Pâinea care se făcea o singură dată pe an și trebuia să reziste luni întregi. Ritualul vechi al oamenilor de la poalele Muntelui Rosa

Într-un sat din nordul Italiei, pâinea se făcea cândva o singură dată pe an. Familiile pregăteau toamna cantități mari de pâine, pe care le păstrau apoi luni întregi, până la următoarea sesiune de coacere. Pâinile erau uscate în poduri și deveneau o importantă rezervă de hrană pentru iarnă.

Foto: Pexels

Macugnaga se află în provincia Verbano-Cusio-Ossola, Italia, la poalele versantului estic al Muntelui Rosa. Pentru comunitatea Walser care s-a stabilit aici în urmă cu sute de ani, iernile lungi și sezonul agricol scurt au făcut necesară conservarea alimentelor.

Pâinea era una dintre cele mai importante provizii. Spre deosebire de zilele noastre, când este cumpărată sau coaptă frecvent, în Macugnaga aceasta era produsă în cantități mari, într-o singură perioadă a anului.

Pâinea se făcea la un cuptor Foto: Pexels

Cine sunt Walserii

Comunitatea Walser este de origine germanică. În Evul Mediu, între secolele al XII-lea și al XIV-lea, membrii comunității au traversat Alpii și s-au stabilit în mai multe regiuni din actuala Elveție, Italia, Austria și Liechtenstein.

Prezența lor permanentă în Macugnaga datează din a doua jumătate a secolului al XIII-lea. În jurul anului 1265, coloniștii au primit drepturi asupra unor pășuni montane. Condițiile de viață erau însă dificile. Iernile puteau fi lungi, iar perioada în care se puteau cultiva cereale și alte alimente era scurtă. Din acest motiv, proviziile trebuiau pregătite din timp și conservate pentru lunile reci, relatează Cibo Today.

Pâinea se cocea într-o singură perioadă a anului

Până în primele decenii ale secolului al XX-lea, marea coacere a pâinii avea loc toamna, în general după Ziua Tuturor Sfinților și Ziua Tuturor Morților.

Cuptorul în care se cocea pâinea Foto: Instagram

Satele aveau cuptoare comune, iar folosirea lor era organizată astfel încât fiecare familie să își poată pregăti proviziile. Ordinea era stabilită de bătrânii comunității. În câteva zile, o familie trebuia să pregătească suficientă pâine pentru lunile următoare.

Munca era împărțită între membrii comunității. Persoana responsabilă de cuptor, se ocupa de foc și stabilea momentul în care temperatura era potrivită pentru coacere. Femeile pregăteau aluatul, iar una dintre familiile care locuiau în apropierea cuptorului oferea cea mai caldă cameră a casei. În această încăpere, încălzită de soba tradițională, aluatul putea dospi.

Aluatul era frământat într-o jgheabă mare din lemn și apoi transformat în pâini mari. Acestea erau așezate pe un suport cu roți, acoperite cu un cearșaf și o pătură de lână și lăsate la căldură.

Crăpăturile care apăreau pe suprafața aluatului indicau momentul în care acesta putea fi împărțit. Femeile formau pâini de aproximativ un kilogram, pe care le așezau pe scânduri de lemn. Bărbații le duceau apoi la cuptor.

Pâinea era uscată pentru a putea fi păstrată

Pâinea nu trebuia consumată imediat. Pentru a rezista luni întregi, era uscată intenționat. După coacere și răcire, pâinile erau puse în coșuri și duse în poduri bine ventilate. Acolo erau așezate pe rafturi speciale, unde pierdeau treptat umezeala. Pâinile deveneau astfel foarte tari și uscate, dar tocmai acest proces le permitea să fie păstrate pentru o perioadă îndelungată.

Copiii aveau și ei o sarcină. Trebuiau să întoarcă zilnic pâinile pentru a împiedica apariția mucegaiului. Potrivit tradiției, copiii trebuiau să facă acest lucru fluierând. Explicația era simplă: adulții puteau auzi astfel că sunt în pod și știau că pâinea nu era mâncată pe ascuns.

Coacerea pâinii era și un moment al comunității

Marea sesiune anuală de coacere nu era doar o activitate necesară pentru supraviețuire. Orele petrecute împreună la frământat, dospit și copt reprezentau și un important moment de socializare.

Pentru tineri, aceste întâlniri puteau deveni chiar ocazii de curtare. În aceeași perioadă erau pregătite și pâini decorate, oferite drept daruri. Nașele puteau dărui astfel de pâini finilor. Pentru fete erau pregătite pâini rotunde, iar pentru băieți, pâini alungite. Astfel, pâinea nu mai era, în aceste cazuri, doar o rezervă de hrană. Devenea un dar și un simbol al relațiilor dintre membrii comunității.

Prima pâine era împărțită cu ceilalți

Coacerea avea și propriile reguli privind împărțirea pâinii. La prima sesiune, o pâine era oferită preotului, iar o alta familiei care pusese la dispoziție spațiul în care aluatul fusese lăsat la dospit.

O parte din pâinea proaspătă era destinată și oamenilor care nu aveau pământ și nu dispuneau de suficientă făină pentru a-și pregăti propriile provizii. Astfel, marea coacere de toamnă era în același timp o activitate gospodărească, o metodă de conservare a alimentelor și o formă de solidaritate în interiorul comunității.

Pâinea tradițională era făcută în principal din secară

Nu exista o singură rețetă a pâinii. Ingredientele și modul de preparare diferă în funcție de comunitate. Pâinea tradițională era în principal pâine de secară, această cereală fiind importantă în alimentația comunităților montane. Erau cunoscute și variante cu stafide și nuci. În alte comunități se foloseau secara, hrișca și grâul, dar și ingrediente precum cartofii, mierea sau fructele uscate.

Cuptoarele vechi sunt încă păstrate

În prezent, pâinea pentru iarnă nu mai este pregătită într-o singură sesiune anuală. Totuși, tradiția nu a dispărut complet. S-a păstrat unul dintre cuptoarele comunitare folosite în trecut pentru coacerea pâinii de secară. Alte cuptoare se află în cătunele din zonă și sunt încă aprinse cu ocazia unor evenimente culturale. 

Pâinea este prezentă și la Fiera di San Bernardo, un eveniment tradițional organizat la Macugnaga. În prezent, brutarii și bucătarii din zona alpină au reinterpretat pâinea Walser. Sunt folosite maiaua, făina măcinată pe piatră, diferite cereale și cartofi.