu 30.000 de lei cumpărai la acea vreme un apartament foarte frumos în București. Și industriașul Nicolae Malaxa a dat o sumă, iar ultima lui vacanță la Nisa a fost plătită de Malaxa. Au fost și alți oameni care l-au susținut, dar nu din mediul literar.

Aș vrea să vedeți textul lui Sebastian despre el, textul lui Gheorghe Dinu și altele și altele unde erau multe strâmbături de nas și lumea îl critica pentru afilierile lui politice, pentru anumite atitudini, pentru anumite momente, deși până la urmă, dacă ne uităm bine, și astăzi, rar scriitori ca Panait Istrati au oglindit atât de profund lumea românească. Moartea sa a fost o surpriză, deși lumea știa că-i suferind de tuberculoză, care atunci era o boală fatală. Practic, era condamnat. Abia în anii ’40 au apărut antibioticele. Soția lui, care a luat de la el tuberculoză, s-a tratat cu antibiotice, dar pentru el a fost mult prea târziu.

Spuneați că Istrati este, din punctul dumneavoastră de vedere, un povestitor mai bun decât Mihail Sadoveanu. Cât din scrierile apărute sunt ale lui și cât de mult au intervenit editorii pe ele? La început, el nu cunoștea bine limba franceză, când a fost publicat la îndemnul lui Rolland.

În Franța a colaborat cu Editions Rieder, o editură modestă, dar în alte țări a fost publicat de cele mai mari edituri, și cu mare succes. În primul an, în 1924, cartea lui s-a tradus în 27 de țări. Sigur că a existat o invidie pentru destinul lui pe care și alții l-ar fi dorit și nu l-au avut. Sigur că franțuziții noștri absolvenți și doctori la Paris n-au reușit să se facă publicați sau au publicat, dar fără succes. Dar asta este: unii au noroc, unii n-au noroc, unii sunt mari scriitori și alții nu sunt, chiar dacă au pretenția.