Mult claxon, puțină tracțiune (I)

Luni începe Reuniunea anuală a diplomației române. Este, cel puțin în teorie, momentul central al anului diplomatic: ambasadorii se întorc la București, ascultă evaluarea conducerii statului și află ce au de făcut mai departe. Vin, cum se spune în asemenea împrejurări, „să ia lumină”.

Oana Țoiu, ministra de Externe Foto: FB Ministerul de Externe

Am participat la suficiente asemenea reuniuni pentru a ști că lumina nu vine întotdeauna. Uneori vine o idee, alteori o instrucțiune, iar de multe ori doar un nou ambalaj pentru formulele cunoscute. Totuși, corpul diplomatic continuă să aștepte de la această reuniune ceea ce este firesc să aștepte: o direcție.

Anul acesta, situația are o ironie pe care nici cel mai inventiv departament de comunicare nu o poate elimina. Cei veniți să primească direcții vor avea în față ministrul de externe al unui guvern demis prin votul Parlamentului, despre care nu se știe dacă își va păstra portofoliul. Dacă se respectă o anumită cutumă, se vor întâlni și cu un prim-ministru interimar. Ambasadorii vin, așadar, să afle încotro merge România de la o conducere care nu știe încă dacă va mai fi acolo peste câteva săptămâni.

Incertitudinea nu privește numai conducerea politică. Nici actualii ambasadori care participă la reuniune nu știu clar ce se va întâmpla cu propriile posturi. Un proces de rotație era planificat pentru primăvara acestui an. Vorbim despre 40–50 de ambasadori. De aceea, oamenii nu știu dacă vor primi o nouă misiune, dacă vor reveni în centrala ministerului sau dacă îi așteaptă o altă soluție administrativă.

Această arhitectură complicată a incertitudinii transformă Reuniunea anuală a diplomației române într-un exercițiu mai degrabă inutil: cei care ar trebui să ofere direcția nu știu dacă vor mai rămâne în funcție, iar o parte dintre cei care ar trebui să o urmeze nu știu unde se vor afla.

Și totuși, poate că tocmai într-un asemenea moment bilanțul devine util. Nu știm în ce ton își va evalua ministerul propriul an de activitate. Putem bănui că nu vor lipsi fotografiile, vizitele, reuniunile și comunicatele. Din afara ritualului oficial, însă, întrebările pot fi puse ceva mai direct.

„Harta diplomatică” a ultimului an

Un an nu este suficient pentru a reconstrui politica externă a unei țări. Este însă mai mult decât suficient pentru ca metoda unei conduceri să devină vizibilă.

Există un mod comod de a evalua activitatea unui ministru de externe: numărăm deplasările, întrevederile, convorbirile telefonice, postările și comunicatele. Vom face și această contabilitate. Ritmul, destinațiile și nivelul interlocutorilor spun ceva despre priorități. Dar o agendă încărcată nu este, prin ea însăși, o politică externă. După cum prezența a doi demnitari în aceeași încăpere nu transformă automat fotografia într-o întâlnire bilaterală.

Din statistică trebuie scoase participările la reuniunile multilaterale care decurg din simpla apartenență a României la Uniunea Europeană, NATO sau alte organizații. Ele țin de funcționarea normală a ministerului. Un ministru nu poate trece în bilanț, ca succes personal, faptul că România are un scaun la masa la care este invitată prin tratat.

Întrebarea corectă este alta: a produs ultimul an o schimbare de substanță și de ritm în politica externă a României? Nu dacă au fost modificate orientările sale fundamentale — nici nu acesta era obiectivul —, ci dacă a apărut un plan, dacă s-au deschis spații noi de acțiune și dacă România a lansat vreo inițiativă recognoscibilă.

Ministerul Afacerilor Externe este, prin natura sa, un minister care impune titularului o mobilitate aproape permanentă. De aceea, simplul fapt că ministrul s-a deplasat frecvent nu poate fi prezentat ca rezultat. Mobilitatea este o obligație a funcției, nu o măsură a performanței. Ceea ce trebuie urmărit este dinamica diplomației sub conducerea sa: către ce spații s-a îndreptat, cu ce frecvență, la ce nivel, cu ce obiective și, mai ales, cu ce rezultate. În sens invers, trebuie văzut cine a venit la București, cu ce mandat și pentru a discuta ce anume. Diplomația nu se măsoară numai în capacitatea de a pleca, ci și în aceea de a-i determina pe ceilalți să vină.

O vizită bilaterală este un instrument, nu un rezultat. Capătă consistență când deschide un dosar, deblochează o relație, pregătește o decizie, produce un acord sau construiește o prezență românească într-un spațiu neglijat. În lipsa acestor efecte, rămâne un element de agendă. Uneori, unul foarte bine fotografiat.

În ultimul an s-a conturat o solidaritate mai accentuată cu Ucraina și Republica Moldova, precum și o aliniere mai pronunțată a României la linia dominantă a politicii europene. Această opțiune a generat controverse interne, dar ea aparține conducerii alese a statului, iar oportunitatea sa nu face obiectul acestei analize. Ceea ce poate fi evaluat aici este modul în care Ministerul Afacerilor Externe a explicat, a susținut și a valorificat diplomatic această decizie politică.

Comunicarea acestei opțiuni a devenit însă deficitară. Nu au fost explicate suficient nici natura și amploarea eforturilor făcute de România pentru Ucraina, nici beneficiile politice, strategice și economice pe care România le obține sau urmărește să le obțină. Mai mult, în ecuația Bruxelles–Chișinău–București, contribuția distinctă a României nu este doar insuficient de vizibilă; ea este greu de perceput. Se vede alinierea. Nu se vede încă rolul propriu.

Participarea României la reconstrucția Ucrainei este un test al capacității de a transforma această aliniere într-un rol propriu. La București continuăm să vorbim despre reconstrucție ca despre un proces care va începe după încetarea războiului și semnarea păcii. Este o eroare de perspectivă. Reconstrucția a început deja. Se refac infrastructuri critice, se finanțează proiecte energetice și de transport, se construiesc mecanisme de garantare a investițiilor, se pregătesc proiecte bancabile, iar statele și companiile își negociază pozițiile în viitoarea arhitectură economică a Ucrainei.

Ministerul Afacerilor Externe ar fi putut prelua coordonarea politică a acestui dosar, astăzi dispersat între mai multe instituții. Potrivit informațiilor de care dispun, la ultima Conferință privind reconstrucția Ucrainei de la Gdańsk, România a fost reprezentată doar la nivel de ambasador. În timp ce Bucureștiul așteaptă un moment inaugural care nu va exista, ceilalți își aleg sectoarele, își pregătesc companiile și construiesc parteneriate. Riscul este să intrăm în proces abia după ce regulile, proiectele și pozițiile importante vor fi fost deja stabilite.

În ordinea priorităților politicii externe, relația cu Statele Unite pare să fi fost abordată mai curând într-o manieră naivă și școlărească decât de pe poziția unui partener strategic. Întrevederea cu secretarul de stat Marco Rubio trebuie, desigur, consemnată. La fel, sunt utile contactele la Congres, participările la reuniuni și invitațiile primite din partea unor universități sau institute de analiză prestigioase. Dar un ministru de externe nu este un conferențiar itinerant și nici un colecționar de invitații onorante. Dincolo de un anumit punct, succesiunea aparițiilor și deplasărilor începe să coboare, nu să ridice, nivelul de reprezentare al unui stat precum România. Prestigiul unei universități nu compensează absența accesului politic, iar frecvența prezenței nu poate înlocui randamentul diplomatic. De la un anumit nivel, nu ministrul trebuie să caute fiecare scenă, ci partenerii trebuie să caute întâlnirea cu el.

Dincolo de relațiile prioritare, restanțele sunt și mai vizibile. Cazul Libiei este revelator. Rezilierea contractelor pentru sediul și reședința Ambasadei României a fost o decizie administrativă justificată și, probabil, mult întârziată. Ea nu înseamnă însă închiderea misiunii sau întreruperea relațiilor diplomatice: România păstrează un ambasador acreditat, dar activitatea misiunii este desfășurată din Tunis. Problema politică este alta. În timp ce mai multe state europene și-au restabilit prezența la Tripoli, Bucureștiul nu a prezentat niciun calendar și nicio strategie pentru revenirea efectivă în Libia. Nu contractele de închiriere trebuiau apărate, ci prezența și proiectul politic. Deocamdată, nu se vede niciunul.

Nici în relația cu China, Asia de Sud-Est, America Latină sau Orientul Mijlociu nu se distinge vreo inițiativă românească recognoscibilă. Absența este cu atât mai evidentă în Orientul Mijlociu, unde mai multe state arabe manifestă un dinamism diplomatic, economic și investițional pronunțat. Sunt regiuni întregi care lipsesc nu numai din agenda deplasărilor, ci și din orizontul conceptual al politicii externe românești.

Toate aceste elemente compun harta diplomatică a ultimului an. Pe ea se distinge un culoar clar: Bruxelles–Chișinău–Kiev, respectiv sprijinul pentru Republica Moldova și Ucraina și alinierea mai pronunțată la politica europeană. Este o opțiune politică recognoscibilă, dar nu este încă o politică externă în întregul său. În afara acestui culoar apar puncte dispersate — deplasări, contacte și apariții — fără o linie care să le unească și fără o inițiativă care să le dea sens. După un an, România are un culoar diplomatic. Nu are încă o hartă.