Exclusiv O româncă scrie creierul roboților la NASA: „Poate ajunge pe o planetă și să întâlnească extratereștri”

Sorina Lupu, cercetătoare româncă aflată la intersecția dintre NASA Jet Propulsion Laboratory (JPL), California Institute of Technology (Caltech) și Openmind Research Institute, dezvoltă algoritmi pentru inteligența artificială. Într-un interviu pentru „Adevărul”, românca explică ce înseamnă cu adevărat inteligența artificială aplicată în explorarea spațială și vorbește despre roboții săi care vor căuta viață pe Venus și în spațiu.

Sorina Lupu visează să trimită roboți pe Venus în căutarea vieții Foto: Arhiva personala

Adevărul: Inteligența artificială își face tot mai mult loc în viețile noastre și o întâmpinăm cu un entuziasm comparabil cu cel care exista cândva în jurul revoluției industriale, dar chiar și așa nu sunt puține situațiile în care aceste modele de AI își arată limitele. Cum se vede situația de la NASA?

Sorina Lupu: Modelele de limbaj sunt doar o mică parte din domeniul de inteligență artificială. Și, sincer, nu prea înțeleg de ce lumea ajunge să folosească aproape sinonim „AI” și „modele de limbaj”. Inteligența artificială este un domeniu mult mai vechi și mult mai larg. Dacă ne uităm, de exemplu, la definiția lui John McCarthy, unul dintre fondatorii domeniului, el definea inteligența ca „partea computațională a capacității de a atinge obiective în lume”. Din perspectiva asta, modelele de limbaj reprezintă doar o anumită formă de procesare și generare a limbajului și nu acoperă tot ceea ce înseamnă inteligență artificială.

La NASA, întrebarea este mai degrabă: ce tip de inteligență artificială este potrivit pentru problema pe care încercăm să o rezolvăm? Într-o misiune spațială, de exemplu, ai nevoie de sisteme care să poată analiza date, să ia decizii, să navigheze sau să opereze autonom în condiții în care intervenția umană poate fi dificilă sau întârziată. Acolo, un model de limbaj este doar o piesă foarte mică dintr-un puzzle mult mai mare.

Există și o întreagă dezbatere despre rolul pe care AI îl are și îl va avea în viețile noastre, dar și despre introducerea sa inclusiv în învățământ. Vocile critice avertizează însă că pe măsură ce în special elevii și studenții devin tot mai dependenți de AI riscă să își piardă anumite aptitudini, în special originalitatea și spiritul critic. Oare așa să fie?

Da, cred că profesorii trebuie să-și schimbe modul în care predau. M-am gândit și eu la chestia asta, pentru că mai predau câteva cursuri și în viitor mă gândeam cum o să mă organizez cu studenții mei ca să folosească aceste modele. O să încerc să încurajez studenții să gândească critic, să descopere ce presupuneri dintr-un domeniu au sens și care nu au. Restul se poate face cu ajutorul acestor limbaje. Eu, în discuția cu dumneavoastră, nu o să mă refer la ele ca inteligență artificială, ci ca modele de limbaj. În engleză se numesc Large Language Models. În limba română cred că cea mai bună traducere ar fi „modele de limbaj de mari dimensiuni”. Pentru că, practic, e o compresie a informației acumulate de oameni de-a lungul timpului într-un model mare. Eu în prezent am afilierea cu NASA Jet Propulsion Laboratory, dar cei care-mi plătesc salariul sunt cei de la Openmind Research Institute. Deci eu lucrez cu inventatorul unei părți din inteligența artificială (n.r. - „creierul” din spatele Openmind Research Institute este Richard Sutton, omul de știință legendar considerat unul dintre pionierii și părinții fondatori ai unei ramuri fundamentale din inteligența artificială: învățarea prin consolidare - Reinforcement Learning sau RL și câștigător al Turing Award, analogul Premiului Nobel în Calculatoare). De aceea am opinii destul de puternice și diferite legate de această inteligență artificială, pentru că noi ne gândim altfel la ea, practic inteligența artificială pe care o dezvoltăm e asemănătoare cu modul în care copiii învață.

Ce este, de fapt, inteligența artificială

Dacă ar fi să le explicați în câteva cuvinte cititorilor, cum ar fi, de fapt, inteligența artificială? Sau ce anume considerați că ar fi, de fapt, echivalentul inteligenței artificiale?

Din punctul meu de vedere, și nu e doar opinia mea, ci e concluzia la care au ajuns și alți cercetători, inteligența poate fi înțeleasă, în esență, ca abilitatea unui sistem de a-și atinge obiectivele. Iar aici apare o idee foarte importantă: obiectivele sunt centrale. Adică își creează obiective și le obține. La fel ca oamenii. De exemplu, vă puneți în cap să mergeți într-o anumită vacanță. Din momentul acela, începeți să vă organizați: economisiți bani, vă luați biletele, vă planificați concediul și faceți toate lucrurile necesare pentru a ajunge la obiectivul respectiv. La fel și inteligența artificială: creează obiective și reușește să le ducă la îndeplinire. Ca definiție, inteligența artificială se bazează foarte mult pe ideea de obiective.

Doar că diferă puțin obiectivele lor de ale noastre...

Acum depinde cum este creată acea inteligență artificială. Să mă și explic. Gândiți-vă la un copil. Când aveți un copil și îl creșteți, îi transmiteți, prin educație, anumite valori și anumite obiective. Îl învățați ce este bine, ce este rău, ce merită urmărit și cum ar trebui să se comporte în lume. Același lucru se întâmplă și cu inteligența artificială. Dacă sistemul este antrenat cu feedback care reflectă valorile pe care vrem să le aibă, avem șanse să construim o inteligență artificială care să fie benefică pentru oameni. La fel cum nu ne este frică de un copil bine educat atunci când devine adult, nu ar trebui să ne fie frică nici de inteligența artificială, dacă reușim să o construim și să o educăm bine.

Consider că, în viitor, fiecare om ar trebui să aibă propriul său AI, construit în jurul valorilor și obiectivelor sale. Pentru că problema alinierii este mult mai complicată decât pare. Valorile unui om nu sunt neapărat aceleași cu ale altui om, iar valorile unei națiuni pot fi foarte diferite de valorile altei națiuni. De aceea, mi se pare dificil să spunem că putem construi un singur AI „aliniat” la valorile tuturor. Poate că soluția este să avem sisteme care învață valorile și obiectivele persoanei pe care o asistă și se adaptează la acestea.

Și acum ajungem la eterna discuție: cine și cum programează AI, ce algoritmi utilizează, și care sunt seturile de valori ale acestor creatori?

Da, dar aici nu prea ai cum să eviți problema. Pentru că, practic, în societatea noastră există oameni cu valori foarte diferite. Și inevitabil ajungem la o întreagă discuție filozofică: ce este bine, ce este rău, cine decide ce este moral și cine are dreptul să impună acele valori? De aceea este atât de complicat, de exemplu, când anumite guverne încearcă să blocheze sau să reglementeze anumite lucruri. Din punctul de vedere al unui guvern, un anumit comportament poate fi considerat bun sau acceptabil, în timp ce din punctul de vedere al altuia poate fi considerat greșit. Și atunci apare o problemă foarte complicată când încerci să construiești un sistem de inteligență artificială care să fie „aliniat” la valori. Reinforcement Learning sau învățarea prin consolidare poate fi folosită pentru acești algoritmi.

Sorina Lupu concepe roboții care vor explora spațiul Foto: Arhiva personala

Roboți autonomi pe alte planete și scenariul confruntării în spațiu

Care sunt obiectivele dumneavoastră, ca cercetător NASA și expert în inteligența artificială?

Eu vreau să trimit inteligența artificială pe alte planete, pentru că eu consider că acolo ar fi utilă. Pe Pământ, ne poate ajuta cu treburile casnice, ne poate face viața mai ușoară, dar nu e neapărat ce doresc eu să fac. Sunt convinsă că ați citit cărți science-fiction sau ați văzut filme science-fiction în care se trimite un robot pe o altă planetă și acolo învață singur, descoperă. La asta lucrez eu și, sinceră să fiu, am cam deschis o cutie a Pandorei în domeniul în care m-am dus după doctorat. Nu mi-am dat seama, sincer. Eu am vrut să lucrez în acest institut exact cu obiectivul ăsta, de a trimite roboți pe alte planete care să fie inteligenți, să-și descopere singuri obiectivele acolo.

Dar, legat de tot ce vorbește lumea acum despre inteligența artificială, este o întreagă nebunie. Și, de obicei, nu mă atrage foarte mult să intru în toate discuțiile filozofice despre inteligența artificială aici, pe Pământ, pentru că uneori mi se pare că risc să mă distrag de la problema care mă interesează pe mine cu adevărat: cum trimitem roboți pe alte planete și cum îi facem capabili să învețe acolo. Pentru că vă dau un exemplu. Aici, pe Pământ, modelele de limbaj învață din datele pe care le producem noi: conversații, cărți, documente, imagini. Dar când trimiți un robot pe o altă planetă, există posibilitatea să întâlnească situații pe care nu le-a văzut niciodată pe Pământ, poate chiar situații care nu există deloc pe Pământ.

Nu poți să trimiți pur și simplu un robot care a învățat tot ce putea învăța de pe Pământ și să-i spui: „Gata, acum descurcă-te acolo”. Pentru că s-ar putea să ajungă într-o situație pentru care nu a fost pregătit și să nu știe ce să facă. Trebuie să aibă capabilitatea de a învăța, la fel ca un om. Și aici este, pentru mine, adevărata provocare. Noi nu știm dinainte toate situațiile pe care le va întâlni. Dacă aș ști exact ce va găsi robotul pe planeta respectivă, aș putea să-l antrenez pentru acea situație. Dar tocmai asta este problema: nu știm.

Ca să duc exemplul la extrem, poate ajunge pe o planetă și să întâlnească extratereștri. Cine știe? Dacă vrem cu adevărat roboți autonomi care să exploreze Universul, trebuie să construim sisteme capabile să învețe și să se adapteze la lucruri pe care noi, oamenii, nici măcar nu ne-am imaginat că le-ar putea întâlni. 
Sigur că nimeni nu poate exclude aceste lucruri, chiar dacă pare SF. De fapt, ce mai este azi science-fiction și ce nu? Cândva, cu un secol în urmă, Jules Verne era văzut ca un autor de SF, dar între timp 99% din ceea ce a descris a devenit realitate...

Da, exact. Mai ales că acum putem să trimitem roboți în sistemul nostru solar, dar în viitor o să putem să trimitem roboți și în afara sistemului nostru solar, deci o să întâlnească planete mult mai îndepărtate. Și cine știe ce vor găsi acolo? Eu, sincer, nu cred că suntem singuri în universul ăsta. Adică mi s-ar părea o prostie, este prea mare ca să fim doar noi. De ce am fi noi singurii privilegiați, să spunem așa?

Sorina Lupu e cercetătoare la NASA și Openmind Research Institute Foto: Arhiva personala

Colaborarea internațională și zborurile software-ului românesc în spațiu

Pe de altă parte, există colaborări între aceste țări, mă gândesc acum la Soyuz, dar la fel stau lucrurile și la nivelul roboticii sau există o rivalitate acerbă?

Da, este o anumită secretomanie legată de roboți, mai ales de cei de pe Marte, sau de altă tehnologie dezvoltată la NASA. De exemplu, eu nu știu ce se întâmplă în Agenția Spațială Rusească sau în Agenția Spațială Chinezească, dar la nivel de om, de exemplu la nivel de astronaut, ei se înțeleg între ei. Un astronaut rus, un astronaut chinez, un astronaut american... adică știți cum e, oamenii se înțeleg între ei, guvernele se bat. De aceea mă gândesc și la roboți: roboții se vor înțelege între ei, problema e la guverne.

Colaborați punctual și cu cei de la Agenția Spațială Europeană?

La NASA Jet Propulsion Laboratory sunt și câteva proiecte și cu Agenția Spațială Europeană. Eu nu lucrez cu Agenția Spațială Europeană, n-am proiecte cu ei. Dar este, sincer, și complicat, de aceea nu sunt multe, pentru că în momentul în care lucrezi cu cineva din Europa sau dintr-o altă țară e diferență de limbă, e diferență de fus orar și organizarea e mult mai complicată. E mult mai ușor când faci totul la JPL, te poți duce la cineva de acolo, îl contactezi pe e-mail: „Hei, hai să vorbim, hai să discutăm cum să facem proiectul”, decât să vorbești cu cineva din Europa, unde trebuie să aștepți până se trezește persoana respectivă.

Spuneați că preocuparea dumneavoastră este să trimiteți roboți în spațiu. Există roboți deja care zboară spre Lună sau Marte și au componente sau software conceput de dumneavoastră?

Da, cel mai mult software-ul meu care a zburat până acum a fost pe un satelit, un algoritm dezvoltat de mine și de echipa mea și folosește machine learning. Este primul algoritm care a fost antrenat pe un GPU de la NVIDIA, chiar trimitem articolul săptămâna aceasta... Eu îmi doresc progres, asta urmăresc dintotdeauna. La început, proiectele pe care le-am trimis din România au mers până la 90 de kilometri. Și acum, noul proiect pe care l-am trimis este la vreo 500 de kilometri. Eu nu fac acum roboți pentru Lună, dezvolt mai mult partea de algoritmi, adică inteligența pentru acești roboți. Însă, evident obiectivul meu este de a trimite roboți cât mai departe în spațiul cosmic. Mereu mă gândesc cum pot algoritmii mei să fie trimiși direct în spațiu. Ce am făcut în perioada doctoratului, am reușit să trimit la 500 de kilometri. Ceea ce urmăresc este ca roboții mei să zboare spre Lună, Marte, Venus iarăși. Mă fascinează Venus. Pentru Venus te duci spre interiorul Sistemului Solar, dar pentru Marte te duci spre exteriorul Sistemului Solar. În primul rând e destul de ușor de trimis acolo, adică nu e chiar așa departe. Pe Marte, SUA au trimis cinci rovere în total. Există și o echipă foarte mare de oameni aici la JPL care coordonează aceste rovere și tot timpul trimit comenzi la robot, robotul vine înapoi cu imagini. Puteți să vedeți și dumneavoastră, pot vedea și cititorii prin Mars images. Deci înțelegem foarte mult despre Marte. Până la urmă, obiectivul nu poate fi altul decât să trimit roboți în spațiu.

Căutarea vieții pe Venus și riscul erorilor de discernământ ale AI

Credeți că am putea găsi pe Venus ceva care să ne surprindă cu adevărat, poate forme de viață sau urme ale lor din trecut?

Se știe că există forme de viață, tot felul de vietăți, de organisme, care trăiesc în locuri foarte dubioase pe Pământ, unde există multă radiație. Deci nu este exclus atâta timp cât noi nu putem să mergem acolo și să vedem prin instrumente. Nu putem să spunem da sau nu și să avem certitudini. Oricine ar spune da sau nu 100% speculează. Trebuie văzut. Chiar am o prietenă care face cercetare în astrobiologie, tot aici la NASA. Și ea mi-a spus că trebuie neapărat să mergem să căutăm bacterii în sistemul nostru solar. Adică înainte să mergem în afara sistemului solar, trebuie să căutăm aici. Uneori, știți cum e, adevărul e în fața ta, dar tu cauți cine știe pe unde.

Am observat din discuțiile cu mai mulți cercetători de la NASA că toți cred că viața ar putea exista și în spațiu, doar că n-am descoperit-o încă. Același lucru îl cred și colegii dumneavoastră?

Da, clar, da. Și în primul rând, obiectivul celor de la NASA este să descopere viață în afara Pământului. Deci, practic, tu ca și cercetător de la NASA îți dedici toată viața acestei întrebări. Dacă n-ai crede în ea, nu ți-ai dedica toată viața, te-ai duce și ai face bani pe Wall Street. Eu vreau să trimit roboții să caute ei. Adică să-mi spună: „Ok, am găsit” sau „N-am găsit”, decât să aștept să vină cineva pe Pământ...

Acum, fiindcă v-am spus mai devreme că într-un fel cutia Pandorei este deschisă, eu aș vedea probabil un lucru care ar fi mai problematic, dacă nu facem inteligența asta artificială corect. Și mă gândesc aici la următorul scenariu: ajunge un robot pe o planetă și trimite date acasă și spune „Hei, am găsit viață, veniți!”. Și apoi lumea trimite oameni, trimite mai multe resurse, iar când se duc pe planeta respectivă își dau seama că n-au descoperit nimic. Adică roboții noștri s-ar putea înșela. De aceea este foarte important ca această inteligență artificială să se poată întreba singură. Știți cum fac oamenii: de exemplu, aveți o idee și vă întrebați „Ok, e ideea asta a mea bună? Cum pot să o verific?”. Mă uit într-un articol, citesc articolul, văd datele. După ce am văzut datele, îmi dau seama că ce am gândit eu n-a fost chiar corect. Și atunci e un fel de feedback loop și se îmbunătățesc ideile. Așa ar trebui construit și AI-ul.

Și nu excludeți ca până la urmă acești roboți, această inteligență artificială să ajungă să capete poate chiar discernământ, să decidă ei înșiși dacă anumite lucruri descoperite în spațiu reprezintă ceva sau altceva?

Mi-ar plăcea foarte mult. Chiar am avut discuția asta cu cei de la institutul meu Openmind Research Institute, pentru că noi la institut facem și algoritmi, dar avem și discuții din astea mai adânci legate de inteligența artificială. Mi-ar plăcea ca robotul să aibă discernământ. Adică să poată nu numai să-și pună întrebări și să verifice ce a învățat, dar și să încerce să descopere idei noi. De exemplu, dacă a ajuns pe o planetă, să zicem, și și-a dat seama: „O, mai bine mă duc pe o altă planetă, dar mi s-a stricat modulul ca să ajung acolo”, să se gândească singur: „Ok, cum pot să-mi repar modulul ca să pot ajunge pe planeta cealaltă?”.

Sorina Lupu Foto: Arhivă personală

Există astfel de roboți deja, poate anumite prototipuri, sau nu?

Există partea asta de a-ți da seama de anumite lucruri care s-au stricat la bord, dar este scrisă în cod, adică robotul respectiv nu înțelege tot sistemul. Știți, de exemplu, să zicem că i s-au stricat propulsoarele, și atunci are în cod ceva care zice: „Ok, încearcă să dai restart la propulsoare”. Și atunci face lucrul respectiv. Dar nu are posibilitatea să zică: „O, mi s-au stricat propulsoarele, hai să încerc să găsesc o altă modalitate, să folosesc alte resurse pe care le am la bord pentru a rezolva situația”. Are doar anumite secvențe de cod pentru a rezolva problema respectivă. Iar eu tocmai cu asta mă ocup. Fac și partea de hardware, și partea de cod, adică și una, și alta.

Și care vi se pare mai fascinantă?

Îmi plac la fel de mult, pentru că este și o chestie practică dacă le faci pe amândouă. Pentru că în momentul în care scrii cod toată ziua, știți, la un moment dat amorțești pe scaun. Dar așa, dacă trebuie să faci și experimente și partea de hardware, te miști. Eu chiar glumeam în perioada doctoratului, ziceam că atunci când aveam de făcut experimente mereu slăbeam 2-3 kilograme. Când aveam de scris cod, mereu mă îngrășam 2-3 kilograme. Deci partea practică de a construi, de a face lucruri e bună, pentru că te menține și în formă. Știți cum e, când ești o persoană practică poți să repari și chestii prin casă. Eu, de exemplu, repar lucruri prin casă, o ușă dacă se strică, pentru că am învățat cum să repar roboții. Și sincer, mă uit și la corpul uman ca și cum ar fi un robot. Unii zic că am fi un fel de roboți biologici, știți? Adică există și această perspectivă, inclusiv la unii psihologi sau psihiatri. Până la urmă răspundem la niște stimuli de regulă, la un stimul răspundem într-un fel, la alt stimul în alt fel, exact ca roboții.

Educarea inteligenței artificiale și roboții care fac skateboarding

Pe de altă parte, există mulți experți care au pretenția că noi știm deja absolut totul, inclusiv despre spațiu, deși dacă este să luăm doar oceanele, nu știm nici 10% din ce se află acolo.

Și acolo se pot descoperi multe lucruri interesante, se spune că s-ar fi explorat doar 5% sau ceva de genul ăsta. Nu întâmplător sunt mulți cercetători în domeniul aerospațial care le fac pe ambele: fac și cercetarea oceanului, și cercetarea spațiului, pentru că găsesc lucruri similare. La fel cum se fac anumite cercetări prin deșerturi. Pentru că seamănă cumva cu Marte sau chiar cu Luna, poate. Plus că avantajul în a face experimente în deșert este că nu e nimeni, în primul rând nu sunt mulți oameni, deci poți să faci ce vrei. Și e și temperatura bună, deci nu trebuie să te gândești: „O, e iarnă, acum nu pot să-mi fac experimentele”.

Revenind la cutia Pandorei, mulți, inclusiv experți, oameni cu invenții în domeniul așa-numitei inteligențe artificiale au avertizat că roboții, AI în general, s-ar putea întoarce cândva împotriva noastră. E un scenariu plauzibil?

Eu, de obicei, nu spun nici „da”, nici „nu”, pentru că ar fi o speculație. Dacă cineva afirmă categoric „Da, sigur se va întoarce împotriva noastră” sau „Nu, este imposibil”, mi se pare că trebuie să fim puțin sceptici. Nu putem exclude complet un astfel de scenariu, dar nici nu avem suficiente dovezi ca să spunem că este inevitabil sau chiar probabil.

Până la urmă, cred că putem privi lucrurile într-un mod oarecum similar cu societatea umană. Știm că există oameni care fac bine și oameni care fac rău. Unii ar spune chiar că fiecare om are atât o parte bună, cât și una rea. Dar nu spunem, din cauza asta, că întreaga populație se va întoarce împotriva ei însăși și se va autodistruge. La fel, dacă vrem să construim inteligență artificială care să fie benefică pentru noi, trebuie să ne gândim foarte serios la valorile și obiectivele pe care le învață. Nu înseamnă că riscul poate fi eliminat complet, dar înseamnă că trebuie să fim atenți la el și să construim sisteme care să nu aibă motive să se întoarcă împotriva noastră.

Este puțin ca relația dintre un părinte și un copil. Când ai un copil, există, în principiu, posibilitatea ca acel copil să ajungă să-ți facă rău. Astfel de lucruri se întâmplă, dar sunt foarte rare. Nu îți crești copilul pornind de la presupunerea că într-o zi se va întoarce împotriva ta. Îl crești încercând să-i transmiți anumite valori și să-i oferi un mediu în care să devină un om bun. Cred că și în cazul inteligenței artificiale trebuie să ne gândim într-o anumită măsură la fel.

Dacă ar fi să vă referiți la roboții pe care îi creați, care ar fi primii care vă vin în minte?

Unul dintre roboții pe care i-am construit e primul robot care poate să facă și skateboarding, și să meargă pe o coardă elastică (slacklining). Un alt proiect pe care l-am făcut în colaborare cu cei de la DARPA și JPL a fost să îmbunătățim roboții de pe Marte atunci când se blochează în nisip. Că ce se întâmplă: când ajunge un robot pe Marte, ajunge într-un anumit loc și nu știe exact cu ce fel de sol interacționează. Dacă ați fost vreodată în deșert și ați rămas cu mașina împotmolită în nisip sau în zăpadă, știți ce greu e să vă dați seama cum să manevrați mașina ca să o scoateți. Și practic, algoritmul meu, folosind informația de la robot și camera pe care o avea robotul, se putea adapta în timp real ca să scoată robotul din nisip. O parte care mă bucură foarte mult este că eu pun proiectele și algoritmii pe care îi dezvolt open-source, astfel încât să poată fi folosiți și de alți cercetători sau companii. Pentru mine, acesta este unul dintre cele mai frumoase lucruri la cercetare: să vezi că ceva ce ai construit poate ajunge să fie folosit mai departe, în afara laboratorului.

Spuneați la un moment dat despre un robot care a ajuns la 500 de kilometri, pe care parte v-ați axat?

La cel care a ajuns la 500 de kilometri am scris partea de software, adică algoritmul care a rulat pe acel satelit. Și am un articol pe care o să-l trimitem în câteva săptămâni. Eu, chiar dacă mi-am terminat doctoratul, încă scriu articolele din perioada doctoratului, pentru că multe dintre proiectele mele au durat mult mai mult: până aduni toate datele din spațiu, etc. Noi am trimis robotul acum doi ani, dar a durat un an să facem toate experimentele în spațiu. Practic, trebuie să trimiți comenzi la bord, după aceea robotul din spațiu își face măsurătorile, ți le trimite pe Pământ și după aceea trebuie să te uiți la măsurători, să vezi ce a făcut, dacă a învățat sau n-a învățat.

Învățarea prin consolidare: de la mersul bebelușului la macarale pe Lună

Având mai multe afilieri, lucrați și la proiecte dincolo de NASA. În aceste proiecte, când, cine și când preconizați că vor trimite roboții dumneavoastră pe Marte, pe Venus, pe Lună?

Eu nu vreau neapărat să aștept pe cineva să-mi trimită roboții, eu vreau să-i trimit în echipa mea, făcută de mine. Prin NASA lucrurile sunt ceva mai complicate. Chiar dacă lucrezi la JPL și ești deja în interiorul organizației, pentru a face un astfel de proiect trebuie să existe o propunere, NASA trebuie să finanțeze proiectul prin JPL, iar apoi trebuie să-ți construiești o echipă și să treci prin toate etapele necesare. Este un proces mult mai complex.

Sunteți practic o pionieră în acest gen de robotică.

Da, și tocmai de aceea, inclusiv proiectul pe care l-am făcut în spațiu l-am realizat în colaborare cu o companie, nu direct cu NASA. Compania era mult mai deschisă la ideea de a încerca o tehnologie nouă și mai riscantă. Eu, de fel, nu prea îmi place să depind de alții. Prefer să-mi construiesc propria echipă, cu oameni în care am încredere și despre care știu că trag în aceeași direcție. Pentru că asta este una dintre problemele pe care le-am întâlnit de multe ori în echipe: nu toată lumea are aceeași motivație. Unii trag înainte, alții trag înapoi, iar unii, pur și simplu, nu trag deloc.

Dacă îmi fac eu echipa și cineva este leneș, atunci pot să-i spun direct că e leneș. Sunt cunoscută ca fiind foarte directă. Acest lucru mă ajută foarte mult în viață pentru că reușesc să îmi fac proiectele foarte repede.

Care sunt proiectele la care lucrați acum la NASA?

Lucrez la două proiecte la NASA, dar în total am vreo șapte proiecte, pe care de obicei eu le conduc. Iar cele pe care le am cu NASA sunt două. Am un robot care învață să meargă prin datele pe care le acumulează. Știți cum bebelușii învață să meargă la început de-a bușilea și după aceea stau în picioare? Aceeași idee de algoritm este folosită și pentru robotul ăsta. Am făcut robotul și acum îi fac partea de creier. Chiar am trimis de curând un articol despre robot. Doar că algoritmul meu mai are nevoie de dezvoltare pentru a fi util în spațiu.

Celălalt este mai mult aliniat cu obiectivele de a construi ceva pe Lună. Mie îmi place mai mult primul proiect, pentru că, așa cum am spus mai devreme, obiectivul meu este să trimit roboți care să caute viață. E proiectul de suflet. În proiectul al doilea am o macara pe care o controlăm și care trebuie să se adapteze în funcție de ce cară. Tot prin învățare, similar cu primul proiect, doar că e aplicat la această macara.

Și acesta din urmă va fi folosit în cazul misiunilor de pe Lună? 

Da, doar că pentru a trimite o tehnologie pe Lună sunt mai multe etape: trebuie să dezvolți algoritmul, să arăți că funcționează aici, apoi să arăți că nu o să strice nimic. Problema la toate proiectele astea care implică oameni este că partea de siguranță trebuie mult mai bine pusă la punct. Eu, dacă îmi trimit robotul pe Venus și robotul meu explodează acolo, nu are nimic, nu-i pasă nimănui. Dar dacă trimit un robot și sunt și astronauți acolo, iar robotul explodează, atunci va fi un dezastru, ar muri oameni. Deci e mult mai dificil să trimiți roboți când ai și oameni acolo.

Misiunile lunare și limitele roboticii în construcții

Când credeți că ar putea să apară și primele baze pe Lună?

Ceea ce se promite de la NASA este că asta se va întâmpla undeva în 2-3 ani. Cel puțin acestea sunt planurile.

Nu este prea repede?

Sincer n-ar trebui să fie așa complicat, nu văd de ce nu ar fi un obiectiv realizabil. Luna este la doar 3 zile distanță.

Dacă mâine ați fi director la NASA, care ar fi poate prima decizie pe care ați lua-o referitor la bazele de pe Lună?

Ce aș face eu dacă aș fi directoare la NASA: aș lua tehnologia de construcții care există pe Pământ și aș adapta-o pentru Lună. Este adevărat că sunt niște costuri uriașe să trimiți și macarale, și materiale. Cred că astea sunt principalele probleme. Totuși, cred că problema principală este cum folosești astronauții ca să ghideze acele macarale, pentru că pe Lună nu ai nici electricitate, nici apă. Deci trebuie să găsești modalități prin care astronauții să poată folosi resursele.

Într-un interviu cu Bogdan Marcu, expertul român de la Blue Origin care a lucrat și la NASA, îmi spunea că la primele baze umane de pe Marte roboții vor fi cei care vor lucra, cel puțin în primele faze.

Da, dar Luna este diferită, pentru că este mult mai aproape și este mult mai ușor să trimiți oameni acolo. Cel mai probabil, oamenii și roboții vor lucra împreună. Pe Marte, unde este mult mai dificil să trimiți oameni, roboții vor avea un rol mult mai important. În prezent, însă, pentru a construi o bază, oamenii sunt mult mai eficienți. Un robot, dacă îi spui „Construiește casa aceea”, probabil se uită la tine și nu știe de unde să înceapă.

Tocmai aici ar fi munca dumneavoastră, de a programa roboți capabili să facă asta, să construiască de unii singuri.

Da, dar să știți că partea asta de construction robotics (robotică în construcții) e foarte complicată. Chiar de curând am fost pe un șantier aici, în Santa Barbara, și am rămas șocată de diferența dintre ce aveam în minte și cum stau lucrurile în realitate. E un domeniu cu multă dezordine, sunt multe mașinării, nu este deloc ușor să facă această muncă în totalitate pentru un robot.

Nici roboții dumneavoastră nu fac lucruri simple.

Da, dar ca robotul pe care îl fac eu acum să reușească într-un domeniu așa complicat cum sunt construcțiile, mai are de mers la școală. E ca și cum ai pune un copil de 5 ani să construiască o casă. Dar dacă se duce la școală și învață la Facultatea de Construcții, atunci o să se priceapă. Ai mei pot ajuta roverele să meargă prin dunele de nisip, să nu se răstoarne sau, dacă se răstoarnă, să își revină. Acum roboții sunt foarte buni la task-uri precise, de exemplu: „Mută lucrul A în locul B”. Dar nu sunt buni la a pune cap la cap mai multe idei, la a avea creativitate. Această secvență de task-uri o știi doar dacă o programezi tu. Dacă îl lași pe robot de capul lui, reușește în 10-20% din cazuri, iar în 80% o dă în bară, chiar dacă avem acces la aceste modele de limbaj.

Schimbarea priorităților NASA și mentalitatea de învingător

În ce privește NASA, multe proiecte se schimbă aparent față de felul în care sunt inițial concepute. Care dintre proiectele NASA au evoluat cel mai bine în anii de când lucrați la ei?

Da, la NASA au existat mai multe proiecte dedicate explorării asteroizilor, inclusiv misiunea Psyche. Problema este că prioritățile se pot schimba foarte mult de la o administrație la alta. Un proiect poate fi susținut ani de zile, iar apoi să vină o nouă conducere și să decidă că nu mai este o prioritate. De aceea îmi place ideea de a-mi construi propriile proiecte și de a avea cât mai mult control asupra lor. Nu vreau să depind de decizia unui președinte sau a unui director care poate spune, la un moment dat, „anulăm proiectul”. S-a întâmplat de multe ori, inclusiv cu Mars Sample Return, care a fost dezvoltat ani de zile înainte ca direcția misiunii să fie reconsiderată.

Adică se schimbă des prioritățile? Care proiecte sunt cele mai „schimbătoare”?

Da, prioritățile s-au schimbat foarte mult între Lună și Marte. Adică în trecut era prioritar Marte și acum e prioritară Luna. Și știu că proiectele pe partea de știință, partea de cercetare științifică, de exemplu să descoperi bacterii sau alte lucruri, nu sunt chiar așa prioritare acum. Din păcate, chestia pe care o învăț eu din ce în ce mai mult, cu cât devin mai bătrână, este că partea economică e foarte importantă pentru oamenii din jurul meu. Adică cum să facă mai mulți bani, și investesc în domenii care aduc bani. Și Luna ar fi un domeniu care teoretic ar putea să aducă bani, sau măcar nu neapărat bani, dar putere. Pentru că în America se zice: „A, doar nu vrei China să ajungă prima pe Lună. Trebuie ca America să ajungă prima pe Lună”.

Trăiți deja de ani buni în America. Ce ați remarcat atunci când ați comparat mentalitatea americanilor cu cea a românilor sau a europenilor?

Mi se pare foarte interesantă mentalitatea de aici, comparativ cu cea din România. Când eram în România, aveam mai degrabă senzația că trebuie să avansezi ca să nu rămâi în urmă față de ceilalți, mai ales față de restul Europei. Aici simt o mentalitate mai orientată spre competiție și spre ideea de a fi primul: ce putem să facem, ce proiecte putem să dezvoltăm și cum putem ajunge numărul unu. Există foarte mult această ambiție ca America să fie în permanență în frunte.

În acest moment sunteți cetățean american?

Da, am devenit cetățean american acum câteva luni. Procesul a durat foarte puțin pentru mine, doar cinci luni după ce au trecut 5 ani de green card, ceea ce a fost mai rapid decât în cazul multora dintre colegii mei, din câte știu, aici procesul durează în medie în jur de nouă luni. Îmi place foarte mult sistemul de imigrare de aici. Când am venit în Statele Unite, am reușit să obțin Green Card-ul prin categoria pentru persoane cu abilități excepționale, folosind multe dintre proiectele și rezultatele pe care le-am avut în România și în Elveția. Mi se pare un sistem care știe să recunoască și să atragă oameni cu rezultate, indiferent de unde vin. Chiar recomand celor care au rezultate în cercetare, proiecte sau concursuri să se uită la aceste oportunități. Cred că este unul dintre modurile prin care Statele Unite reușesc să atragă talent din toată lumea.

Vă simțiți în primul rând americancă sau româncă?

Sinceră să fiu, e greu să spun exact cum mă simt, pentru că nu mă simt într-un anumit fel. Eu am trăit doar în California, nu și în alte state, așa că pot vorbi doar din experiența mea de aici. De exemplu, când sunt într-un meeting cu foarte mulți americani, nu pot să spun că mă simt neapărat ca și cum aș fi unul dintre ei. Dar dacă mă întrebați dacă îmi place America și, în particular, viața din California, da, mie îmi place foarte mult. Aud des în Europa ideea că „vai, ce rău e în America”, dar experiența mea a fost una foarte bună (repet, în California).  
Și ce apreciați cel mai mult în America?

Un lucru care îmi place foarte mult aici este că, dacă ai o idee, oamenii te lasă să încerci. Nu îți spun din start: „Ce idee proastă, nu o face!”. Te lasă să vezi dacă funcționează. Sigur, dacă nu îți iese, îți asumi, înveți din greșeli și încerci din nou. Pentru mine, mentalitatea asta de a încerca, chiar și cu riscul de a greși, este foarte valoroasă.

Țineți legătura și cu cei de acasă, vă simțiți legată de România?

Chiar dacă sunt aici, eu mereu am încercat să investesc în România și continui să încerc să investesc. În perioada COVID-ului am strâns 10.000 de la mine și fosta echipă de olimpici la informatică de la Școala Generală 59 și am donat școlii. Apoi, am înființat împreună cu Burduja consiliul COSIT. Modelul era la fel ca la PCAST, în America. https://www.research.gov.ro/consiliul-onorific-pentru-stiinta-inovare-si-tehnologie

Activitatea este în standby, în ultimii ani nu am putut să mă ocup așa mult, dar sper ca unul dintre miniștri să înțeleagă importanța consiliului și să mă ajute să îl reinițiez. Mi-aș dori ca mai mulți români care ajung foarte de succes în America sau în alte țări să facă la fel. De exemplu, pentru românii de succes de aici, 100.000 dolari e o nimica toată, dar cu acești bani poți să renovezi un spital sau să investești în educație.

Este important să existe un schimb de idei între românii care sunt în țară și cei care au plecat. Faptul că ai ajuns să lucrezi în America nu înseamnă că trebuie să uiți de unde ai plecat. Din contră, cred că ai și o responsabilitate să aduci înapoi ceea ce ai învățat — fie că vorbim despre bani, experiență, idei sau oameni pe care i-ai cunoscut. Dacă fiecare român care ajunge într-o poziție bună în străinătate ar încerca să dea ceva înapoi, cred că impactul asupra României ar putea fi foarte mare.