Analiză Marele eșec energetic de jumătate de miliard de euro. Proiectul care trebuia să scadă factura la curent există doar „pe hârtie”

Deși figurează în actele oficiale cu o capacitate teoretică de stocare de 291,5 MW, România are în prezent aproape zero capacitate funcțională de hidropompaj. După ce a cheltuit aproximativ o jumătate de miliard de euro pe investiții și retehnologizări – printre care și cele cinci centrale de pe Oltul Inferior, ale căror costuri au explodat de la 123 la 400 de milioane de euro –, sistemul național nu poate folosi infrastructura pentru a reduce prețul energiei. Expertul Cosmin Păcuraru avertizează că, fără tragerea la răspundere penală a decidenților și o regândire totală a arhitecturii energetice, populația va continua să deconteze nota de plată a unor proiecte funcționale doar „pe hârtie”.  

Investiția realizată pe Oltul Inferior, criticată de Cosmin Păcuraru. FOTO: Hidroelectrica

Potrivit acestuia, au trecut doisprezece ani de când au fost inaugurate cinci hidrocentrale pe Oltul Inferior, dar avem aproape zero capacitate de stocare prin pompaj, în prezent. Costul inițial al contractului cu compania germană Andritz fusese de 123 de milioane de euro, însă, în momentul inaugurării, valoarea investiției ajunsese deja la aproximativ 400 de milioane de euro. 

Expertul în energie Cosmin Păcuraru a explicat că, dacă proiectul s-ar fi realizat, acesta putea duce la scădere a prețului energiei cu aproximativ 10%.

„Capacitatea de stocare a energiei ar fi fost, probabil, de aproximativ 300 MW, cu o durată de funcționare între 5 și 10 ore, ceea ce înseamnă între 1.500 și maximum 3.000 MWh. Această valoare este însă destul de redusă, având în vedere că România are nevoie de o capacitate minimă de 10.000 MWh și maximă de 30.000 MWh. În ceea ce privește prețul, acesta ar fi putut fi mai mic, deși este dificil de estimat exact cu cât, însă chiar și o reducere de 10% în astfel de condiții ar reprezenta un beneficiu semnificativ”, spune Cosmin Păcuraru, pentru „Adevărul”.

Soluția propusă de expertul în energie pentru ca statul român să transforme capacitățile „pe hârtie” în proiecte funcționale este radicală: tragerea la răspundere a celor vinovați, atragerea de specialiști în Ministerul Energiei și reevaluarea urgentă a instalațiilor degradate.

„Statul român trebuie să îi bage la pușcărie pe cei care se fac vinovați de nerealizarea obiectivelor asumate. De asemenea, Ministerul Energiei are nevoie să își angajeze specialiști competenți. În ceea ce privește proiectul, este necesară o evaluare amănunțită a instalațiilor, deoarece au trecut doisprezece ani, iar acestea ar putea fi degradate”, arată Păcuraru.

El a explicat și ce schimbări fundamentale ar trebui să aibă loc în modul în care abordăm investițiile în energie.

„Pentru a îmbunătăți asta este necesar să schimbăm atât oamenii din funcțiile cheie, cât și legislația referitoare la achizițiile publice și la managementul corporativ. În plus, dacă vom vedea că persoanele care nu își îndeplinesc responsabilitățile – fie că sunt membri ai consiliilor de administrație, directori sau miniștri – sunt efectiv sancționate și chiar condamnate pentru acest lucru, atunci este foarte probabil ca numărul celor care ocupă astfel de posturi doar pentru a încasa salarii mari, fără a avea competențele necesare, să scadă semnificativ. În acest fel, funcțiile de conducere din companiile de stat ar putea fi ocupate în sfârșit de profesioniști adevărați”, a declarat acesta.

Referitor la soluțiile pentru viitor, pentru a nu mai ajunge în criză energetică din cauza secetei, expertul a prezentat diferența dintre hidrocentralele cu pompaj și cea prin baterii/acumulatori.

„Stocarea prin hidropompaj este destinată energiei de mare putere și ar trebui să fie gestionată de Transelectrica, având o durată de viață de aproximativ 100 de ani. Pe de altă parte, stocarea în acumulatori este specifică mediilor de distribuție și se pretează companiilor de distribuție, însă durata lor de viață este de maximum 20 de ani. Din această diferență rezultă că specialiștii trebuie să conceapă o nouă arhitectură pentru sistemul energetic național, care să cuprindă producția, transportul, distribuția și stocarea, iar astfel se ajunge la soluția autosuficienței energetice la nivel individual, local sau regional. Această abordare este deja aplicată în Ucraina, care demonstrează că funcționează, mai ales în contextul actual, când această țară aflată în război contribuie chiar la alimentarea României cu energie electrică”, a explicat acesta.

Povestea celor 291,5 MW de hidrocentrale cu pompaj care nu stochează energie

Diferența dintre cei 291,5 MW menționați în statistici și capacitatea reală disponibilă pentru stocare este exact măsura în care România continuă să înregistreze investiții energetice drept realizări, fără să verifice dacă acestea produc efectiv ceea ce promit. Iar nota de plată – de aproximativ jumătate de miliard de euro până acum – este suportată în final de consumatori, de economie și de contribuabil, arată Cosmin Păcuraru și într-un material publicat pe Contributors.

În anul 2014, a fost inaugurată ceea ce era prezentat drept „prima Amenajare Hidroenergetică cu Acumulare prin Pompaj din România”, constând în retehnologizarea a cinci hidrocentrale de pe Oltul Inferior – Ipotești, Drăgănești, Frunzaru, Rușănești și Izbiceni. Capacitatea totală instalată era de aproximativ 200 MW, iar valoarea investiției ajunsese la circa 400 de milioane de euro, de peste trei ori mai mult decât valoarea inițială a contractului cu compania germană Andritz, care fusese de 123 de milioane de euro. Obiectivul declarat era ca, în timpul zilei, hidrocentralele să producă energie, iar noaptea, când energia este mai ieftină, apa să fie pompată înapoi pentru utilizare ulterioară. Cu toate acestea, configurația sistemului hidrotehnic nu permite o exploatare economică eficientă în actualele condiții, iar utilizarea regimului de pompaj depinde de realizarea centralei de la Islaz, un proiect cu termen de finalizare estimat în jurul anului 2030. 

La momentul inaugurării, discursul oficial sublinia caracterul istoric al proiectului. Răzvan Nicolescu, ministrul Energiei de atunci, a declarat că România avea „într-o manieră operațională” 200 MW prin pompaj, iar momentul era unul istoric, potrivit informațiilor din presa vremii. În aceeași perioadă însă, Remus Borza, administratorul judiciar al Hidroelectrica, a atras atenția public asupra faptului că retehnologizarea ajunsese la 400 de milioane de euro și că, din cauza costurilor de amortizare, centralele nu vor fi rentabile după modernizare, existând riscul ca funcția de pompaj să nu poată fi utilizată. Aceste avertismente, exprimate chiar în ziua inaugurării, nu au împiedicat însă autoritățile să prezinte proiectul drept un succes strategic. Astăzi, în 2026, realitatea este că aceeași instalație nu poate fi exploatată în regim de stocare prin pompaj în maniera în care ar avea nevoie sistemul energetic. 

Pe lângă cei aproximativ 200 MW de pe Oltul Inferior, România mai figurează în statistici cu încă 91,5 MW de instalații hidroenergetice cu pompaj. La Lotru, prin stațiile Petrimanu, Jidoaia și Lotru-Aval, sunt consemnați 61,5 MW, la Gâlceag în județul Alba – 20 MW, iar la Săcuieu în județul Cluj – alți 10 MW. În anul 2025, Hidroelectrica a semnat un contract de 97,88 milioane de euro pentru retehnologizarea stațiilor Petrimanu, Jidoaia și Lotru-Aval. Dacă se adună această sumă cu cei aproximativ 400 de milioane de euro cheltuiți pe Olt, rezultă o investiție de aproape jumătate de miliard de euro într-o capacitate de stocare care, în mare parte, nu este disponibilă în regim de pompaj atunci când sistemul are nevoie de ea. Întrebarea fundamentală rămâne: câtă energie poate fi stocată efectiv cu aceste instalații, acum, în 2026? 

Problema nu este că tehnologia hidro de pompaj ar fi inadecvată. Dimpotrivă, hidrocentralele cu pompaj sunt considerate una dintre cele mai mature soluții de stocare la scară mare într-un sistem energetic dominat de producția variabilă din surse regenerabile. Însă pentru ca o astfel de instalație să fie viabilă, nu este suficient să existe turbine reversibile; este necesară o infrastructură hidrotehnică completă, diferențe de nivel adecvate, volume de apă suficiente, un profil de consum favorabil și, mai ales, o arhitectură de sistem care să permită exploatarea economică a pompajului. În cazul României, investiția a fost făcută înainte de a fi asigurate condițiile care să o facă rentabilă, iar acum, după 12 ani, se constată că sistemul pentru care a fost construită nu o poate folosi eficient. 

Prin urmare, Cosmin Păcuraru susține că, deși proiectul a fost prezentat ca un succes în 2014 și inclus în statisticile oficiale, în realitate, caracteristicile operaționale nu permit o exploatare rentabilă în modul de pompare, iar capacitatea de stocare efectivă este aproape zero în sensul în care sistemul energetic ar avea nevoie. Acesta subliniază că investițiile succesive în retehnologizarea altor instalații și în proiecte noi, cum ar fi panourile fotovoltaice plutitoare pe aceleași lacuri, par să ignore problema de fond: banii cheltuiți acum 12 ani nu au livrat serviciul energetic pentru care au fost alocați, iar această realitate nu poate fi ascunsă prin noi inaugurări sau prin menținerea unei capacități în documente, atâta timp cât ea nu poate fi utilizată.