Mult claxon, puțină tracțiune (II) - Ce înseamnă inițiativă? Ce înseamnă profil în politica externă

O agendă diplomatică poate fi foarte încărcată fără să producă o politică externă cu profil. Pot exista vizite, întrevederi, convorbiri telefonice, declarații comune și participări la reuniuni internaționale. Toate fac parte din funcționarea normală a unui minister al Afacerilor Externe. Dar profilul unui stat nu rezultă din numărul acestor activități, ci din capacitatea sa de a formula o idee, de a-i convinge pe alții să o urmeze și de a transforma acea idee într-un rezultat asociat cu numele său.

Foto: FB MAE

Aici se află golul conceptual al ultimului an. Activitatea publică a ministerului s-a înscris în parametri normali, iar ministrul a încercat să fie vizibil, mai ales în planul politicii interne. Acestea sunt însă date de funcționare și de comunicare, nu dovezi suficiente ale unei schimbări de substanță. Dincolo de ele, se identifică mai greu o interpretare românească a lumii în schimbare, o inițiativă care să poarte amprenta României sau un proiect în jurul căruia diplomația românească să fi încercat să construiască o coaliție.

Problema nu este una rezervată doar specialiștilor sau corpului diplomatic. În societatea românească există o așteptare, uneori exprimată confuz și câteodată exploatată populist, ca România să conteze mai mult în raporturile internaționale. O parte a frustrării publice poate fi citită și prin această percepție: aceea că politica externă românească nu are suficiente ambiții, obiective, inițiative și proiecte proprii. Cu alte cuvinte, nu are profil.

Nu discut aici orientările fundamentale ale politicii externe. Apartenența la Uniunea Europeană și NATO, parteneriatul strategic cu Statele Unite, sprijinul pentru Republica Moldova și susținerea Ucrainei reprezintă opțiuni asumate de conducerea aleasă a statului. O orientare generală nu ține însă locul unei politici. Ea spune de partea cui ne aflăm, nu și ce vrem să obținem, ce propunem sau prin ce contribuție proprie devenim relevanți în interiorul taberei din care facem parte.

Formula auzită frecvent în Ministerul Afacerilor Externe — „noi facem ceea ce spune președintele” — este constituțional corectă și instituțional comodă. Dar MAE nu este numai aparatul care execută politica externă stabilită la nivel prezidențial. El trebuie să furnizeze președintelui, Guvernului și celorlalte instituții idei, analize, scenarii și propuneri. Altfel, ministerul riscă să se transforme din laborator al politicii externe într-un serviciu de protocol cu o rețea internațională foarte extinsă.

O lume care îi favorizează pe cei cu inițiativă

Absența unei asemenea contribuții este cu atât mai greu de justificat cu cât nu traversăm o perioadă de calm și de stabilitate a raporturilor internaționale. Nu ne aflăm într-un sistem rigid, așezat și greu de penetrat de statele de putere medie. Trăim unul dintre acele intervale istorice rare în care raporturile de forță se modifică rapid, alianțele își revizuiesc funcționarea, vechile ierarhii sunt contestate, iar instituțiile internaționale încearcă să se adapteze unor amenințări pentru care nu au fost construite.

Războiul din Ucraina schimbă arhitectura de securitate a Europei. Statele Unite cer aliaților europeni să preia o parte mai mare a apărării convenționale. Marea Neagră capătă o importanță militară, energetică, comercială și logistică pe care România încă nu a transformat-o în influență politică. Reconstrucția Ucrainei începe să reorganizeze coridoarele economice ale regiunii înainte de încheierea războiului. În paralel, puterea globală se deplasează, iar competiția dintre Statele Unite și China obligă statele europene să-și revizuiască prioritățile și parteneriatele.

Acesta nu este un mediu care sancționează inițiativa. Dimpotrivă, o solicită. Fluiditatea actuală oferă statelor capabile să formuleze idei posibilitatea de a ocupa spații politice care, într-o ordine internațională stabilă, ar fi fost deja rezervate actorilor mai puternici.

Pentru România, acesta ar trebui să fie un moment de creativitate diplomatică. Nu de inventare a unei orientări geopolitice alternative, ci de construire a unor proiecte proprii în interiorul opțiunilor sale strategice. Terenul este deschis. Ceea ce nu se vede este jucătorul român încercând să-l ocupe.

O realizare punctuală nu este încă o inițiativă.

Să luăm, de pildă, instituirea Zilei Limbii Române în Ucraina, care trebuie consemnată, dar păstrată în proporțiile sale reale. Era un obiectiv mai vechi al statului român, finalizat în actualul mandat. Este o realizare punctuală, nu expresia unei idei noi de politică externă și nici rezultatul unei schimbări de metodă.

Dar o asemenea realizare punctuală nu răspunde întrebării centrale a acestui bilanț. Nu orice obiectiv îndeplinit devine automat o inițiativă de politică externă. Nu participarea la un format obligatoriu, nu o declarație comună și nici reacția — oricât de corectă — la un eveniment produs de alții definesc profilul diplomatic al unui stat.

Inițiativa presupune mai mult: identificarea timpurie a unei probleme, formularea unei soluții, mobilizarea instituțiilor interne, convingerea partenerilor și construirea unei coaliții care să transforme propunerea într-o decizie. Ea trebuie să poată fi recunoscută și povestită într-o propoziție simplă.

Din această perspectivă, trei dosare arată ceea ce România ar putea face și, în același timp, ceea ce nu face încă: apărarea împotriva dronelor, reorganizarea spațiului Mării Negre și negocierea viitorului NATO.

Dronele: de la reacție la inițiativă

Multiplicarea atacurilor și incidentelor cu drone în proximitatea teritoriului României reprezintă exemplul cel mai imediat. Autoritățile române reacționează, informează aliații, condamnă incidentele și solicită consultări. NATO dezvoltă, la rândul său, capacități și testează în România soluții de apărare stratificată împotriva dronelor.

Aceste reacții sunt necesare și, pentru un stat expus direct, în mare măsură obligatorii. Ele nu constituie însă, prin simpla lor acumulare, o strategie și nu indică încă apariția unei inițiative românești.

România are argumentele necesare pentru a propune în NATO un sistem integrat de apărare împotriva dronelor pentru întregul flanc estic: mecanisme comune de detectare și avertizare, interoperabilitate, reguli de angajare adaptate noilor amenințări, protecția infrastructurii critice și o componentă industrială europeană. Este stat expus, stat-gazdă și stat care acumulează experiență directă.

Aceasta ar putea deveni o inițiativă recognoscibilă a României. Nu încă un comunicat despre ceea ce face NATO, ci o construcție pe care România o introduce și o împinge în NATO. Nu doar solicitarea protecției aliaților, ci definirea unei părți a răspunsului aliat.

Marea Neagră: riverani prin geografie, nu încă prin proiect politic

Al doilea dosar privește Marea Neagră. Dacă Republica Moldova și Ucraina reprezintă direcția geografică principală a mandatului, Marea Neagră ar trebui să ofere cadrul politic în care aceste priorități capătă coerență.

Există cooperarea româno-turco-bulgară pentru combaterea minelor marine, proiecte privind apărarea aeriană, infrastructura portuară și energetică, noua abordare europeană asupra regiunii și rolul crescând al Constanței și al Dunării. Cele mai multe dintre aceste elemente preced actualul mandat sau aparțin în principal dimensiunii militare, economice ori aliate.

Ceea ce nu se vede este încercarea diplomației românești de a le reuni într-un concept propriu: securitatea maritimă, libertatea navigației, energia, conectivitatea, portul Constanța, gurile Dunării și reconstrucția Ucrainei. Avem componentele. Nu avem încă proiectul politic care să le ordoneze.

Marea Neagră continuă să apară în discursul românesc mai ales ca loc al amenințărilor la care reacționăm, nu ca spațiu asupra căruia încercăm să imprimăm o ordine. Suntem riverani prin geografie, dar nu încă și prin proiect politic.

Or, reorganizarea spațiului Mării Negre nu începe după încheierea războiului. Ea se produce deja, prin investiții, coridoare logistice, infrastructură militară, proiecte energetice și poziționarea statelor pentru reconstrucția Ucrainei. Cine așteaptă pacea pentru a formula o strategie va descoperi că ceilalți au ocupat între timp terenul.

NATO 3.0. Cum „joacă” România?

Al treilea dosar privește transformarea Alianței Nord-Atlantice. „NATO 3.0” este formula folosită în 2026 de conducerea politică a Pentagonului pentru a descrie o Alianță în care europenii preiau responsabilitatea principală pentru apărarea convențională a continentului, iar Statele Unite oferă un sprijin critic, dar mai limitat. Formula apare explicit în discursul subsecretarului american pentru politică Elbridge Colby și corespunde orientării din Strategia Națională de Apărare a Statelor Unite.

Această transformare nu trebuie tratată de România numai ca un risc. Este și o negociere în care fiecare stat încearcă să stabilească ce capacități americane trebuie păstrate, ce responsabilități poate prelua și ce relevanță regională își poate construi.

România poate intra în această negociere cu trei solicitări și trei oferte.

Solicitările privesc menținerea contribuției americane la funcțiile cel mai greu de substituit rapid: informațiile strategice și capacitățile ISR, apărarea aeriană și antirachetă integrată, precum și conectivitatea de comandă și întărire. Nu este vorba despre conservarea dependenței față de Statele Unite, ci despre identificarea lucidă a capacităților fără de care tranziția către o apărare europeană mai robustă devine periculoasă.

În schimb, România poate propune asumarea unui rol mai important în trei domenii: securitatea maritimă a Mării Negre, integrarea capacităților anti-dronă pe flancul estic și sprijinul logistic și industrial pentru Ucraina și pentru întărirea sud-estului Alianței.

România nu pornește de la zero: există gruparea navală româno-turco-bulgară, testele NATO anti-dronă desfășurate în România, portul Constanța, Dunărea și infrastructura necesară sprijinirii Ucrainei. Aceste atuuri sunt însă în mare parte moștenite, sectoriale sau dezvoltate în cadre aliate. Valoarea politică adăugată a actualului mandat ar trebui să fie legarea lor într-o ofertă românească. Tocmai aceasta nu este încă formulată.

Formula celor trei solicitări și trei oferte poate fi discutată și îmbunătățită. Important este mecanismul: diagnoză, propunere, negociere, coaliție. Așa se construiește o inițiativă. Tocmai acest traseu se vede prea puțin în bilanțul ultimului an.

În această negociere, România ar trebui să formuleze și mesajul strategic central al relației sale cu Washingtonul: poate deveni o platformă regională de proiecție a forței și influenței americane dincolo de granițele Europei, către Marea Neagră, Caucaz și Orientul Mijlociu. Nu este suficient să solicităm menținerea prezenței americane; trebuie să demonstrăm utilitatea regională pe care această prezență o poate dobândi prin România. Poziția geografică, infrastructura militară și logistică, portul Constanța și accesul la Dunăre pot transforma parteneriatul strategic dintr-o garanție bilaterală într-un instrument regional de influență.

Cum arată o politică externă cu profil

Pentru a vedea ce înseamnă o politică externă cu profil, am ales două cazuri aflate la extreme. Polonia dispune de resurse, greutate strategică și ambiție. Cipru nu are dimensiunea Poloniei și este, prin urmare, obligat să compenseze prin inițiativă și specializare.

Ar fi inutil să comparăm mecanic numărul deplasărilor. Relevant este că, în ambele cazuri, activitatea ministrului poate fi rezumată printr-o idee politică recognoscibilă. Radosław Sikorski încearcă să transforme greutatea Poloniei în capacitatea de a influența agenda europeană. Constantinos Kombos construiește pentru un stat mic nișe proprii în Mediterana de Est, Orientul Mijlociu și relația cu India.

Polonia își transformă greutatea în influență. Cipru își compensează dimensiunea prin inițiativă. România dispune de o poziție geografică excepțională, de apartenența la cele mai importante structuri occidentale și de dosare regionale în care ar trebui să fie greu de ocolit. Cu toate acestea, deplasările sunt mai ușor de numărat decât ideea care le leagă.

Mandatul poate consemna activitate și câteva rezultate punctuale. Acestea nu sunt însă suficiente pentru a defini un profil de politică externă. După un an, continuă să lipsească propoziția politică prin care mandatul să poată fi rezumat: un concept, o inițiativă, o interpretare a lumii în schimbare și o idee despre locul României în această lume.

Cu alte cuvinte, ceva inteligent și recognoscibil. Ceva care să poarte amprenta României. Ceva care să merite reținut.