GALERIE FOTO 150 de ani de la naşterea lui Debussy
0
Devenit încă din timpul vieţii o glorie a Franţei, Claude Debussy (1862-1918) a fost aureolat de contemporani, de compatrioţii săi, cu măgulitoarea sintagmă „Claude de France”. Pe 22 august se sărbătoresc 150 de ani de la naşterea compozitorului francez.
La sfarşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului următor, Claude Debussy a recâştigat pentru ţara sa sentimentul identităţii naţionale în domeniul muzicii aşa-numit academice.
Nu trebuie uitat, în secolul al XIX-lea, în veacul cel romantic, după Berlioz şi după Camille Saint-Saëns, atât Franţa cât şi întreaga Europă se dovedeau a fi literalmente covârşite de fluxul irezistibil al muzicii lui Richard Wagner, de imensa sa producţie dedicată teatrului liric.
Atât prin publicistica sa, prin propria sa estetică, cât şi prin propria operă muzicală Debussy se opune categoric grandilocvenţei romantice, excesului de sentimentalism; dar nu sentimentului firesc etalat, drept componentă a naturii umane.
Este motivul pentru care a pus în discuţie înseşi anume aspecte ale operei beethoveniene atunci când considera că ar fi mai firesc a privi un rasărit de soare decât a asculta Simfonia „Pastorală”.
Deschizător de drumuri
Naturaleţea expresiei, eleganţa, farmecul comunicării, lipsa acumulărilor de tensiune, coloritul timbral privit drept reflex al culorilor inefabile ale spiritului, imaginaţia inepuizabilă, totul la Debussy se consideră a fi parte a unei atitudini componistice noi.
A fost şi este considerat a fi un deschizător de drumuri în arta secolului al XX-lea. Este un traiect cu totul diferit de cel propus de urmaşii postromantismului muzical wagnerian, de Gustav Mahler, de Arnold Schoenberg.
Creaţia lui Debussy urmează în mod firesc drumul deschis de de pictura impresionistă franceză a sfârşitului de secol XIX. Mă refer la ieşirea în natură, la prospeţimea inspiraţiei pe care ţi-o oferă clipa cea fugară, la lumile exotice, la Spania cea reală, la coloritul maur al Alhambrei, la Orientul îndepărtat.
Trei schiţe simfonice „Marea”
Nu a compus simfonii şi nici sonate de felul tipologiei clasico-romantice. „Nocturne”-le pentru orchestră şi cor de femei, cele Trei schiţe simfonice „Marea”, se încadrează esteticei celei noi, realizând joncţiunea cu o parte importantă a artei moderne a secolului XX, cu mişcarea Baletelor ruse, cea care a fascinat Parisul începutului de secol, cu muzica lui Maurice Ravel, cu mimetismul estetic şi artistic al lui Igor Stravinski.
Sonatele sale pentru vioară, pentru violoncel şi pian, Cvartetul de coarde în sol minor, instituie lumi noi, o estetică a unui climat interior iluminat de firescul conversaţiei problematizate ce evită lirismul, expresia contorsionată...
Celebra sa Sonată pentru flaut, violă şi harpă, opus unic în felul lui în întreaga literatură muzicală a genului cameral, aduce raporturi intervalice noi ce ies din cursul tradiţional al relaţiilor armonice proprii muzicii clasico-romantice; în parte, este o revenire la principiul iniţial al sonatei renascentiste.
Muzică pastel
Pe de altă parte chanson-urile sale, multe scrise pe versurile unor mari poeţi ai Franţei, readuc în atenţie aspecte ale relaţiei intime dintre verb şi muzică, aşa cum au instituit acest principiu marii săi predecesori încă din mijlocul de secol XVII, în deceniile de început ale secolului următor. Sunt aspecte pe care le întâlneşti fructificate inclusiv în cadrul operei sale, „Pelleas şi Melisande”.
Cele două caiete de „Preludii” pentru pian se dovedesc a fi veritabile imagini pastel de o imensă plasticitate a sugestiei cum sunt miniaturile „Vântul în câmpie”, „Paşi pe zăpadă”, „Ce a văzut vântul de Apus”...
Nu pot decât să mă întreb dacă instuţiile noastre muzicale, spre exemplu Filarmonica bucureşteană sau Institutul Francez din Bucureşti, vor onora prin programele lor această imensă personalitate a culturii muzicale din toate timpurile care este Claude Debussy.
Se încarcă comentariile...
