Adevăruri de altădată: Donna Alba

În panorama romanului nostru, cu autori proveniţi din câmpurile pestriţe ale literilor: poezie, teatru şi chiar critică, d. Gib I. Mihăescu derivă pe calea cea mai firească din nuvelă.

Neîmpărtăşind eroarea autorilor improvizaţi romancieri, după care romanul ar fi amplificarea unei simple nuvele, credeam că, oricum, ucenicia novelistică serveşte ca o bună pregătire pentru ambiţia superioară de a fi romancier.

După ce s'a situat în literatura noastră post-belică în fruntea nuveliştilor, cu „La Grandiflora" şi „Vedenia", specializându-se oarecum în psiho-patologie sau în nevrozele sexuale, d. Gib. I. Mihăescu - ca să întrebuinţăm o expresie sportivă - a abandonat categoria uşoară sau semi-grea a nuvelei, încercându-se în roman. Scurt roman sau nuvelă lungă, „Braţul Andromedei" a fost un debut onorabil. Al doilea roman al d-nului Gib I. Mihăescu, „Rusoaica", ne-a dat măsura forţei, mai vechi atribut al autorului, strămutată dintr'un domeniu într'altul aproape fără efort. „Donna Alba" e un roman de aceeaşi netăgăduită valoare ca şi „Rusoaica": întâlnim aceleaşi calităţi de forţă, în aceeaşi manieră stufoasă, compactă. Prin temă, „Donna Alba" e un pendant al „Rusoaicei", o variantă strălucită deoarece se sustrage învinuirii de a fi o reeditare simplă. Într'atât este prevăzut autorul de virtutea împrospătării, încât similitudinea temei nu se poate întoarce împotriva-i ca un cap de acuzaţie.   

„Donna Alba" e un roman masiv, cu o creştere organică admirabilă, fără vegetaţii parazitare, a cărui temă se amplifică simfonic. Cu acest roman, Gib I. Mihăescu a dat un admirabil ­diptic „Rusoaicei", şi şi-a consolidat poziţia sa eminentă în ierarhia creatorilor noştri de viaţă. Mihăescu este dintre scriitorii cari îşi seamănă dela o operă la alta, fără a fi identici şi mai ales fără a se repeta până la monotonie. Din aceştia se aleg clasicii unei epoce.

(articol publicat de Şerban Cioculescu în „Adevărul" 1935)