Interviu Cine ar putea opri o „nouă Yalta”? Riscurile pentru România și Europa de Est, explicate de un politolog

Profesorul Radu Albu Comănescu avertizează asupra riscului ca marile puteri să ajungă la înțelegeri care să schimbe echilibrul geopolitic al Europei, fără ca statele din regiune să aibă un cuvânt decisiv de spus. Într-un interviu pentru „Adevărul”, analistul explică ce ar putea însemna o astfel de evoluție pentru România și de ce pericolul real ar putea fi mai subtil decât o nouă împărțire a lumii.

Est-europenii se tem că soarta lor ar putea fi decisă de marile puteri Foto: AI / Gemini

Adevărul: Casa Albă ar avea mari așteptări de la o trilaterală Trump, Putin, Xi Jinping, care ar putea, dacă nu să aducă pacea, să o apropie. Ce instrumente concrete are la dispoziție SUA pentru a constrânge sau motiva Rusia și Ucraina să semneze un acord de pace?

Radu Albu Comănescu: Statele Unite dispun, în continuare, de cea mai largă gamă de instrumente de influență asupra conflictului din Ucraina. În raport cu Rusia, Washingtonul poate recurge la sancțiuni financiare, restricții comerciale, limitarea accesului la tehnologie și la piețele internaționale, dar și la stimulente selective, precum relaxarea unor măsuri economice sau facilitarea unor acorduri comerciale punctuale. În raport cu Ucraina, influența americană derivă din ajutorul militar, schimbul de informații, sprijinul financiar și garanțiile de securitate, pârghii care fac din SUA actorul extern cu cea mai mare capacitate de a accelera sau de a bloca un proces de pace. Dar, totuși, instrumentele nu trebuie confundate cu rezultatul pentru că o pace durabilă presupune existența unei formule acceptabile pentru ambele tabere, iar aici dificultățile sunt considerabile. Rusia urmărește recunoașterea unor câștiguri teritoriale și o redesenare cât mai extinsă a arhitecturii de securitate europene, în timp ce Ucraina insistă asupra suveranității sale și asupra unor garanții credibile de securitate pe viitor... Nicio combinație de presiuni și recompense nu poate elimina complet această contradicție. Mai mult, dacă discuțiile trilaterale vor avea loc, ele vor reflecta probabil și alte preocupări strategice: competiția americano-chineză, controlul armamentelor nucleare, stabilitatea Orientului Mijlociu după evenimentele din primăvară, şi piețele energetice. Declarațiile recente ale președintelui Trump sugerează că un eventual summit ar putea avea o componentă importantă legată de armele nucleare și de relația dintre marile puteri, nu exclusiv de Ucraina.

Limitele unei păci impuse prin presiune diplomatică

Care ar fi până la urmă limitele unei păci impuse prin presiune diplomatică sau economică?

Dacă privim prin filtru istoric, presiunea diplomatică și economică pot produce armistiții, încetări ale focului sau acorduri temporare, dar nu generează o reconciliere reală; o pace percepută de una dintre părți ca impusă din exterior riscă să fie privită drept o simplă pauză între două episoade de confruntare: violența pe termen scurt se reduce fără să rezolve cauzele profunde ale conflictului. Există, de asemenea, o limită de legitimitate: cu cât actorii direct implicați au impresia că marile puteri decid în locul lor, cu atât crește probabilitatea contestării rezultatului. Tocmai de aceea Kievul (şi Uniunea Europeană, care se simte periferizată) a reacționat critic la perspectiva unei discuții despre Ucraina fără participarea Ucrainei, iar președintele Zelenski a insistat că orice negociere privind viitorul țării sale trebuie să includă reprezentanți ucraineni. În plus, presiunea economică funcționează cel mai bine atunci când există deja dorința politică a compromisului, or dacă aceasta lipsește, sancțiunile sau stimulentele financiare pot modifica ritmul conflictului, dar nu și logica sa fundamentală. O pace stabilă are nevoie de ceva ce nici sancțiunile și nici ajutoarele nu pot cumpăra: încredere minimă între adversari și o percepție comună că războiul nu e o alternativă preferabilă.

De ce o nouă Yalta e puțin probabilă

Vorbind despre axa Putin-Xi-Trump, la ce fel de compromisuri s-ar putea ajunge într-un format trilateral? Există riscul unor „sfere de influență” sau chiar a unei noi Yalte?

Da, acest risc există în termeni reali (chiar dacă nu într-un format Yalta) și tocmai de aceea simpla idee a unui summit în trei provoacă neliniște în multe capitale europene. Istoria relațiilor internaționale abundă în exemple în care puteri cu mare greutate şi dispunând de mijloace ample au încercat să stabilizeze sistemul prin delimitarea unor zone de interes reciproc. Ideea de summit Trump-Putin-Xi a alimentat tocmai această preocupare, deoarece Ucraina nu ar participa direct la discuții şi este evident în ce sferă ar fi plasată: una care ar aduce Rusia în vecinătatea imediată a României. În practică, nu cred că ne aflăm în fața unui nou „Yalta” clasic pentru că lumea actuală este mult mai fragmentată decât cea din 1945.

Cine ar putea sta în calea marilor puteri

Și cine ar fi statele sau alianțele care s-ar putea opune sau cine ar putea măcar să limiteze riscul la care v-ați referit?

Chiar dacă Washingtonul, Moscova și Beijingul ar ajunge la anumite înțelegeri informale, implementarea lor ar depinde de numeroși actori intermediari: Uniunea Europeană, statele NATO, Ucraina însăşi, o Turcie ambivalentă, o Indie mai prezentă internaţional decât în 1945 (când încă nu exista ca stat...) și alții. Capacitatea celor trei lideri de a redesena singuri ordinea internațională e mult mai redusă decât sugerează comentariile alarmiste. Dar există un risc mai subtil și mai realist: nu o împărțire formală a lumii, ci apariția unor înțelegeri tacite privind prioritățile strategice. De pildă, Washingtonul ar putea fi tentat să acorde prioritate competiției cu China.

Radu Albu Comănescu este cadru didactic și cercetător la UBB Cluj Foto: Arhivă personală

Beijingul ar urmări stabilitatea economică și accesul la piețe (cu o prioritate pe piaţa cea mai dependentă de comerţul chinez, cea europeană), iar Moscova ar încerca să obțină recunoașterea implicită a unor zone de influență în vecinătatea sa. Într-un asemenea scenariu, Europa și Ucraina ar trebui să fie extrem de atente, deoarece lecția clasică a geopoliticii rămâne valabilă: atunci când marile puteri se întâlnesc, cei absenți de la masă riscă să descopere că se află pe meniu. 

Ar putea fi summitul G20 cadrul potrivit pentru un acord bilateral sau multilateral de o asemenea amploare sau riscă să fie blocat de interesele divergente ale statelor membre?

G20 este, prin natura lui, un forum de consultare între marile economii ale lumii, nu un mecanism clasic de negociere și garantare a păcii. Tocmai de aceea, dacă s-ar ajunge la un acord privind Ucraina, e mai probabil ca acesta să fi fost pregătit anterior prin negocieri restrânse și doar anunțat sau consacrat politic în marja unui summit G20, iar discuțiile recente privind o posibilă întâlnire între Donald Trump, Vladimir Putin și Xi Jinping par să indice o asemenea logică. În același timp, G20 oferă un avantaj important: legitimitatea internațională: un acord prezentat într-un cadru care include atât state occidentale, cât și puteri emergente ar beneficia de o validare politică mai largă decât una exclusiv bilaterală. Problema, pentru cine vrea să folosească G20 ca scenă, este că acesta nu funcționează pe baza unei discipline strategice comune; interesele Chinei, ale Europei, ale Indiei, ale SUA și ale Rusiei diferă considerabil, motiv pentru care summitul ar putea servi mai mult drept scenă pentru un acord, nu loc unde acesta e efectiv construit.

Linia roșie a Kievului: Ce concesii sunt acceptabile fără o capitulare internă

Ce concesii ar fi acceptabile pentru Kiev și ce condiții minime ar pune Putin

Ştim că, din perspectiva conducerii ucrainene, linia roșie fundamentală e legată de supraviețuirea statului într-un format teritorial viabil şi sustenabil. O pace poate presupune compromisuri teritoriale de facto, dar foarte greu o recunoaștere formală și definitivă a pierderilor teritoriale, drept care trebuie să diferenţiem între formula „nu putem recupera acum aceste teritorii” și formula „renunțăm pentru totdeauna la ele”. Realist, Kievul ar putea accepta o înghețare a liniilor de contact existente, o perioadă lungă de armistițiu și chiar amânarea unor revendicări teritoriale; dar ar solicita garanții de securitate, acces constant la armament occidental, integrare economică europeană și menținerea principiului că anexările realizate prin forță nu sunt recunoscute juridic. Din punct de vedere politic intern, ceea ce ar transforma un compromis într-o capitulare nu este atât pierderea teritoriului, cât impresia că Ucraina a fost abandonată inclusiv de conducerea proprie și că e lipsită de orice perspectivă strategică... Dacă acordul poate fi prezentat ca o etapă de consolidare și reconstrucție statală, atunci ar putea fi acceptat, dar dacă e perceput ca o simplă cedare impusă din exterior, stabilitatea sa politică va fi fragilă.

Ce condiții minime ar urmări Vladimir Putin pentru a decreta o „victorie” în fața propriului public și ce l-ar face să respecte termenii pe termen lung?

Pentru Kremlin, orice acord trebuie să poată fi prezentat opiniei publice ruse drept confirmarea faptului că Rusia și-a impus voința strategică, şi atunci e probabil ca Moscova să urmărească cel puțin trei obiective: menținerea controlului asupra unei părți semnificative a teritoriilor ocupate, limitarea integrării militare occidentale a Ucrainei (inclusiv a accesului la armament occidental) și recunoașterea Rusiei drept interlocutor indispensabil în problemele de securitate europeană. În realitate, victoria pe care o caută Kremlinul e poate mai degrabă una simbolică, pentru că eşecul militar este monstruos de umilitor pentru un stat cu pretenţii nu doar de superputere (şi SUA au pierdut destule războaie...), ci de reconfigurator prin presiune al sistemului de securitate în Europa. Naraţiunea rusă vrea să demonstreze că presiunea occidentală nu a reușit să îi schimbe comportamentul strategic și că statutul său de mare putere trebuie acceptat. Cea ce ne duce la întrebarea dificilă privind respectarea acordului: istoria relațiilor ruso-occidentale sugerează că Moscova respectă înțelegerile atunci când costurile încălcării lor sunt mai mari decât beneficiile. Cu alte cuvinte, nu formulele diplomatice garantează stabilitatea, ci raportul net de forțe. Dacă Rusia va considera că o reluare a ostilităților este avantajoasă și puțin costisitoare, niciun text nu va fi suficient. Dacă însă prețul revenirii la conflict devine prohibitiv, acordul are șanse să dureze. România are extrem de multe de învăţat din asta.

Ce pot face est-europenii

Europa de Est tremură la gândul că marile puteri ar putea fi tentate să ia decizii peste capul europenilor. Care este rolul Uniunii Europene și al NATO dacă marile decizii s-ar lua în formate restrânse gen SUA - China - Rusia?

E una dintre marile anxietăți strategice europene ale momentului. Europenii au investit enorm în sprijinirea Ucrainei, dar există teama că deciziile finale ar putea fi discutate într-un format din care Europa este absentă sau în care, cu extreme pro-ruse la putere, abandonează să-şi reclame poziţiile. Totuși, chiar dacă Washingtonul, Moscova și Beijingul discută între ele, implementarea practică a oricărui acord depinde semnificativ de Uniunea Europeană și NATO. Reconstrucția Ucrainei, sancțiunile economice, comerțul, asistența financiară, securitatea frontierelor și prezența militară pe flancul estic rămân în mare măsură instrumente europene și euro-atlantice, atât timp cât Bruxelles-ul şi capitalele asociate înţeleg şi vor să le folosească.