Interviu Războiul din Iran s-ar putea încheia înaintea celui din Ucraina. Expert: Riscul ca cele două conflicte să se unească nu a dispărut

Expert în Orientul Mijlociu, Ioana Constantin-Bercean explică de ce războiul din Iran s-ar putea sfârși înaintea celui din Ucraina și de ce nici unul nu se va încheia prea curând. Ea spune că riscul ca cele două războaie să se „unească” în unul mare nu a dispărut în totalitate.

Un război imens rezultat din cele din Ucraina și Iran ar fi devastator Foto: FOTO: AI

Adevărul: Războiul din Orientul Mijlociu pare departe de final, deși au existat momente în care cele două părți, mai ales Donald Trump, au lăsat de înțeles că un acord ar fi aproape. Totuși, de fiecare dată războiul a reizbucnit cu o intensitate și mai mare, după scurte momente de acalmie. În ce condiții am putea avea o pace durabilă între SUA și Iran și care este impedimentul principal în calea unei înțelegeri?

Ioana Constantin Bercean: Condiția principală pentru un acord, pe care sigur nu putem să-l considerăm neapărat permanent, pentru că noi am mai avut un acord nuclear și știm cu toții ce s-a întâmplat în 2018, condiția principală ar fi ca ambele părți să accepte un anumit set de compromisuri, pe care nu sunt pregătite încă să le accepte niciuna dintre părți.

La o jumătate de an de la începutul războiului, SUA nu și-au îndeplinit obiectivele – regimul nu a fost schimbat, uraniul îmbogățit 60% este în continuare în Iran, iar sentimentul naționalist a prevalat în fața ingerinței externe. Pe de altă parte, conducerea iraniană simte momentum-ul și acționează în consecință, prin metode asimetrice, atât regional, cât și internațional. Este o realitate faptul că opinia publică internă americană, dar și cea occidentală în general, are opinii diferite privind necesitatea acestui război.

Președintele Trump spune în continuare că Iranul nu trebuie să aibă arma nucleară, ceea ce de altfel s-a spus și înainte, prin semnarea acordului din 2015. Pe de altă parte, Iranul mai are resurse și tehnologie militară – drone, rachete – pentru a lansa atacuri asupra bazelor militare americane din Golful Persic. Deci există suficiente premise pentru continuarea acestui război.

Pe de altă parte, pacea este un concept foarte puternic, care este încă foarte îndepărtat, pentru că, revenind la ceea ce spuneam inițial, ar trebui făcute foarte multe compromisuri de ambele părți. Or niciuna dintre părți încă nu este pregătită să accepte acest scenariu. Este sigur, până la urmă, și o lovitură de imagine pentru fiecare dintre părți dacă acum ar accepta necondiționat propunerile care vin din partea opusă. Dar Iranul nu este pregătit și nu va accepta niciodată un joc cu sumă zero, iar Statele Unite, desigur, vor căuta o soluție pe care să o poată prezenta opiniei publice interne, dar și internaționale, ca fiind o victorie.

Însă în acest moment, Strâmtoarea Ormuz este încă blocată, chiar dacă anumite vase mai trec prin partea Omanului. Iranul amenință în continuare și trebuie să ne uităm un pic și la evoluțiile regionale, pentru că vedem inclusiv acest nou acord sau acest pact de la Mecca dintre Turcia, Pakistan și Arabia Saudită, care nu aș spune neapărat că exclude Statele Unite, dar semnalizează o alternativă la ceea ce ar însemna exclusiv securitatea oferită de Washington.

Se vorbește adesea despre apetitul american pentru un nou „endless war” (război permanent) în Orientul Mijlociu. Aproape nimeni nu vorbește, însă, despre disponibilitatea iranienilor de a purta un astfel de război. Aici intervine „chestiunea Khorramshahr”.

Pentru ca acest război nu poate fi înțeles, din perspectiva iraniană, fără a cunoaște profund semnificația loviturii de stat din 1953, împotriva lui Mohammad Mosaddegh, sau relevanța Operațiunii Beit ol-Moqaddas din timpul războiului cu Irakul, și a celor patru cuvinte tăiate cu creionul de Ruhollah Khomeini în scrisoarea adresată conducătorilor armatei și parlamentului iranian.

Diferențe față de acordul din 2015

Ce lipsește astăzi pentru a reedita momentul 2015? Este vorba despre un alt profil de lideri sau despre un context geopolitic complet diferit?

Contextul este complet diferit și, din nefericire pentru administrația americană actuală, contextul de acum este mai favorabil Iranului, sau, mai corect spus, rezistenței iraniene în război. La șase luni după atacurile inițiale ale Israelului și SUA, Republica Islamică nu s-a predat „necondiționat”, așa cum cerea și anticipa Washingtonul. Să ne amintim că în Irak războiul a fost câștigat în trei săptămâni, Saddam Hussein fiind rapid îndepărtat de la putere. În Afganistan, scenariul fusese același, cu doi ani înainte. Sigur, prezența trupelor americane acolo s-a întins pe 20 de ani. Acum avem un scenariu complet diferit.

Războiul din 2026 împotriva Iranului a fost conceput, la fel ca Primul Război din Golf, din 1991, ca un efort de a menține o ordine mondială dominată de SUA. Însă Orientul Mijlociu de astăzi nu mai este cel de la începutul Războiului Rece și nici măcar cel din ultimii douăzeci de ani. Calculul militar s-a schimbat, iar atacarea Iranului nu mai însemna 70 de ore de bombardament (așa cum s-a întâmplat între 16-19 decembrie 1998, când Bill Clinton a autorizat Operațiunea Vulpea Deșertului, campania de bombardament a Irakului). Războiul americano-israelian vs. Iran s-a transformat rapid într-un război regional, cu o escaladare previzibilă și implicarea Chinei și a Federației Ruse.

Ce lipsește? Nu neapărat un Barack Obama sau neapărat diplomații care atunci au negociat acel acord. Să ne amintim că și JCPOA a fost negociat mai bine de un deceniu. Sigur că atunci s-au aliniat anumite variabile, am avut o linie mai moderată și la Teheran, un ministru de externe iranian, Javad Zarif, care călătorea frecvent în Statele Unite și în Europa, transmitea anumite mesaje, practica diplomația multilaterală, etc. Exista o anumită disponibilitate înspre un acord nuclear, dinspre ambele părți.

Lipsește în acest moment disponibilitatea părților pentru a face anumite concesii în comparație cu 2015?

S-au făcut o serie de compromisuri atunci, pentru că trebuie menționat că și JCPOA a fost criticat, în special de Israel și monarhiile sunnite din Golf, deoarece nu includea programul de rachete balistice al Iranului și problema grupărilor regionale afiliate conducerii din Teheran (Hezbollah, milițiile șiite din Irak, brigăzile Fatemiyoun din Afganistan).

Ioana Constantin-Bercean e expert în Orientul Mijlociu Foto: FOTO: Arhivă personală

Astfel, toate părțile implicate au făcut compromisuri serioase, pentru că obiectivul principal, declarat de toate părțile implicate în procesul de diplomație nucleară, era oprirea parcursului iranian spre obținerea capabilității nucleare.

Acum vedem că atât retorica, cât și propunerile care vin dinspre Washington sunt maximaliste, iar răspunsul iranian este pe măsură. În momentul în care am avut acel acord de înțelegere sau Memorandum of Understanding, s-a observat o anumită ameliorare a tonului și a propunerilor făcute, dar, după cum observăm în prezent, nu a fost decât probabil o strategie prin care Statele Unite să câștige puțin timp pentru a se regrupa din punct de vedere strategic, adică pentru a se reaproviziona cu acele capabilități militare, despre care s-a scris extins în presa americană. Acea scurtă pauză a servit și la reconfigurarea strategiei americane din regiunea Orientului Mijlociu.

Washingtonul și-a construit strategia regională în jurul viziunii că securitatea Israelului și a țărilor din Golf sunt complementare, și că normalizarea susținută de SUA produce stabilitate. Dar războiul de 12 zile din iunie 2025 și, mai ales cel început anul acesta în 28 februarie, au destructurat fondul acestei paradigme. Prăpastia dintre viziunea premierului Benjamin Netanyahu despre un Orient Mijlociu refăcut și aspirațiile statelor arabe este mult prea mare pentru a fi depășită. Ceea ce își doresc statele din Golf este o ordine de securitate care să le ia în serios interesele în propriile condiții - nu ca pe un corolar al ambițiilor israeliene sau iraniene.

Deci lipsesc foarte multe elemente care erau prezente acum 10 sau 15 ani, dar probabil cel mai important, lipsește voința, de ambele părți. Dinspre partea americană lipsește voința pentru că președintele american dorește să fie singurul președinte din istoria Americii după 1979 care reușește — și aici trebuie să punem neapărat ghilimelele de rigoare — să „domesticească” Iranul, să-l facă să urmeze planul americano-israelian pentru regiune. Iar pe de altă parte avem un Iran care, ca urmare a faptului că a rezistat unui număr imens de bombardamente și atacuri asupra infrastructurii militare și civile, a câștigat un anumit soi de îmbunătățire, dacă vreți, a imaginii, nu neapărat la nivel oficial sau în rândul liderilor regionali, ci mai degrabă în rândul ummah, adică a comunității musulmane.

Strategia de izolare a Teheranului

Cât de eficientă mai este strategia SUA de izolare a Iranului și ce schimbări majore au intervenit în ultimul timp?

Regiunea Orientului Mijlociu a intrat într-o dinamică nouă. Timp de aproape o jumătate de secol, strategia americană a fost să izoleze Iranul (cu excepția acelei perioade din jurul JCPOA), să impună regimuri de sancțiuni severe care să limiteze și chiar să blocheze exporturile de petrol și gaze. Efectele acestor sancțiuni ar fi trebuit să genereze proteste, chiar o revoluție, care să ducă la o schimbare de regim din interior. Însă acest lucru nu s-a întâmplat, ba dimpotrivă, au generat o „economie de rezistență” a regimului și, chiar dacă au fost numeroase proteste, acestea au rămas fără efectul așteptat. Mai mult, războiul a provocat un sentiment de uniune națională – nu de aliniere a populației nemulțumite cu regimul, ci de apărare împotriva unui inamic comun.

În ceea ce privește izolarea regională, nici această strategie nu a dat rezultate. Acum când noi vorbim, comandantul armatei Pakistanului, amiralul Asim Munir, este în vizită la Teheran. Timp de aproximativ două decenii, statele din Golf și-au menținut securitatea încercând să pară neutre în confruntările care implicau Iranul, cultivând relații de apărare profunde cu Washingtonul și menținând o linie deschisă de comunicare cu Teheranul pentru a preveni escaladarea militară. Dar acum guvernele din Golf își reconsideră, dacă nu chiar abandonează, toate cele trei strategii.

Reconfigurarea alianțelor din Golf

Cum își reevaluează monarhiile din Golf pozițiile în raport cu Iranul și cu disputa dintre SUA, Israel și Teheran?

Pentru liderii din Golf, războiul din Iran este cea mai recentă și poate cea mai clară dovadă că interesele lor nu se mai aliniază cu cele ale Israelului. Mulți dintre ei cred că guvernul israelian a convins administrația Trump să atace Iranul pe 28 februarie 2026 - forțând în cele din urmă țările din Golf să plătească prețul unui război pe care nu l-au dorit niciodată. În lunile premergătoare conflictului, guvernele din Golf au încercat să convingă administrația americană să se abțină de la a ataca Iranul și să negocieze în schimb cu liderii Republicii Islamice. Ne amintim cu toții chiar interviul din presa americană al ministrului de externe din Oman, chiar din seara ultimei runde de negocieri de dinaintea atacurilor americano-israeliene. Țările din Golf au comunicat clar, atât public, cât și prin canale secrete, că nu vor permite ca teritoriile lor să fie folosite ca punct de plecare împotriva Iranului. De fapt, au lucrat ani de zile pentru a îmbunătăți relațiile cu Iranul pentru a preveni escaladarea. Riadul, de exemplu, a semnat o destindere cu Teheranul în 2023, după aproape un deceniu de tensiuni.

Președintele Donald Trump a încercat să pună presiune pe monarhiile din Golf să semneze Acordurile Abraham, încercând să ademenească chiar și Iranul în această rețea - „ar fi o onoare dacă Iranul ar semna”. Însă majoritatea statelor din Golf nu își vor reconstrui securitatea pe o fundație a dominației israeliene, deoarece văd și percep Israelul drept o amenințare cel puțin la fel de mare ca Iranul.

De altfel, concomitent cu războiul din Iran, armata israeliană a redeshis frontul din Liban, împotriva Hezbollah, atacuri soldate cu cel puțin 3000 de victime în rândul civililor, atacă presupuse baze militare ale Turciei din Siria, iar liderii israelieni s-au angajat în schimburi dure de replici cu omologii lor de la Ankara, Doha sau Islamabad. Iar Arabia Saudită, deși nu are niciun atașament emoțional sau ideologic față de Teheran, a învățat recent, după ani de confruntări prin interpuși, că ostilitatea permanentă față de Iran este un lux foarte costisitor și vulnerabil. Acordul saudito-iranian din 2023 nu a fost o reconciliere ideologică. A fost o poliță de asigurare („atașament strategic”) împotriva implicării în posibile războaie ale altora.

Nu este deloc greșită evaluarea privind avantajul mai mare în negocieri pe care Iranul l-ar avea acum față de 2015. Chiar dacă economia Republicii Islamice este într-o stare foarte, foarte precară, din punct de vedere politic, strategic și al imaginii, Iranul are anumite avantaje pe care în 2015 nu le avea. Iar acest avantaj îi este oferit tocmai de disponibilitatea regională de a agrea un modus vivendi oriental, care să permită statelor din Golf să își continue proiectele economice și de dezvoltare, afectate grav de război.

Șansele unui nou acord

În ciuda dorinței generale pentru un nou acord, de ce întârzie negocierile și la ce durată ne putem aștepta?

Aceasta este problema, pentru că este într-adevăr o speță foarte sensibilă căreia Israelul i s-a opus și în trecut, și o face și acum. Mai avem și Emiratele Arabe Unite, sigur, care fac oarecum o notă discordantă în cadrul blocului sunnit din regiune. Sigur, Emiratele Arabe Unite au și o poziție mai sensibilă pentru că toată economia lor, până la urmă, se bazează aproape exclusiv pe relaționarea cu Statele Unite și Israel.

Un asemenea acord nu se negociază în șase luni și mai este o realitate pe care, sigur, noi o cunoșteam de bine dinainte, dar probabil mulți dintre cei care au susținut acest război au sperat că Iranul poate fi excepția: regimurile nu s-au schimbat niciodată în istorie prin bombardamente. Adică o schimbare de regim sau o forțare a schimbării ‚comportamentului’ unui stat nu se face fără trupe la sol. Ori trupe la sol în Iran ar fi o strategie greșită pentru SUA.

De asemenea, un alt impediment major este lipsa negocierilor directe. Acordul din 2015 a fost posibil și datorită faptului că partea iraniană s-a întâlnit direct, au stat la aceeași masă propriu-zis, cu cea americană, în Oman. Acest lucru acum se întâmplă foarte puțin, foarte discret, fără rezultate foarte mari, și, chiar dacă intermediarii din Pakistan, Oman, Qatar, Turcia sau Egipt fac eforturi considerabile, acestea nu au dus la niciun rezultat consistent de încheiere a războiului.

Presiunea sancțiunilor economice

Cât de optimiști putem fi în privința încheierii unui tratat și ce efecte vor avea noile sancțiuni economice?

Nu sunt foarte optimistă în încheierea unui tratat. De fapt, un tratat nu a fost nicicând semnat după 1979 între Statele Unite și Iran. Ceea ce s-a semnat în 2015 a fost un acord. Așa se numea acordul nuclear: Joint Comprehensive Plan of Action. Adică era un plan extins de acțiune pentru a împiedica Iranul să dezvolte capabilități nucleare.

Dar s-ar putea reveni, dacă vreți, la status quo-ul de dinaintea războiului început în 28 februarie, în care, sigur, iranienii își vor dezvolta un anumit tip de relații sau își vor continua relațiile regionale, iar Statele Unite, sigur, vor continua să le impună sancțiuni. Aici trebuie să menționăm și faptul că astăzi este prima zi în care se aplică noul set de sancțiuni din acest nou regim de presiune economică al administrației Trump, despre care se vorbește nu în termenii aceștia foarte exuberanți, gen economic fury sau „ziua Z” a sancțiunilor americane. Rămâne de văzut în ce fel aceste sancțiuni vor și funcționa. Pentru că Iranul este sancționat din 1979 până în prezent și, împotriva tuturor acestor regimuri de sancțiuni care au fost fie unilaterale dinspre partea americană, fie la un moment dat au devenit internaționale, angajate prin rezoluții ale Consiliului de Securitate al ONU, Iranul totuși și-a dezvoltat anumite capabilități militare — mă refer la rachete balistice, drone — și chiar după ieșirea Americii din JCPOA a îmbogățit uraniul până la 60%. Sigur, care nu este grad militar, dar este mult peste ceea ce se prevedea în JCPOA. Acolo aveam 3,67%. În Tratatul de Neproliferare Nucleară, al cărui semnatar este și Iranul, este prevăzută limita de 20%, deci este evident că Iranul a încălcat aceste prevederi.

Există și pericolul ca această parte sau tabără a hardliner-ilor iranieni să câștige un ascendent, să spunem politic și de legitimitate până la urmă în Parlamentul iranian, să împingă sau să forțeze ieșirea Iranului din Tratatul de Neproliferare Nucleară, ceea ce ar fi iarăși un eșec diplomatic pentru Occident. Apoi mai există pericolul ca Iranul să dezvolte până la capăt program nuclear, pentru că acum își vor justifica această strategie nucleară prin faptul că ei au fost atacați chiar în timpul negocierilor cu SUA pentru un nou acord.

Impactul sancțiunilor secundare

În ce măsură noile măsuri economice vor afecta terțe puteri precum China sau India?

Revenind la sancțiuni, rămâne de văzut în ce fel aceste sancțiuni vor afecta statele regionale și, într-o poză mai extinsă, m-aș referi în primul rând la China și la India, care își importă un procent semnificativ din nevoile de petrol și gaz din Iran. Iar sancțiunile secundare impuse de Statele Unite înseamnă că vor fi sancționate și acele state care fac sau care au schimburi economice cu Iranul. Sancțiunile primare sunt impuse oricărui tip de relaționare economică între America, respectiv statul care impune sancțiunile, și statul sancționat, adică Iran. Sancțiunile secundare înseamnă că orice entitate externă care face orice fel de business, orice fel de relații sau schimburi comerciale cu Iranul va fi sancționată.

La nivel oficial, de discurs, deja dinspre Beijing a venit un semnal, chinezii transmițând că politicile lor comerciale nu pot fi dictate de nimeni. Apoi mai este și problema relațiilor economice dintre China și Statele Unite, pentru că aceste sancțiuni secundare ar putea avea un efect de ricoșeu inclusiv asupra companiilor americane care ar face afaceri în continuare cu China. Adică va trebui să urmărim și această evoluție, prin care noul regim de sancțiuni va afecta nu doar Iranul, ci și principalul competitor al Americii.

Ucraina vs. Iran: Care război se încheie primul?

Realist vorbind, este posibil să avem mai repede un acord de pace în Ucraina decât în Orientul Mijlociu?

Sigur, sunt două războaie despre care noi avem cea mai mare teamă ca ele să nu ajungă într-un punct de convergență, adică să se unească, pentru că asta ar fi un lucru foarte complicat de gestionat, nu doar pentru americani, ci în primul rând pentru Europa. Am avut acele incidente din Marea Caspică, când partea ucraineană a atacat niște vapoare iraniene despre care ucrainenii spuneau că transportau arme în Federația Rusă.

Șansele ca războiul din Iran să se încheie înaintea celui din Ucraina sunt mai mari, deoarece avem două viziuni diferite asupra războiului. În Ucraina, Rusia nu dă semne că ar dori să oprească războiul, iar pentru europeni este deja o chestiune de supraviețuire strategică. Școala de gândire a UE consideră că un război lung va duce la slăbirea și înfrângerea decisivă a Rusiei (o strategie împrumutată de la americani, din timpul invaziei URSS în Afganistan). Iar pe fundalul acestui război, strategia europeană este de a convinge populația de beneficiile federalizării, mai ales din perspectivă militară, securitară.

Pe de altă parte, în Iran, avem un hegemon – SUA – care încearcă să își reafirme alonja și statura de primus inter pares, de superputere unică, printr-un război unic în felul său. Pentru SUA, războiul din Iran ar trebui să fie dovada a unei puteri restabilite. Însă concesiile făcute până acum Arabiei Saudite, Pakistanului sau Turciei, în contextul războiului, încearcă mai degrabă să ascundă anumite slăbiciuni. Un hegemon sigur pe poziția sa nu trebuie să ofere concesii extraordinare pentru a-și păstra vechii clienți. O face atunci când aceștia au descoperit furnizori concurenți, protectori alternativi și senzația revigorantă de a fi curtat. Rezultatul este o doctrină de securitate atât de elastică din punct de vedere intelectual încât poate fi pliată într-o broșură de campanie.

Pericolul fuziunii celor două fronturi

Cât de mare este riscul unificării celor două războaie într-o conflagrație globală?

Probabil undeva, sigur, mereu se va încerca, pentru că până la urmă se poate considera în anumite cercuri sau în anumite școli de gândire că o unificare a celor două războaie ar duce mai repede la înfrângerea Iranului și a Rusiei. Sau ar putea crea în mentalul colectiv o imagine, să spunem, paradoxal mai bună a războiului, adică un sentiment de susținere fără echivoc a războiului. Pentru că societatea reacționează la creșterea de prețuri, la scumpirea energiei și așa mai departe. Și, desigur, o unificare a celor două războaie ar afecta foarte mult piața și securitatea energetică, alimentară, farmaceutică, agricultura, și așa mai departe. Dar acesta este un scenariu puțin probabil deoarece, cum spuneam, sunt scopuri și strategii diferite.

Noua ordine multipolară

Ce perspective există pentru un acord de pace în Orientul Mijlociu și cum va arăta ecuația de securitate regională pe termen lung?

Eu aș spune că este posibil ca până la finalul anului să revenim, repet, nu la un acord, nu la un tratat, ci la un status quo din acesta în care ne vom limita la a analiza doar schimburile de replici, sigur, agresive, dinspre o parte sau alta.

Dar, în special după acest război, cred că relațiile dintre Iran și Statele Unite mai au nevoie de câteva decenii pentru a se îmbunătăți sau pentru a ajunge măcar în punctul în care au fost în 2015. Pentru că, repet, poate suna paradoxal, dar din punct de vedere strategic și politic, Iranul are acum anumite avantaje pe care în 2015 nu le avea. Și desigur, și contextul geopolitic este diferit.

Ne îndreptăm, sau suntem deja cu un pas în noua lume multipolară. SUA au intrat într-o nouă paradigmă diplomatică și strategic și nu vor reveni la ‚vechea ordine americană’ indiferent de cine sau din ce partid va fi următorul președinte. Este o nouă eră în care America a intrat și drumul ei va fi, cel puțin pentru un deceniu sau două, în această nouă paradigmă.

Apoi avem China, care nu este impresionată de zgomotul de fundal. China nu alege o tabără în Orientul Mijlociu. Alege rute și nu se preocupă de conflictele antice sau de pământurile sacre. O preocupă energia, infrastructura și puterea de influență. Iar Iranul este un segment al Coridorului Mijlociu, parte din proiectul chinez Belt and Road Initiative.

Apoi avem statele regionale care, recent, au semnat un pact de cooperare militară. Războaiele accelerează decizii sensibile și complicate pe care diplomații și factorii de decizie le amână ani la rând. Aceasta este cea mai potrivită perspectivă prin care Acordul comun de apărare de la Mecca (MJDA), semnat pe 7 august de Arabia Saudită, Turcia și Pakistan trebuie înțeles și analizat.

Războiul din Iran a fost un catalizator pentru acest acord, dar acest fapt nu înseamnă că vreunul dintre cele trei state semnatare va renunța complet la parteneriatele cu SUA. Este, mai degrabă, o balansare strategică, un semnal că Orientul Mijlociu nu mai dorește ca securitatea și aranjamentele structurale să fie construite exclusiv în funcție de politicile americane și israeliene. Este unul dintre primele semne clare că războiul remodelează însăși ordinea regională, una în care SUA nu mai sunt singura opțiune. Și este un pas important în direcția opusă față de strategia propusă prin Acordurile Abraham.

Mai mult, Acordul de la Mecca este un prevestitor al unui viitor multipolar. Acesta semnalează că era asigurării hegemonice a securității se apropie de sfârșit și că forme noi, mai fluide și mai improvizate, de securitate colectivă ies la iveală din fragmentele vechii ordini. De asemenea, MJDA este un experiment îndrăzneț și plin de speranță, o dovadă a îndrăznelii arhitecților săi. Este un simptom al unei lumi în tranziție, o lume în care vechile certitudini se prăbușesc, iar noi forme de solidaritate ies la iveală din ruine. Fie că va rezista testului timpului și evenimentelor, fie că se va dizolva, acordul a schimbat deja conversația strategică.