Secolul XX

Cu acest articol se încheie excursul meu prin cultura umanistă. Am pornit de la lumea veche, am trecut prin marile construcții ale Antichității, prin Evul Mediu și Renaștere, prin iluminism și prin epocile moderne, iar acum ajungem la secolul XX, atât de apropiat de noi încât încă îi purtăm conflictele, obsesiile și vocabularul. Nu mi-am propus o istorie exhaustivă a culturii, nici n-ar fi fost posibil, ci mai curând o călătorie printre ideile, cărțile și imaginile care au schimbat felul în care omul s-a privit pe sine.

Foto: wikipedia

Dacă ar trebui să aleg o formulă pentru ultimul secol al acestui drum, aș spune: setea de sistem. Secolul XX a vrut să explice totul: omul, memoria, timpul, societatea, mitul, cuvântul, visul, istoria, răul, libertatea. A împărțit lumea în structuri, semne, arhetipuri și sisteme, apoi a încercat s-o recompună. După două războaie mondiale, după marile dictaturi și experiența societăților de masă, întrebarea fundamentală nu mai putea fi doar ce este lumea?, ci tot mai apăsat: ce se întâmplă cu omul în interiorul ei?

Psihanaliza deschide unul dintre marile drumuri ale secolului. Freud cercetase inconștientul, Alfred Adler vorbește despre complexul de inferioritate, Ferenczi despre nevroze și sexualitate, iar Carl Gustav Jung mută interesul spre memoria colectivă. La Jung, omul nu este alcătuit numai din propria biografie. În spatele experienței personale există o memorie infinit mai veche, exprimată prin arhetipuri și prin imagini care revin în vise, mituri, religii și literatură: umbra, bătrânul înțelept, anima, animus, cercul, labirintul. Literatura știa, firește, toate acestea înainte ca psihanaliza să le dea nume, dar secolul XX are pasiunea numirii și clasificării.

Poate de aceea m-au atras întotdeauna poveștile în care trecutul nu rămâne cuminte în trecut. Când scriam Zogru, eram obsedată de Jung, vedeam timpul cum circulă prin oameni, pe măsură ce personajul traversează secolele prin trupurile lor.

Dar secolul XX a fost mai mult de atât. În același spirit se dezvoltă antropologia și istoria religiilor. James George Frazer adună în monumentala Creanga de aur ritualuri, credințe și mituri, Georges Dumézil caută structuri comune în religiile indo-europene, Claude Lévi-Strauss descoperă în mituri sisteme de relații, iar Mircea Eliade vede lumea ca pe un uriaș depozit de semne. Pentru Eliade, un loc, un obiect sau un gest aparent banal pot păstra legătura cu sacrul. Simbolul conservă informație, iar aceasta este una dintre ideile care mi-au rămas foarte aproape: o rețetă, o bucată de stofă, o casă, un copac, un manuscris sau un cuvânt vechi pot transporta până la noi mentalități, spaime și credințe. De aceea, în romanele mele, istoria mare intră deseori printr-o ușă laterală, printr-o mâncare, un miros, o haină ori o stradă bucureșteană.

Probabil că nicio altă epocă n-a fost atât de obsedată de timp. Einstein îl leagă de spațiu, Gödel imaginează matematic un univers în care întoarcerea în trecut nu mai pare cu totul absurdă, Bergson vorbește despre durata interioară, diferită de timpul ceasului. Iar literatura transformă aceste idei în experiență. Marcel Proust construiește una dintre marile opere ale secolului pornind de la constatarea că timpul pierdut nu este definitiv pierdut. O senzație îl poate readuce, iar gustul unei madlene înmuiate în ceai deschide drumul spre Combray și spre copilărie. Memoria nu funcționează ca un dulap cu sertare, ci reconstruiește lumea. Această relație dintre memorie și identitate mi-a fost și mie mereu apropiată, mai ales în Fantoma din moară și în Ferenike.

Secolul XX descoperă totodată că limbajul însuși este o lume. Ferdinand de Saussure definește limba ca sistem de semne și mută cercetarea de la istoria izolată a cuvintelor spre relațiile dintre ele. Roman Jakobson, Hjelmslev, Chomsky continuă aventura, iar de aici se nasc structuralismul, semiotica și pragmatica. Michel Foucault privește civilizațiile ca pe niște structuri de limbaj, Jacques Lacan descoperă în inconștient mecanisme asemănătoare discursului, Roland Barthes transformă analiza textului, Julia Kristeva urmărește experiența ascunsă în spatele cuvântului, iar Umberto Eco face din interpretare una dintre marile teme ale culturii contemporane.

Pentru un scriitor, toate acestea nu sunt doar teorii. Cuvântul produce realitate. Un personaj se poate naște dintr-un nume, iar o expresie veche poate aduce în prezent o lume dispărută. De aceea caut adesea cuvinte vechi, regionale, uitate sau deformate de timp: nu pentru pitoresc, ci pentru istoria pe care o conțin.

Dintre cărțile secolului XX, una dintre preferatele mele rămâne Structurile antropologice ale imaginarului de Gilbert Durand, o carte care pune mintea în mișcare. Durand urmărește marile familii de imagini care străbat miturile, literatura, filozofia și religiile: lumina, aripa, apa, prăpastia, cupa, mormântul, cercul. Sensul lor nu este însă rigid, ci depinde de cultura, istoria și experiența în care apar. Aici se află, cred, una dintre cheile literaturii: imaginarul nu este o colecție de podoabe fantastice, ci un mod de a gândi lumea. În cazul meu, acest imaginar este, inevitabil, balcanic și românesc, venit din București, din povești vechi, superstiții, amestecuri de limbi și popoare, din fanarioți și negustori, din Dunăre și din mahalale. Fantasticul nu mi s-a părut niciodată opusul realității, ci una dintre formele ei.

Câteva cărți fără de care n-aș fi aceeași

Mă voi opri aici doar asupra prozei, menționând câteva cărți și câțiva scriitori pe care îi consider esențiali în formarea mea. Nu este un clasament și nici o istorie a romanului modern, ci mai curând o hartă personală de lectură.

Henry James deschide calea unei proze intelectualizate și a analizei psihologice subtile, prin Portretul unei doamne, Ambasadorii sau Potirul de aur. Dar Proust duce această analiză spre o formă monumentală, în romanul În căutarea timpului pierdut, unde personajul se dezvăluie prin raportarea la timp și senzație. Dincolo de celebra madlenă, fascinantă mi se pare construcția unei lumi din mici gesturi, cărți la modă, conversații și amănunte aparent neînsemnate. Romanul se desfășoară fără grabă, urmărind drumul labirintic al gândului și al unui complex uman foarte la modă în epocă, după ce Freud l-a așezat pe Oedip în contextul instinctelor.

James Joyce produce altă ruptură fundamentală prin Ulise. O singură zi din viața lui Leopold Bloom, 16 iunie 1904, capătă dimensiunile unei epopei. Mitologizarea cotidianului devine una dintre marile cuceriri ale prozei secolului. Dar aproape la fel de mult mi-a plăcut Alfred Döblin cu Berlin Alexanderplatz, unde transformă destinul lui Franz Biberkopf în pretextul unui vast tablou social. Thomas Mann introduce în roman spectacolul ideilor. În Muntele vrăjit, sanatoriul Berghof este o lume artificială, scoasă parcă din timp, în care boala, cultura și conversația produc o vrajă greu de părăsit. Deși Mann nu se află printre preferații mei, Doctor Faustus mi-a dat fascinația răului.

Alături de aceștia, atmosfera din romanele lui Kafka, mai ales din Procesul, unde Josef K. este judecat fără să știe pentru ce, într-o lume ale cărei legi nu pot fi înțelese, mi-a dat tentația de a judeca după canoanele absurdului lagărul meu, care a fost comunismul. André Gide te ține legat de teoria romanului, iar Louis-Ferdinand Céline schimbă radical tonul prozei prin Moarte pe credit, deși unii apreciază mai mult Călătorie la marginea nopții. Are emoție, e viu. Limbajul colocvial, argoul, enumerările, fraza directă și luciditatea aproape monstruoasă creează o formulă epică de o libertate extraordinară.

Dar, la început, a fost William Faulkner, citit pe la sfârșitul liceului. Încă mi se pare unul dintre cei mai importanți romancieri ai secolului. El își inventează propriul ținut, Yoknapatawpha, și urmărește acolo, de-a lungul mai multor generații, familiile Sartoris, Sutpen și Snopes. În trilogia începută prin romanul Cătunul, Flem Snopes devine efigia clanului, definit prin gesturi, obsesii și istorii laterale. Portretul lui este împrăștiat în întreaga narațiune, cu o artă greu de depășit. În Absalom, Absalom! povestea lui Thomas Sutpen te doboară prin mărturisiri succesive și prin mai multe voci, fără cronologie stabilă. Adevărul trebuie recompus din perspective contradictorii. Faulkner are această extraordinară capacitate de a transforma o familie într-o întreagă lume.

Au mai fost și alți prozatori, dintre care voi numi câțiva: Steinbeck reactualizează în La răsărit de Eden mitul lui Cain și Abel, Camus face din Ciuma o parabolă a solidarității în fața răului și din Străinul o capodoperă a simplității, iar Hemingway reface ideea eroismului prin austeritate, în Adio, arme!. Hermann Hesse imaginează în Jocul cu mărgele de sticlă o lume în care arta și religia tind să se unească într-un sistem, pentru ca în final personajul să descopere că adevărata înțelepciune cere întoarcerea spre viață.

Dar proza fantastică europeană începe plătind tribut romantismului, ca apoi să se refugieze în inima realismului. Gustav Meyrink construiește în Golem o lume dominată de simboluri cabalistice, Dino Buzzati aduce straniul în realismul cotidian prin Deșertul tătarilor, iar Cesare Pavese face din episoadele aparent anoste secvențe tensionate, ca și când în orice clipă ar putea izbucni un conflict devastator.

Aldous Huxley, François Mauriac, Roger Martin du Gard, Malraux, Fitzgerald, Truman Capote, Sartre, Musil, Hašek, Sadegh Hedayat sunt alte repere ale acestei diversificări extraordinare a prozei.

În literatura rusă, Maestrul și Margareta al lui Mihail Bulgakov transformă mitul faustic într-o satiră a lumii sovietice și într-un roman de o libertate imaginară aproape fără egal. Vasili Grossman scrie Viață și destin, Pasternak – Doctor Jivago, iar Zamiatin, prin Noi, deschide unul dintre marile trasee antiutopice ale secolului, continuat de Orwell în Ferma animalelor și 1984 și de Huxley în Minunata lume nouă.

Un moment esențial pentru mine rămâne ascensiunea prozei sud-americane. Miguel Ángel Asturias aduce în Oameni de porumb o perspectivă mitico-istorică, iar Alejo Carpentier cercetează miraculosul ascuns în realitate. Dar Borges schimbă decisiv literatura fantastică. Povestirile lui, scrise cu o aparentă rigoare de tratat științific, pornesc din cărți inexistente, documente imaginare, labirinturi, biblioteci, vise și istorii apocrife. În Miracolul secret, timpul se oprește pentru scriitorul Jaromir Hladík în fața plutonului de execuție, oferindu-i un an interior pentru a-și termina drama, deși în realitate nu trec decât câteva clipe. Ficțiuni, El Aleph, Cartea de nisip, Grădina potecilor care se bifurcă sunt cărți la care te poți întoarce mereu.

Adolfo Bioy Casares, apropiat de Borges, dar cu o imaginație mai ancorată în contemporaneitate și uneori în SF, scrie Invenția lui Morel, roman de arhitectură barocă și expresie simplă, dar și povestiri, între care Celălalt labirint e preferata mea. Manuel Mujica Láinez reconstruiește Renașterea italiană în Bomarzo, iar Julio Cortázar aduce fantasticul în cotidian cu o inteligență ironică și detașată, plus teme mari.

Titanul secolului e Gabriel García Márquez cu Un veac de singurătate, istoria familiei Buendía, transformată într-o istorie simbolică a omenirii. Macondo trece prin întemeiere, miracole, alchimie, amnezie și recuperarea memoriei, războaie, prosperitate și catastrofe, până la distrugerea finală. Romanul este clădit pe simboluri arhetipale, pe ideea descompunerii și recompunerii lumii și pe acea memorie colectivă despre care vorbise Jung. Poate tocmai din această cauză mi s-a părut mereu unul dintre romanele care exprimă cel mai bine spiritul secolului XX. Toamna patriarhului, Cronica unei morți anunțate, Dragoste în vremea holerei sau Despre dragoste și alți demoni continuă, în formule foarte diferite, aceeași forță epică.

Mario Vargas Llosa folosește în Conversație la Catedrala tehnica perspectivelor fragmentare, înrudită cu narațiunea lui Faulkner, pentru a recompune istoria unei familii și, prin ea, o întreagă societate. În Mătușa Julia și condeierul, introduce povestea sentimentală și cultura radiofonică într-un roman construit cu umor și rigoare. Ernesto Sábato creează în Abaddon, Exterminatorul o viziune sumbră asupra puterii, iar Despre eroi și morminte și Raport despre orbi rămân alte puncte importante ale prozei sud-americane.

În literatura română, fantasticul mitic al lui Vasile Voiculescu și Mircea Eliade a avut, de asemenea, un rol important. La țigănci, Secretul doctorului Honigberger, În curte la Dionis, Tinerețe fără de tinerețe sau Noaptea de Sânziene pornesc adesea de la ideea unui miraculos camuflat în cotidian și de la posibilitatea ieșirii din timpul obișnuit. În Tinerețe fără de tinerețe, Dominic Matei traversează o extraordinară experiență a memoriei, întineririi și întoarcerii la origini, încercând să salveze informația esențială.

I-aș mai numi pe Henry Miller, care, prin Tropicul Cancerului, readuce brutalitatea existenței într-un limbaj liric, și pe Saul Bellow, care construiește în Herzog sau în Darul lui Humboldt personaje intelectuale complicate, vulnerabile, incapabile să se acomodeze deplin cu lumea.

Noul roman francez, prin Michel Butor, Alain Robbe-Grillet, Nathalie Sarraute sau Claude Simon, împinge proza spre experiment și spre cercetarea propriilor mijloace.

Un moment de lectură îndrăgostită a fost pentru mine descoperirea lui Lawrence Durrell, care face în Cvartetul din Alexandria un roman-labirint în care aceeași lume se schimbă odată cu perspectiva celui care o povestește. Realitatea devine rezultatul confruntării mai multor voci, conectate la o senzualitate de tip baroc.

John Fowles, cu Magicianul, anunță literatura de mister, iar Umberto Eco face același lucru, în alt registru, în Numele trandafirului. O intrigă polițistă desfășurată într-o mănăstire medievală devine treptat istoria creștinismului, iar partea pierdută din Poetica lui Aristotel, consacrată râsului, declanșează o serie de crime.

Un roman de care îmi amintesc întotdeauna cu plăcere este Conjurația imbecililor de John Kennedy Toole. Ignatius J. Reilly, medievalist obez, leneș, maniac și profund nemulțumit de lumea modernă, este unul dintre personajele imposibil de uitat. În spatele episoadelor burlești și al conflictului cu mama lui se află, de fapt, o subtilă confruntare între individ și societate.

În Europa de Est, Ismail Kadare se întoarce spre istoria și miturile Albaniei în Konstantin și Doruntina, Aprilie spulberat, Generalul armatei moarte sau Slujbașul de la Palatul Viselor. Pentru un scriitor venit din spațiul balcanic, această convertire a fondului mitic în proză contemporană are, evident, o semnificație specială. La Miodrag Bulatović, în Cocoșul roșu zboară spre cer, același fond balcanic capătă forme halucinante.

Postmodernismul aduce jocul cu operele deja cunoscute, ironia și refolosirea marilor modele. Julian Barnes scrie Papagalul lui Flaubert, John Barth experimentează cu formele narațiunii, Danilo Kiš publică Enciclopedia morților, iar David Lodge exploatează cu inteligență mecanismele romanului tradițional. Totuși, dintre cărțile acestei zone, Doar Dumnezeu și noi de Michel Folco mi se pare remarcabilă. Istoria celor opt generații de călăi Pibrac devine în același timp cronică de familie, istorie a Franței, satiră a tradiției și meditație asupra instituțiilor. Folco reușește ceva foarte greu: după epoca marilor experimente, se întoarce la povestirea limpede, fără să renunțe la erudiție și la complexitatea culturală.

Nu poate fi omisă nici proza SF, care a schimbat radical imaginarul celei de-a doua jumătăți a secolului. Arthur C. Clarke și Isaac Asimov, Dune al lui Frank Herbert, extraordinara inventivitate a lui Philip K. Dick, apoi Stephen King în zona horror și Serge Brussolo, cu romanele sale fantasy-noir, au deschis teritorii care astăzi fac parte din literatura generală. La Brussolo, în Somnul sângelui, Mâncătorii de ziduri sau Febra, imaginarul atinge uneori o libertate pe care puțini prozatori au avut-o. Parfumul lui Patrick Süskind mi s-a părut întotdeauna înrudit, prin atmosferă, cu această proză, ca să nu zic descins din ea.

Privită în ansamblu, proza secolului XX spune și ea povestea aceleiași dorințe de a crea un sistem. Proust caută sistemul memoriei, Joyce îl găsește pe Homer în viața cotidiană, Mann transformă romanul într-un spectacol de idei, Kafka investighează mecanismul absurd al autorității, Faulkner reconstruiește adevărul din voci parțiale, Borges inventează biblioteci labirintice, Márquez recuperează memoria mitică, Eco transformă cultura într-o intrigă, iar proza fantastică și SF împing mai departe limitele realității.

Din toate aceste cărți am învățat, direct sau indirect, ceva despre libertatea romanului: că poate absorbi multe. Istorie făcută din faptele mari, dar mai ales din mit, filozofie, gastronomie, document, memorie și limbaj. Pentru mine acestea nu au fost niciodată o simplă teorie.

După atâtea sisteme

Setea de sistem a secolului XX are însă și o față întunecată. Aceeași epocă în care omul încearcă să înțeleagă individul produce cele mai teribile mecanisme de uniformizare. În Europa de Est, comunismul transformă cultura într-un instrument ideologic, marginalizează psihologia și filozofia liberă, interzice cărți și rescrie istoria. Ideea „omului nou” nu rămâne metaforă, ci devine program social.

Am trăit o parte din această lume și inevitabil a intrat în cărțile mele. Nu mă interesează comunismul ca epocă de studiu, ci felul în care sistemul intră în existența particulară: în familie, iubire, frică, în felul de a vorbi, în micile lașități și în micile forme de libertate.

De la Husserl și Heidegger până la Sartre, Jaspers, Lévinas sau Cioran, filozofia secolului coboară spre existența concretă, spre omul care trăiește, alege, se teme, îl întâlnește pe celălalt și știe că va muri.

Privit de la distanță, secolul XX seamănă într-adevăr cu o imensă încercare de a pune lumea în ordine.

Am început, cu multe articole în urmă, de la oameni care priveau cerul, inventau zei, spuneau povești și încercau să înțeleagă de ce există lumea. Am trecut prin epoci care au pus în centrul universului când divinitatea, când rațiunea, când istoria, și ajungem acum la omul contemporan, înconjurat de o cantitate uriașă de informație.

Aici se încheie Enciclopedia mea umanistă, această lungă plimbare prin cărți, idei și epoci. Nu și conversația noastră. Pe blogul acesta voi continua să scriu despre cărți, oameni, istorii, București, secolul al XVIII-lea, întâmplări și obsesii personale. Iar pentru cei care vor să meargă mai departe prin lumea mea, printre romane, personaje, istorii și imagini, rămâne deschisă, ca întotdeauna, ușa site-ului meu, doinarusti.ro.

Vă aștept acolo. Călătoria prin cultură se încheie aici, dar poveștile, din fericire, continuă.