Secolul al XIX-lea: genialitate și revoltă

Secolul al XIX-lea este atât de bogat în idei, opere și personalități, încât orice încercare de cuprindere rămâne inevitabil selectivă. Am ales aici doar câteva dintre reperele care mi se par esențiale pentru înțelegerea spiritului său. Despre multe dintre celelalte am scris pe larg în Enciclopedia culturii umaniste (Doina Ruști, 2004), volum din care provin și informațiile sintetizate în acest articol și aflat pe sitr-ul meu de autor: doinarusti.ro

Spiritul veacului a început după Revoluția Franceză, când Europa trăiește sub semnul schimbării. Moravurile, sistemele politice, ideile despre libertate și chiar vechile canoane ale artei sunt puse sub semnul întrebării. Mulți dintre artiștii și gânditorii veacului participă direct la revoluțiile burghezo-democratice, iar cultura pare contaminată de aceeași nerăbdare: lumea trebuie schimbată, omul trebuie înțeles din nou.

În filozofie, Hegel (1770–1831) deschide într-un fel secolul. Pentru el, istoria nu este o succesiune întâmplătoare de evenimente, ci un proces rațional. Spiritul înaintează prin contradicții, iar istoria însăși este o evoluție spre libertate. Conflictul nu mai reprezintă doar o catastrofă: el devine mecanism al devenirii.

La cealaltă extremă, Arthur Schopenhauer (1788–1860) vede în spatele lumii o forță obscură și neobosită: voința. Inteligența este fragilă și perisabilă, pe când voința vrea să trăiască. De aici vine neliniștea ființei, dorința, teama de moarte, imposibilitatea unei fericiri stabile. Arta oferă una dintre puținele ieșiri. În contemplarea artistică, omul se desprinde pentru o clipă de tirania voinței. De aceea geniul îi apare lui Schopenhauer ca o ființă izolată, trăind într-o „solitudine sublimă”, aproape deopotrivă de nebun și de vizionar.

Este deja una dintre imaginile obsesive ale secolului: geniul singuratic, revoltat, condamnat să vadă mai mult decât ceilalți. 

În mod paradoxal, secolul marilor descoperiri științifice manifestă și o extraordinară fascinație pentru ocultism.

Alchimia este recitită, spiritismul devine o modă, apar societăți teozofice, doctrine ezoterice, încercări de împăcare a științei cu lumea nevăzută. Éliphas Lévi (1810–1875) sistematizează doctrine oculte, Helena Blavatsky impune teozofia, iar Rudolf Steiner (1861–1925) va construi mai târziu antropozofia pornind de la ideea unui echilibru între ființa fizică și cea spirituală.

Nu atât adevărul acestor doctrine ne interesează aici, cât extraordinara lor forță de contaminare artistică. Ele readuc în literatură magia, dedublarea, metempsihoza, ființele invizibile, simbolurile alchimice, visul profetic și ideea că realitatea văzută este doar o parte din lume.

Din acest sol se hrănește masiv romantismul.

Romanticul: îndrăgostit, exaltat, genial

Romantismul este unul dintre acele rare curente care au creat nu numai opere, ci și un tip uman. Personajul romantic este dilematic, construit din calități și defecte la fel de mari. Este aventuros și melancolic, fragil și orgolios, îndrăgostit și singur, reformator sau revoluționar, adeseori bolnav, întotdeauna însetat de cunoaștere. Nu acceptă lumea așa cum este și, prin urmare, încearcă să evadeze din ea.

Arta însăși devine o experiență profund dramatică: cere suferință, iar artistul dobândește ceva din prestigiul martirului. El nu scrie pur și simplu, ci este lovit de aripa demonului.  

Romanticii au construit și o geografie proprie: pădurea romantică – spațiu al iubirii și al misterului -, lacul, luna, oglinda, noaptea, ca timpul privilegiat al revelației, sunt doar câteva dintre simbolurile romantismului. Și există, desigur, floarea albastră, impusă de Novalis, simbol al idealului spre care personajul pornește fără să știe că minunea căutată se află poate chiar în lucrurile obișnuite. Dar dintre toate ficturile romantice, cea mai spectaculoasă rămâne demonul. Rupt de semnificația strict biblică, demonul este  îngerul alungat din paradis pentru că a vrut să știe. Este revoltatul, nesupusul, cel care împinge ființa spre cunoașterea interzisă. La Eminescu, „demonul este îngerul de geniu”.

În această propoziție încape aproape întreg romantismul.

Vis, noapte, nebunie

Romanticii vorbesc despre transa creatoare ca despre o imersiune în vis.Noaptea anulează ordinea diurnă, iar miezul nopții este momentul în care se deschid porțile lumii invizibile. Moartea însăși încetează să fie numai sfârșit: poate deveni trecere, înălțare, recuperare a unei iubiri pierdute.

Melancolia își schimbă și ea sensul. Dacă în alte epoci fusese privită ca o boală a spiritului, acum devine contemplație, intimitate cu misterul.

Artistul iese din tiparele lumii și trăiește nebunia ca pe o formă de privilegiu.

De aici asocierea atât de puternică dintre genialitate și revoltă.

Novalis (1772–1801), în Imnurile nopții, transformă speranța regăsirii după moarte într-o experiență a îndumnezeirii. E.T.A. Hoffmann (1776–1822), prin Elixirele diavolului, deschide tema miraculosului, a identităților multiple și a existențelor anterioare.

La Byron (1788–1824), revolta capătă proporții cosmice. În Cain, personajul biblic și Lucifer sunt legați prin aceeași furie împotriva limitelor cunoașterii. Eroul byronian va rămâne multă vreme unul dintre marile modele ale literaturii europene: orgolios, aventuros, vinovat, generos în momente neașteptate și incapabil să accepte o existență mediocră.

Cu Victor Hugo (1802–1885) începe marele roman european, el mutând revolta în spațiul social. Jean Valjean din Mizerabilii, condamnat pentru furtul unei pâini, rămâne până la moarte un exclus, deși evoluția lui morală este uriașă. Societatea nu știe să ierte, iar individul ajunge să-și păstreze umanitatea împotriva lumii.

În literatura română, toate marile teme romantice se întâlnesc în opera lui Mihai Eminescu (1850–1889): geniul, demonul, cosmosul, iubirea, visul, căderea, metempsihoza. În Sărmanul Dionis, un tânăr bucureștean călătorește prin timp cu ajutorul unei cărți magice și își regăsește alte identități. Existența umană înseamnă aici, ca în multe dintre marile construcții romantice, pierderea paradisului, dar și speranța unei ridicări spirituale.

Ieșirea din romantism

Edgar Allan Poe (1809–1849) ocupă un loc special. În poezia lui, lumea este dominată de căutarea fără sfârșit, de ținuturi imaginare și de obsesia limitei. Moartea, corbul, insulele fabuloase, încăperile închise, boala și teroarea devin elementele unei geografii personale.

În proza sa fantastică, aventura intelectuală se întâlnește cu oroarea: Masca Morții Roșii, Hruba și pendulul, Cărăbușul de aur, Crimele din Rue Morgue. Prin Poe, romantismul ajunge la una dintre limitele sale, iar literatura intră într-o altă epocă.

Traducătorul său francez, Charles Baudelaire (1821–1867), deschide drumul poeziei moderne.

Florile răului

Odată cu simbolismul, lumea se schimbă. Obsesia romantică a trecerii timpului se transformă acum în imaginea materiei care se descompune. Toamna, putreziciunea, cadavrul, murdăria, degradarea materiei devin teme dominante.

Din acest univers se naște spleen-ul: amestec de melancolie, plictis, furie ascunsă, lehamite și oboseală existențială.

Baudelaire sublimează tocmai ceea ce înainte fusese considerat incompatibil cu poezia. În Florile răului, urâtul, grotescul și materia în descompunere capătă o stranie frumusețe.

Artistul este pentru el albatrosul: splendid în zbor și caraghios pe pământ, încurcat de propriile aripi. Este încă o imagine a geniului, dar una fără gloria romantică de altădată.

Verlaine (1844–1896) va face din muzicalitate un principiu poetic, Rimbaud (1854–1891) va transforma boema și revolta în imagini explozive, iar Mallarmé (1842–1898) va împinge poezia spre ermetism și spre o nouă concepție a limbajului.

Secolul al XX-lea se vede deja la orizont.

Realismul

Dar secolul al XIX-lea nu trăiește numai din vis.În timp ce romanticii caută lumi invizibile, realismul privește cu obstinație strada, casa, banii, hainele, meseriile, moravurile, ascensiunea socială. Romanul devine o frescă a societății. Scriitorii notează arhitectura orașelor, moda, ziarele, cărțile citite de personaje, veniturile, moștenirile, contractele matrimoniale și mecanismele sociale. Detaliul nu este decorativ: el explică personajul.

Stendhal (1783–1842) deschide acest drum prin principiul „adevărului, asprului adevăr”. Julien Sorel din Roșu și Negru încearcă să urce într-o societate care îi oferă două mari căi de ascensiune: armata și Biserica.

Balzac (1799–1850) construiește însă lumea realistă în proporții monumentale. Comedia umană nu este numai o colecție de romane. Personajele trec dintr-o carte în alta, îmbătrânesc, se îmbogățesc, decad, apar episodic în destinele altora. Rastignac, Vautrin, Gobseck, Nucingen și numeroasele figuri ale saloanelor pariziene creează impresia că toate poveștile se petrec în aceeași lume, iar destinele sunt legate prin fire invizibile.

Dar cum Balzac a first primul meu mentor, mă abțin să scriu mai mult, promițând un articol distinct.

Romanul devine astfel o hartă a societății.

Acea Bovary

Gustave Flaubert (1821–1880) fixează în Doamna Bovary una dintre cele mai rezistente stări de spirit ale culturii moderne.

Emma citește literatură romantică și visează o viață mare, pasională, într-un decor pe măsura imaginației ei. Realitatea îi oferă însă un soț banal, provincie și monotonie. În loc să renunțe la vis, Emma încearcă să oblige realitatea să ia forma lui. De aici se naște bovarismul: incapacitatea de a accepta limitele existenței și încăpățânarea de a trăi într-o imagine ideală despre sine. Ființa bovarică nu visează pur și simplu. Acționează în direcția visului ei, oricât de absurd ar deveni acesta.

În Rusia, Oblomov, personajul titular din romanul lui Goncearov, face aproape contrariul. El nu încearcă să schimbe realitatea. Se retrage din ea. Renunță treptat la prieteni, iubire, avere și proiecte, alegând voluptatea inacțiunii.

Dacă bovarismul înseamnă tirania visului asupra realității, oblomovismul înseamnă lenea de a trăi și confortul visului.

Subterana

Cu Dostoievski (1821–1881), literatura începe să foreze în altă direcție. Nu-l mai interesează numai omul social, ci impulsurile secrete ale ființei, ceea ce el numește „subterana”. Personajele sale sunt împinse între libertate și vină, Dumnezeu și diavol, crimă și mântuire. Raskolnikov din Crimă și pedeapsă încearcă să afle dacă există oameni cărora le este permis să treacă peste legea morală. În Frații Karamazov, libertatea devine o problemă metafizică. În Demonii, preferatul meu, revolta capătă forme politice, religioase și psihologice: Stavroghin vrea să demonstreze că este liber chiar și față de bine și de rău. Dar tocmai empatia îi dovedește că nu poate ieși din condiția umană.

Această coborâre în „subterana” omului anunță deja una dintre marile obsesii ale veacului următor.

Tolstoi (1828–1910) păstrează amploarea epopeică, dar își pune personajele sub presiunea aceleiași întrebări: cum trebuie trăită viața? În Anna Karenina, iubirea se lovește de convenții și vină; în Război și pace, destinul individual intră în mecanismul uriaș al istoriei. Iar depre Pașenka - am scris deja prea mult.

Final de secol

Spre sfârșitul secolului, literatura și filozofia devin tot mai neliniștite.

Ibsen (1828–1906) aduce pe scenă conflictele interioare și libertatea individuală. Nora refuză rolul pe care i l-a rezervat societatea și acceptă consecințele libertății sale.

Cehov (1860–1904) scrie despre ratare, monotonie și dispariția unei lumi. În Livada de vișini, o familie își pierde proprietatea pentru că nu poate concepe existența în afara unei ordini devenite inutilă. Livada nu mai este numai o bucată de pământ: este memoria unei clase sociale care dispare.

În filozofie, Kierkegaard (1813–1855) vorbește despre angoasă, disperare și credință. Omul modern începe să fie definit nu prin certitudini, ci prin imposibilitatea de a găsi un răspuns satisfăcător.

Iar Friedrich Nietzsche (1844–1900) încheie simbolic veacul. Apolinicul și dionisiacul, moartea lui Dumnezeu, eterna reîntoarcere, supraomul – toate ideile sale vor trece cu o forță extraordinară în secolul următor. Zarathustra coboară din munți ca să le vorbească oamenilor și constată că aceștia așteaptă un spectacol de circ. Este una dintre imaginile cele mai potrivite pentru sfârșitul secolului al XIX-lea: profetul a venit, dar mulțimea are alte treburi. Totuși dincolo de tot vestită impulsul creației (generalizat apocaliptic)

Psihanaliză și scotociri

Tot în ultimele decenii ale veacului, Sigmund Freud (1856–1939) începe să cerceteze visele, obsesiile și gesturile involuntare. Omul descoperă că nu este stăpân nici măcar în propria lui minte. Sub existența socială se află o altă viață, formată din dorințe reprimate, interdicții și amintiri care continuă să lucreze. Visul, pe care romanticii îl transformaseră într-o poartă spre infinit, devine pentru Freud o cale de acces spre subconștient.

Secolul începuse cu istoria universală a lui Hegel și cu speranța că rațiunea poate înțelege devenirea lumii. Se încheie cu omul aplecat asupra propriului vis, încercând să afle ce se ascunde în el. Între aceste două imagini se desfășoară unul dintre cele mai spectaculoase veacuri ale culturii europene. Romantismul evadează în vis. Realismul inventariază lumea. Simbolismul transformă degradarea în frumusețe, iar filozofia pune sub semnul întrebării valorile vechi; psihanaliza deschide drumul spre regiunile necunoscute ale ființe.

Poate că niciun alt secol nu și-a dorit cu atâta furie să schimbe lumea și, în același timp, să afle ce se află dincolo de ea. De aici vin, poate, cele două cuvinte care îl definesc cel mai bine: genialitate și revoltă.

Textul sintetizează și adaptează pentru această rubrică informații și interpretări din Doina Ruști, Enciclopedia culturii umaniste, 2004 și de pe doinarusti.ro