Legea salarizarii sau prețul prostiei politice. De ce ne-am legat singuri mâinile, pentru ca apoi să așteptăm ultimul moment?

PNRR a fost conceput ca un mecanism excepțional de finanțare a redresării economice după pandemie. Nu ca o nouă Constituție economică a Uniunii Europene și nici ca un inventar obligatoriu al tuturor reformelor pe care statele membre nu reușiseră să le facă în ultimele decenii.

Banii europeni sunt condiționați de realizarea unor investitii FOTO Shutterstock

Principiul mecanismului a fost relativ simplu: Uniunea Europeană s-a împrumutat, statele au primit granturi și împrumuturi, iar plățile au fost condiționate de realizarea unor investiții și reforme convenite. Pentru prima dată la o asemenea scară, banii europeni nu mai sunt legați în principal de facturi, ci de rezultate măsurabile — jaloane și ținte.

Astăzi ne aflăm la sfârșitul derulării PNRR, iar legea unică a salarizării se află într-o cursă contra cronometru, care depinde de votul Parlamentului până la 31 august. În caz contrar, România ar pierde o sumă importantă din banii care i-ar reveni prin PNRR. De aici, după părerea mea, trei întrebări importante.

Prima: de ce am considerat necesar să introducem legea salarizării unice în categoria condiționalităților?

A doua: dacă tot am făcut această alegere, de ce am împins reforma până în ultimul moment?

A treia: ce este de făcut în acest interval de timp și ce este preferabil pentru România: să piardă o sumă importantă din cauza propriei prostii sau să adopte o lege a salarizării lipsită de consens politic și social, care nu va rezolva problemele de fond ale sistemului și pe care România se va angaja să nu o mai modifice?

Reforma era necesară. Condiționalitatea nu era inevitabilă

Să nu confundăm cele două planuri. România avea și are nevoie de reformarea salarizării publice. Legea-cadru nr. 153/2017 nu a produs sistemul unitar pe care îl promitea. Excepțiile, sporurile, hotărârile judecătorești, modificările succesive și tratamentele diferite acordate diverselor categorii profesionale au creat un sistem greu de controlat și încă și mai greu de explicat.

Reforma trebuia făcută. Există argumente serioase în favoarea ei: echitate, transparență, disciplină bugetară și o legătură mai clară între responsabilitate, performanță și remunerare.

Dar din această constatare nu rezultă automat că adoptarea unei noi legi generale trebuia transformată într-o condiție pentru încasarea unei tranșe din PNRR.

Regulamentul european nu obliga România să includă în plan exact legea salarizării unitare. Statele trebuiau să răspundă tuturor sau unei părți semnificative a recomandărilor formulate în cadrul Semestrului European. Exista, așadar, un spațiu de negociere asupra reformelor alese, asupra întinderii lor și, mai ales, asupra modului în care erau formulate jaloanele.

România putea propune o reformă etapizată: inventarierea tuturor veniturilor salariale, realizarea unui registru unic, evaluarea funcțiilor publice, restructurarea sporurilor, simulări bugetare, proiecte-pilot și numai ulterior adoptarea cadrului legislativ general. Putea lega plățile de etape realiste și controlabile, nu neapărat de adoptarea dintr-o singură mișcare a unei legi care afectează întregul sector public.

Dacă un asemenea pachet ar fi răspuns suficient recomandărilor europene, România nu ar fi pierdut automat bani. Alocarea națională nu a fost calculată după principiul „o lege egal o anumită sumă”. Important era ca planul, în ansamblu, să rămână coerent, ambițios și credibil.

Aici ar fi totuși important de aflat cum s-a desfășurat, în realitate, procesul de negociere dintre Comisia Europeană și Guvernul României de la acel moment. Mai ales, trebuie lămurit în ce măsură a existat într-adevăr o presiune a Comisiei în privința salarizării publice sau dacă această condiționalitate a fost pur și simplu propusă și asumată de Guvernul României. Documentele publice nu permit, deocamdată, reconstituirea integrală a acestei negocieri.

Ne amintim foarte bine că elaborarea PNRR a trecut oarecum nebăgată în seamă la nivelul factorului politic din acea vreme. Dosarul a fost lăsat în mare măsură în sarcina Ministerului Investițiilor și Proiectelor Europene și validat politic de guvernul condus de Florin Cîțu, fără o dezbatere politică și publică pe măsura importanței documentului.

În opinia mea, această manieră de lucru arată slăbiciunea și incapacitatea guvernărilor românești de a trata strategic marile dosare europene. O temă esențială a fost lăsată pe mâna unui grup restrâns de inițiați, fără o dezbatere reală și suficient de largă asupra unei întrebări fundamentale: ce dorea, de fapt, România să obțină prin PNRR și ce reforme era pregătită să-și asume?

În contextul actual, responsabilitatea politică a celor care au negociat, au validat și și-au asumat acest document este cu atât mai mare.

O ancoră externă poate ajuta. Nu poate înlocui decizia politică

Introducerea reformei în PNRR avea, desigur, și o logică politică. Guvernele recurg adesea la o condiționalitate externă pentru a trece reforme dificile. Mesajul este cunoscut: schimbarea trebuie făcută pentru că altfel pierdem banii europeni.

O asemenea ancoră poate fi utilă. Poate disciplina administrația, poate impune termene și poate proteja reforma de tentația amânării. Dar condiționalitatea externă nu poate înlocui pregătirea internă.

Înainte de asumarea unei noi legi a salarizării ar fi trebuit să existe cel puțin patru lucruri: o bază completă de date, un model de impact bugetar, o viziune asupra categoriilor care câștigă și a celor care pierd și un acord politic suficient de solid pentru a susține implementarea mai multor ani.

O lege a salarizării nu este un simplu exercițiu tehnic. Ea redistribuie bani, statut și influență între sute de mii de angajați și între diferitele componente ale statului. Produce inevitabil câștigători și perdanți. De aceea, o asemenea reformă nu poate fi improvizată sub presiunea unei cereri de plată.

De la trimestrul al doilea din 2023 la limita anului 2026

Jalonul 420 prevedea inițial intrarea în vigoare a noului cadru legislativ privind salarizarea personalului public în trimestrul al doilea al anului 2023. Legea trebuia să introducă o metodologie unitară, să respecte principiul salariului egal pentru muncă egală, să limiteze sporurile și să lege mai clar remunerarea de performanță.

Termenul a trecut fără ca reforma să fie adoptată.

În propunerea Comisiei din 13 iulie 2026 pentru o nouă modificare a PNRR-ului României, jalonul apare într-o formă schimbată. Actele normative trebuie publicate în Monitorul Oficial, iar intrarea lor în vigoare poate fi amânată, dar nu mai târziu de 31 decembrie 2026. Intrarea în vigoare trebuie să fie automată, fără să mai depindă de alte acte de aplicare.

Noua formulare păstrează cerințe substanțiale: o grilă unică pentru familiile ocupaționale, o scară unică de salarizare, reevaluarea funcțiilor, plafonarea sporurilor la 20% din salariul de bază la nivelul ordonatorului principal de credite și mecanisme care să împiedice viitoare creșteri acordate ad-hoc. Actele trebuie să includă și o foaie de parcurs pe cinci ani.

În același timp, reforma este legată explicit de constrângerile bugetare. Nivelurile salariilor de bază existente în august 2025 devin punctul de plecare, iar creșterea masei salariale în 2027 nu trebuie să depășească ritmul nominal de creștere a PIB. Obiectivul este reducerea ponderii cheltuielilor salariale în PIB cu cel puțin 1,5 puncte procentuale între 2024 și 2031.

Cu alte cuvinte, după ani de amânare, ni se cere să adoptăm, într-un interval extrem de scurt, nu doar o nouă lege a salarizării, ci și un mecanism de comprimare și control al cheltuielilor salariale.

Ultimul moment este cel mai prost moment

PNRR se închide. Toate jaloanele și investițiile trebuie realizate până la 31 august 2026, ultima cerere de plată trebuie transmisă până la 30 septembrie, iar plățile europene trebuie efectuate până la 31 decembrie 2026.

În această etapă nu mai există spațiu real pentru experimente, întârzieri legislative sau negocieri sociale prelungite. O lege adoptată în grabă riscă să conțină erori, inechități și promisiuni imposibil de finanțat. O lege bine făcută presupune însă simulări, consultări și capacitatea de a explica fiecărei categorii profesionale ce se schimbă și de ce.

Aici apare contradicția fundamentală: am transformat una dintre cele mai dificile reforme ale statului într-o condiționalitate financiară, dar nu am folosit presiunea termenului pentru a începe reforma la timp. Am păstrat obligația, dar am consumat perioada în care ea putea fi pregătită serios.

Succesiunea guvernelor nu poate invoca surpriza. Jalonul era cunoscut din 2021. Termenul inițial era cunoscut. Complexitatea politică și bugetară era, de asemenea, cunoscută.

Și acum ce e de făcut? Și cine răspunde?

În dezbaterea publică au apărut deja și se vor accentua două narațiuni. Prima va spune că „Bruxelles-ul ne-a forțat mâna” și că exigențele europene au fost excesive. A doua va susține că nu există alternativă și că deciziile au fost inevitabile, pentru că altfel pierdem banii europeni din PNRR.

Ambele sunt false sau, cel puțin, profund incomplete.

Uniunea Europeană nu a impus României o anumită lege a salarizării. A impus un principiu: reforme asumate, cu rezultate verificabile, în schimbul finanțării. Alegerea de a transforma această reformă într-un jalon rigid, cu impact direct asupra întregului sector public, a aparținut statului român. La fel, decizia de a amâna ani de zile pregătirea efectivă a reformei aparține exclusiv guvernelor succesive.

Aici trebuie trasată clar linia de responsabilitate: Bruxelles-ul stabilește cadrul și condițiile generale ale finanțării. România decide conținutul concret al reformelor, calendarul lor real și modul în care le implementează. Nu există transfer de responsabilitate politică prin semnarea unui plan.

Alternativa a existat încă din faza de negociere: o reformă etapizată, jaloane intermediare, condiționări legate de pregătirea instituțională și nu de adoptarea bruscă a unei legi unice. După aprobarea PNRR, spațiul de manevră s-a redus, dar nu a dispărut. Planul a fost modificat de mai multe ori, ceea ce dovedește că ajustarea era posibilă — dacă exista voință politică și coerență administrativă.

Problema reală nu este, așadar, presiunea europeană. Problema este modul în care statul român și-a asumat această presiune: fără pregătire suficientă, fără o evaluare completă a impactului și fără o strategie de implementare credibilă.

De aceea, înainte de adoptarea în grabă a noii legislații, răspunsurile nu mai pot fi amânate sau diluate în explicații tehnice. Este necesar să fie spus clar: cine a decis forma acestui jalon, pe ce analize s-a bazat, cine își asumă efectele bugetare și sociale și de ce reforma a fost împinsă până în punctul în care devine o urgență administrativă, nu o decizie politică matură.

Pentru că, în final, regula este simplă și nu poate fi evitată: Uniunea Europeană condiționează finanțarea, dar nu scrie politicile publice ale României. Iar atunci când statul își negociază prost propriile angajamente și le amână până la limită, responsabilitatea nu mai poate fi externalizată.

Ea rămâne integral, și fără echivoc, la nivelul deciziei naționale.

Și totuși, ce este de făcut acum? Dacă vorbim despre o decizie națională rațională, trebuie să ne întrebăm dacă nu cumva pierderea banilor legați de acest jalon al PNRR este preferabilă construirii și implementării unui sistem de salarizare insuficient clarificat, neîmpărtășit și nesusținut.

Astăzi este clar că un consens politic în jurul proiectului nu s-a putut construi și, de altfel, nici nu a existat cine să-l construiască. Este destul de complicat să încerci un dialog politic real în condițiile în care guvernul funcționează interimar, iar negocierile pentru învestirea unui nou executiv sunt încă în desfășurare. În această conjunctură, jalonul din PNRR a devenit o temă de confruntare politică, iar partidele, în ansamblu, nu au reușit să-și asume răspunderea votării legii.

Niciun consens social nu s-a construit. Dimpotrivă, diferite categorii profesionale au declanșat proteste sau amenință cu greve și mișcări sociale de amploare, în condițiile în care reprezentanții lor susțin că nu au văzut forma finală a legii salarizării unitare.

Cele 770 de milioane de euro reprezintă o pierdere importantă, dar nu una care să destabilizeze, prin ea însăși, finanțele României. Banii nu sunt destinați unei investiții anume, ci fac parte din plata generală acordată pentru îndeplinirea jaloanelor PNRR. Pierderea lor ar reduce resursele europene aflate la dispoziția statului și ar obliga Guvernul fie să renunțe la unele cheltuieli, fie să le acopere din buget.

În schimb, aplicarea noii legi ar putea genera cheltuieli salariale mult mai mari și permanente. Din această perspectivă, alegerea trebuie să compare nu doar o pierdere punctuală cu asumarea unei obligații bugetare pe termen lung, ci și riscurile introducerii în grabă a unui sistem insuficient pregătit și consecințele evoluției sale în timp.

Iar când vorbim despre acest sistem, vorbim despre unul dintre cadrele normative esențiale pentru funcționarea eficientă a statului, nu despre o legislație minoră. Întrebarea fundamentală este dacă proiectul construiește un mecanism de salarizare echitabil, coerent și sustenabil.

Cred că, pierzând aceste 770 de milioane de euro, vom înțelege pentru prima dată că stilul politic românesc are un preț. Indolența, neatenția, lipsa de profesionalism, șmecheria și tergiversarea — toate acestea trebuie plătite la un moment dat.